13,698 matches
-
bucată de pâine coaptă pe bufet și m-a luat la rost: De unde ai adus pâinea? Nu-i a mea! Mințeam eu cu ochii în pământ. Ba să-mi spui adevărul! De la Maria lui Iliuță. Ție nu ți-e la obraz oleacă de rușine să mănânci pe la alte case? Vor crede că n-ai ce mânca acasă... Eu râdeam și ieșeam numaidecât pe ușă afară. Mama cocea pâine de seară. Cuptorul era mare, de vreo 7-8 pâini. Punea aluatul la crescut
ÎNTÂMPLĂRI NEUITATE... DIN SATUL MEU, COSTIŞA by RĂDUŢA VASILOVSCHI-LAVRIC () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1232_a_1872]
-
rămas fără niciun sprijin. După multe peripeții la graniță, ne-am trezit într-o seară cu ele în curte. Ce surpriză ne-au făcut! De obosite ce erau, flămânde și necăjite, nu scoteau nicio vorbă. Lacrimi grele le-au acoperit obrajii palizi... La picioare erau numai răni de-atâta mers pe jos, iar umerii s-au învinețit din cauza bagajelor purtate, atâția kilometri. Tata și-a îmbrățișat cu dragoste sora și nepoata, iar noi ne-am ocupat de cele trebuitoare. Au făcut
ÎNTÂMPLĂRI NEUITATE... DIN SATUL MEU, COSTIŞA by RĂDUŢA VASILOVSCHI-LAVRIC () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1232_a_1872]
-
face. Majoritatea timpului eram cu ea, dânsul fiind mai toată ziua la serviciu. Dacă se întâmpla ca vreo vecină să-mi facă din politețe vreun compliment, că am părul ondulat ca o zână sau că, ochii strălucesc ca smaraldul, că obrajii sunt roșii ca un măr copt, mama intervenea numaidecât, spunând că, frumoși sunt toți copiii când sunt mici, fără nicio deosebire. Mi-a povestit tata mult mai târziu, că într-o toamnă, o țigancă de la Frătăuții Noi, Sasca, a venit
ÎNTÂMPLĂRI NEUITATE... DIN SATUL MEU, COSTIŞA by RĂDUŢA VASILOVSCHI-LAVRIC () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1232_a_1872]
-
curată, luminată, Ca argintul de curată, Ca Maica Precista din cer Ce pe ea, a lăsat-o!". M-a stropit mereu cu agheasmă, a făcut câteva cruci în cele patru părți ale camerei și mi-a tras două pălmuțe peste obraz. Eu m-am trezit ca dintr-un somn adânc și am rămas uluită când le-am văzut pe mama și pe Oltea plângând. M-au îmbrățișat și mi-au spus că n-am murit. Mama nu mai știa cum s-
ÎNTÂMPLĂRI NEUITATE... DIN SATUL MEU, COSTIŞA by RĂDUŢA VASILOVSCHI-LAVRIC () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1232_a_1872]
-
Nu uitați că bunii și strămoșii noștri au fost oameni cu mare cuviință în vorbe și fapte". Bătrânii din Costișa spuneau că tânărul trebuie să se silească ca să păzească trei lucruri: minte la cap, înfrângere la gură și rușine în obraz, știind că manierele îl arată pe om. Ei considerau că cei respectuoși sunt întotdeauna vrednici de stimă și pot deschide toate ușile. Cei mai mulți greșesc din neștiință, la cele de cuviință. Un vechi proverb românesc ne îndeamnă: "Poartă-te cum ți
ÎNTÂMPLĂRI NEUITATE... DIN SATUL MEU, COSTIŞA by RĂDUŢA VASILOVSCHI-LAVRIC () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1232_a_1872]
-
mai încumetam să scoatem săniuțele pe coastă și fără să ne dăm seama că, timpul nu stă pe loc, ne apucă seara împreună. Ce frumoase erau acele momente! Înfofoliți în cojoace, nu simțeam de loc gerul. Înotam prin troian, aveam obrajii roșii ca sfecla, nasurile înghețate și genele prinse în ciorchini de promoroacă. Făceam pe boierii la vale și pe caii la urcat coasta. Ce mai chiote, ce mai veselie! Răsunau până departe ecourile strigătelor noastre. Dar, cel mai frumos era
ÎNTÂMPLĂRI NEUITATE... DIN SATUL MEU, COSTIŞA by RĂDUŢA VASILOVSCHI-LAVRIC () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1232_a_1872]
-
se dădea și ei ulciorul cu colac și lumânare. Cum a intrat pe ușă, mama a zărit pe credență (bufet) o căniță cu colăcel pe ea. S-a supărat așa de tare pe mine, că i-au dat lacrimile pe obraz. M-a întrebat cui i-am cerut voie să merg la cimitir. N-am înțeles, nici atunci, nici multă vreme după aceea, cu ce-am greșit. Știam doar că pomenile se dau la toți și în special la copii. Cu
ÎNTÂMPLĂRI NEUITATE... DIN SATUL MEU, COSTIŞA by RĂDUŢA VASILOVSCHI-LAVRIC () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1232_a_1872]
-
ușor. A născut patru fete (Aurelia, Cornelia, Oltea și Răduța), dintre care am viețuit numai eu și Oltea. O durere imensă a suferit biata mama la pierderea celor două fiice... De aceea, uneori, depăna amintiri și câte o lacrimă spăla obrajii supți de griji și de vreme. Îmi făcea o deosebită plăcere să-i ascult secvențe din viața ei împovărată... Nu se descuraja însă și cu multă voință se îmbărbăta și se avânta în vâltoarea vieții. Trăia clipe fericite alături de noi
ÎNTÂMPLĂRI NEUITATE... DIN SATUL MEU, COSTIŞA by RĂDUŢA VASILOVSCHI-LAVRIC () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1232_a_1872]
-
al legendarului samurai, pecetea luptătorului dintotdeauna învingător. Ies de sub vraja puternicului războinic pentru a reveni la hipnotizanta floare de cireș. Ciudat este cum și femeile japoneze, pe care le privesc acum, par a fi flori de cireș: cu buzele roșii, obrajii albi, mătăsoși, pudrați cu multă migală și artă... În mulțimea pestriță, veselă, observ un fotograf și o pictoriță, care lucrează. Mă întreb dacă și ei văd ceea ce văd eu și regret că nu pot picta frumosul ce ne înconjoară. Poeme-fluvii
Japonia. Mister şi fascinaţie by Floarea Cărbune () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1258_a_2102]
-
cercetă ure chea ciulită. Când se Întoarse către călărețul blond, În mâna lui fumega mocnit o bucățică de iască. — Iată pricina sperieturii. Cineva a vrut să vă ucidă, mărită domniță, spuse el și-și puse cu respect genunchiul În pământ. Obrajii fetei păliră. Abia putu să murmure speriată: — Cine ești, străine? Nu cumva...? Își făcu din nou, grăbită, semnul crucii, sărutând un me dalion de aur care-i atârna de un lanț subțire pe piept. — Nu, nu, se grăbi să o
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
trepte de pe terasa Înaltă, Împreună cu părintele Anselm, duhovnicul și omul de În credere al familiei, făcea o reverență adâncă și săruta cu sfială mâna domnului, mulțumind pentru cinstea care se făcea umilei sale case. Bertold, cavaler desăvârșit, o săruta pe obraz și o conducea de mână pe scară În sus, până la sala mare, unde, cu cuvinte curtenitoare, Îi mulțumea pentru ospitalitate. Apoi castelana se retrăgea, nu Înainte de a arunca o privire aspră asupra șirului de slujitori care așteptau În haine de
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
te mai Întreb, suspină Rishawa, de ce e atât de primejdios? De ce atâta taină? Doar ducele Bertold e stăpânul nostru și ce face el e bun făcut! De ce se teme și de cine? — Nu se teme, dar nu vrea să supere obrazuri subțiri de la Curte. Nu uita că doamna Sophie n-are copii. Familia Welfilor e puternică și influentă. Ducele are nevoie de ajutor, sau cel puțin n-are nevoie să-i mai cadă și alții În spate, chiar acum când lucrurile
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
auzi ea o voce bătrânească, plină de Îngrijorare. E grădina domnului nostru și a familiei sale, nimeni nu are voie să intre În afara Înălțimilor lor. Era un servitor bătrân, cărunt, rumen de trai bun și care gâfâia ușor. Cicatricea de pe obraz și mâna stângă cu trei degete lipsă dovedeau că În tinerețe omul fusese mai mult decât un slujitor cu Încheieturile ruginite. Fata simți cum i se urcă sângele În obraji, dădu să se scuze și să plece, dar de pe o
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
rumen de trai bun și care gâfâia ușor. Cicatricea de pe obraz și mâna stângă cu trei degete lipsă dovedeau că În tinerețe omul fusese mai mult decât un slujitor cu Încheieturile ruginite. Fata simți cum i se urcă sângele În obraji, dădu să se scuze și să plece, dar de pe o bancă se ridicară doi cavaleri, și unul dintre ei spuse: — Lasă, Haro, nu ești chiar heruvimul cu sabia de foc la poarta raiului. Fii mai Îngăduitor! Certat astfel, bătrânul se
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
vă rog să iertați lipsa de politețe a slujitorului nostru. Numai devotamentul față de stăpâni l-a făcut să uite pentru o clipă cum trebuie să se poarte. Adelheid făcu o ușoară reverență, așa cum Învățase de la Rishawa și dădu să fugă. Obrazul Îi ardea și ar fi vrut să intre-n pământ de rușine. Așteaptă o clipă, frumoasă doamnă. Îngăduie-mi să te Întreb cine ești și ce Înger bun te-a adus la noi. Cu o aseme nea grație și frumusețe
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
și sfâșiată pe alocuri, silueta lui uscată, cu barba albă și părul neîngrijit, palmele pline de bătături și picioarele zdrelite pe care niște sandale scâlciate nu le apărau de frigul aspru al iernilor de la munte erau prea În răspăr cu obrajii lor bucălați, cu rasele din stofă fină și cu crucile de aur bătute cu pietre prețioase. Dar toate Încercările de a-l goni pe ciudatul necunoscut se izbiră de rezistența celor doi prinți. Mai ales Conrad, fire pragmatică, prea puțin
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
urcă cele câteva trepte care duceau la ia tacul lor, cu certitudinea că se Întâmplase ceva Înspăi mân tător. Soția lui zăcea pe pat, nemișcată, Înțepenită În somnul morții, Încă tânără și frumoasă, cu o grimasă de durere Întipărită pe obraz. Pe brațul ei drept se afla o mogâldeață fără viață, Înfășurată Într-o sumedenie de giulgiuri albe. Doctorul, chemat degrabă, nu putuse să mai facă nimic. Copilul venise pe lume prea devreme și cu piciorușele Înainte. Cu toate Încercările lui
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
trecea, nesiguranța, așteptarea o măcinau tot mai mult. Dacă n-ar fi fost nădejdea că Bodo va Încerca s-o salveze, s-ar fi strecurat prin fereastra Îngustă și-ar fi sărit În prăpastie. Spre seară, puterile o părăsiseră. Pe obrajii ei palizi se rostogoleau lacrimi de disperare. Adelheid cea atât de mândră și curajoasă odinioară era acum o mică pasăre cu aripile frânte și uitată de toți. Disperată, se trânti pe pat și hotărî să nu se mai ridice, să
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
Îți va admira virtutea! — Da, dacă mă gândesc bine, ar exista o soluție, con tinuă Eglord, o soluție perfectă, care mi-ar Îngădui să vă apăr, fără ca aceasta să dea naștere la vorbe necugetate, domniță Adelheid. Ministerialul tăcu, privind cercetător obrazul palid și ochii cărora Încordarea le Întuneca strălucirea. — ...O soluție care mi-ar da dreptul să te protejez. Căsătorește-te cu mine, frumoasă domniță! Crede mă, nimeni și nimic pe lumea asta nu m-ar putea atunci Împiedica să te
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
Ai nădejde În Dumnezeu, fiule, răspunse iar ciudatul călugăr. Căile Lui sunt de nepătruns și mila Sa nemăsurată... Dar Bodo nu-l auzi. Căzu din nou În somnul lui adânc, care aducea mai curând a leșin. Călugărul Îi umezi fruntea, obrajii și buzele cu o nă fra mă curată muiată În apă și-i ceru fratelui Heribert, care veghea la căpătâiul bolnavului, să facă mereu același lucru. Îi dădu o punguță de pânză În care se aflau buruieni uscate și-i
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
Încinsă, căci singura sursă de lumină era o lampă cu fitil de cânepă care plutea În seu. — Cine ești și ce vrei? Întrebă o voce răgușită. Conrad luă opaițul de pe scândura care slujea drept masă și și-l apropie de obraz, ca să poată fi recunoscut. În acea clipă, gazda sări de pe așternutul zdrențuit și se Înclină smerit, până la pământ. Apoi se ridică, privind Întrebător către oaspetele pe care Îl respecta și de care se temea totodată. Acum că știi cine sunt
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
parfumul dulce al crinilor din grădina de la castel. Nici o clipă nu se Întrebase cum de se petrecuse o asemenea minune. Când Bodo era cu ea, totul devenea posibil. Îi simțea respirația fierbinte și buzele care-i sărutau cu gingășie fruntea, obrajii, gura. Adelheid izbucni În plânsul acela binefăcător care ușurează inima. Printre lacrimi, se auzi spunând: De ce m-ai lăsat atâta timp singură, Bodo? Doar știi că nu pot să trăiesc fără tine! Spune-mi că știi și tu, așa cum știu
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
de vânătoare era foarte important, nu un titlu onorific oarecare. Mulți se luptaseră pentru el, când, peste noapte, apăruse Siegebert, noul favorit. Spre surprinderea tuturor, ducele Îi dărui și domeniul din Vogtsburg, și administrarea tuturor minelor de argint. Roșie În obraji ca tapiseria din odaie, Ingrid se Înclină adânc și, cu ochi galeși, Îi mărturisi tânărului duce că e feri cită să-l vadă. Aș fi vrut să vă caut eu, mărite stăpâne, dar nu știam când și unde, deoarece sunt
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
războaielor dintre frați. Să lăsăm asta. Ești tatăl meu și așa vei rămâne! Nu mă Îndurera privindu-mă altfel decât ca pe fiul tău... Întinse brațele și-l trase spre el pe bătrânul căruia Îi curgeau lacrimi de fericire pe obraz. Bodo al lui! Totdeauna fusese un suflet nobil și nici acum nu era altfel! — ... Totuși mă bucur. Nădăjduiesc că acum... Se opri brusc. Nu știa cât cunoșteau ceilalți din taina lui. — Da, fiule, dacă nu vrei să devii rege, poți
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
întorsese de a Comisariat și, ajutat de asistente, se străduia să o reanimeze. Încet-încet, mama și-a revenit. 17. BAPȚEA Bunica mea după mamă era o femeie mărunțică, negricioasă, grozav de iute și muncitoare. Rămasă văduvă de timpuriu, purta pe obrazul ei pecetea suferinței. Îți lăsa impresia unei ființe care n-a zâmbit și nu a râs niciodată, preocupată fiind doar de existența zilei de mâine. Bapțea era o polonez habotnică, de confesiune catolică. Cernăuțiul era un oraș cosmopolit: munceau și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1481_a_2779]