KorAP: Find »[drukola/base=dumnezeu & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...507 508 509 ...592 >

14,797 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666

făcut-o împreună, și dacă l-aș părăsi, ar fi o cumplită sfărâmare pentru amândoi, praful s-ar alege de noi. (În orice caz, eu nu știu ce vrei - și orice-ar fi, s-ar putea să n-o dorești acum. Ah, Dumnezeule mare!) Gilbert spune că, până la urmă, trebuie să ne privești ca și cum am fi copiii tăi. Oh, Charles, sunt uluită de intensitatea acestor forțe pe care le crezusem adormite. Totul există intact, toată vechea mea iubire pentru tine. Intr-un fel

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
de duzină era pentru ea una din amintirile cele mai de preț. Fir-ar să fie, acuma mi-a trăsnit prin cap că Gilbert Opian vede, probabil, în ea, un băiat! Iubirea mea pentru Lizzie avea un caracter oarecum nevinovat (Dumnezeule, când mă gândesc în ce încurcături mă vârâsem cu Rita, cu Rosina, cu Jeanne, cu Doris și cu tot restul!). Inocența era calitatea cea mai autentică a lui Lizzie. Iubirea ei pentru mine a fost atât de corectă, de inteligentă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
Era (și este) o bună actriță și o femeie foarte inteligentă. (Aceste două calități nu sunt întotdeauna compatibile.) Avea un amestec de frumusețe celtică și galică, eu ochi albaștri, un păr negru sârmos, și o gură mare, senzuală și umedă. Dumnezeule! Cât de diferite pot fi sărutările! Sărutările lui Lizzie erau uscate, caste și totuși adezive. Rosina săruta ca o tigroaică. Avea farmecul aprig al fetei rele dintr-un basm, care nu reușește să-l subjuge pe prinț, dar e mai

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
petrece același lucru cu fiecare dintre noi. On n’aime qu’une fois, la première. Numele ei era Mary Hartley Smith. Cât de repede și de ușor l-am scris. Și totuși inima îmi bate să-mi spargă pieptul. O, Dumnezeule! Mary Hartley Smith. Deci acesta este începutul poveștii. Dar, realmente, nu pot istorisi povestea. Voi așterne doar câteva note, și poate că niciodată nu voi povesti totul. Sau poate că este într-adevăr de nepovestit, din moment ce nu-i țesută din

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
mi-a trecut.) După aceea, tartă de cireșe cu înghețată. În ce privește înghețata, încercam sentimente amestecate până când mi-am dat seama că trebuie întotdeauna consumată împreună cu o prăjitură sau o tartă, și niciodată numai cu fructe. Mâncată singură, n-are nici un Dumnezeu, oricât ai îndopa-o cu alune sau cu alte prostii. Și când spun “înghețată“ mă gândesc numai la aceea de vanilie. Înghețata „parfumată“ e la fel de respingătoare pentru gastronomul „purist“ ca și iaurtul „parfumat“. De asemenea, niciodată n-am reușit să

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
mea. L-am văzut pe Gilbert devenind conștient de toate acestea: mila, ținuta mea adecvată. Ochii lui umezi, de un albastru deschis, ușor înroșiți, au clipit cu îngrijorare între straturile de zbârcituri. — Iubitule, arăți minunat, atât de bronzat, de tânăr, Dumnezeule, ce ten ai... Gilbert avusese întotdeauna o voce bogată, modulată, răsunătoare, de parcă se adresa spectatorilor din fundul sălii. — Ai adus-o pe Lizzie? — Nu. — O scrisoare, un mesaj? — Nu tocmai... — Atunci ce? — Casa asta ciudată e a ta? — Da. — N-

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
consideră lucrurile cu seriozitate, și nu te mai uita așa la mine, că îmi vine să plâng. Între mine și Lizzie s-a creat într-adevăr o legătură, nu ce gândești tu, dar e ca un fel de dragoste adevărată. Dumnezeule, în lumea asta odioasă nu dai de multe ori peste asemenea noroc, totul se reduce numai la sex, dar dacă fiecare om ar fi în căutarea sufletului celuilalt... — Sufletului? — Să-l vezi pe celălalt și să-l iubești calm și

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
impulsivitate sălbatică, și asta nu ne-a fost de folos nici unuia dintre noi. Știu că tu gândeai că ne ajută, dar nu era decât o iluzie. De astă dată, ai de ales între o cale bună și o cale rea. Dumnezeule, n-ai citit scrisoarea lui Lizzie? — Ți-a arătat-o? — Nu, dar știu ce ți-a scris. — Dar scrisoarea mea ți-a arătat-o? — Hm... nu! — Toate astea-mi fac greață. — Charles, nu poți să mi-o iei pe Lizzie

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
văduvă?“ un gând atotpătrunzător, încât nu putea fi socotit întrebare, ci însăși atmosfera pe care o respiram. Mă întrebam dacă mă văzuse prin sat și, în cazul ăsta, dacă mă recunoscuse. Eu o zărisem de câteva ori de la distanță. Oh, Dumnezeule, ce grozăvie! Am văzut-o și nu am recunoscut-o. Dar de bună seamă că eu, care nu mă schimbasem aproape deloc, eram foarte ușor de recunoscut. Atunci de ce nu mi se adresase? Poate că, din întâmplare, nu mă văzuse

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
soi de făptură benefică, înzestrată cu putința de a face bine. Puteam produce, puteam acorda binele. Eram prințul în căutarea cenușăresei. Dețineam puterea de a transforma, de a înălța, de a tămădui, de a distribui o nevisată fericire și bucurie. Dumnezeule mare, am venit aici, dintre toate locurile din lume și, împotriva tuturor sorților, o găsisem în cele din urmă! Venisem aici din cauza lui Clement, și o găsisem pe Hartley. Dar: „O fi văduvă?“. Înainte de ora nouă mă și aflam în

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
dată mi s-a părut insuportabil să nu văd marea, așa încât m-am cățărat puțin, ținându-mi paharul cu grijă, și m-am așezat pe creasta unei stânci. Marea era acum de un albastru purpuriu, ca ochii lui Hartley. O, Dumnezeule, ce trebuia să fac în toată situația asta? Orice s-ar întâmpla, trebuie să mă străduiesc să nu sufăr. Dar ca să nu sufăr, era necesar să coexiste două stări de lucruri incompatibile una cu cealaltă: va trebui să leg o

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
cea pătată cu ruj de buze. Ochii i se umplură de lacrimi. — Hartley... draga mea... — A plecat, a fugit, e pierdut, nu știm unde e. N-am mai aflat nimic despre el de aproape doi ani. Ne-a părăsit. — O, Dumnezeule! Atât de viclean și de păcătos e sufletul omenesc, încât pe dată m-am simțit bucuros că Hartley avea această justificată pricină de suferință, că mi-o împărtășise și că plângea, din cauza ei, în prezența mea. Dintr-o dată se înfiripaseră

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
am vizitat pe Peregrine. Astăzi voi continua să scriu; e curios că-mi vine mult mai ușor să scriu aici, în mijlocul acestui haos înghesuit, decât în spațiile deschise de la Capul Shruff. Am fost în stare să mă concentrez; și, pe Dumnezeul meu, există destule lucruri asupra cărora trebuie să mă concentrez, în seara asta voi lua trenul și mă voi întoarce acasă. (Acasă? Acasă.) Am telefonat taximetristului din sat să mă aștepte la gară. Acum șed la o masă șubredă, lângă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
fel de miracol, dar cunoaștem într-adevăr întreaga realitate, și cât va mai dura? La alte cupluri nici nu mă pot gândi, deși mai cunosc câteva care, aparent, sunt O.K., numai că eu, întâmplător, am putut privi dincolo de scenă. Dumnezeule, Charles, ce înțelept ai fost că nu te-ai căsătorit! Ți-ai păstrat libertatea. Ca și Wilfred Dunning. Niciodată nu ți-ai băgat capul sub jug. Iisuse Hristoase, cum urăsc femeile! Dar nici în tabăra cealaltă nu pot să trec

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
nu comunicăm. Ăsta-i iadul pe pământ, Charles, iadul, nici nu-ți poți imagina. Să fii legat de cineva ale cărui surse de comunicare sunt sporcăite în ultimul hal și otrăvite. Tot ce încerci să spui e greșit sau abject. Dumnezeule, ce împuțit de ghinion am avut la femei! Întâi târfa aia de Rosina, pe urmă o prietenă ca Pam. Ai mai văzut-o pe Rosina? — Nu. — Nici eu, dar de câte ori deschid televizorul dau peste ea, asta-i ca un blestem

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
noroc chior ai avut să scapi fără impozit de toate capcanele astea înfiorătoare, care te rănesc de ți se scurge sângele și urli de durere și te urmărești singur cum devii un ticălos. Ești atât de departe de toate astea. Dumnezeule, ce deștept ai fost! Ești un păcătos atât de curat, Charles, fața ta e curată și netedă și roză ca a unei fete, pariez că te bărbierești o dată pe lună, și mâinile-ți sunt curate, și unghiile astea afurisite-ți

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
tot ce mi s-a oferit să semnez. Charles, de ce nu vrei să mi-o sufli și pe Pamela? Ești un porc de câine fericit, îți faci de fiecare dată mendrele și pe urmă le dai un picior în fund. Dumnezeule, până și de Clement ai reușit să scapi! De ce n-am învățat eu niciodată lecția asta? Dacă-ți închipui că legătura mea cu Clement a fost o călătorie de plăcere... — Necazul cu tine, Charles, e că, în inima ta, disprețuiești

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
sau fiul sau soția iubită au fost împușcați chiar sub ochii lor, sau că sunt condamnați să-și petreacă tot restul vieții într-un scaun pe roate. Iacătă cât de mârșav pot să fiu. Eu trăiesc Irlanda, respir Irlanda și, Dumnezeule, cum o mai urăsc, mai bine eram un păcătos de scoțian, așa de îngrozitor e să fii irlandez. Cred că urăsc Irlanda mai tare decât urăsc teatrul, și asta nu-i puțin. În acel moment se deschise ușa și Pamela

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
fie altceva. Acuma o faci pe ofensatul - vanitate, vanitate! Da, urăsc teatrul. Perry se referea la teatrul London West End. — Minciuni, minciuni, toată arta e o minciună. Preface până și iadul în grație și drăgălășenie. Gunoi! Adevărata suferință este... este... Dumnezeule, m-am îmbătat... este... atât de diferită. O, Charles, dac-ai putea să vezi orașul unde m-am născut... Și putoarea asta care scuipă... Cum pot ființele omenești să trăiască în felul ăsta, și cum pot să-i învețe și

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
tragedia aparțin scenei, nu vieții, ăsta-i baiul. Le lipsește sufletul. Orice artă desfigurează viața, o reprezintă fals, și teatrul mai mult ca toate, pentru că seamănă atât de bine cu viața, vezi oameni în carne și oase mergând și vorbind. Dumnezeule! Când deschizi aparatul de radio, îți poți da seama imediat dacă cel care vorbește e un actor. Din cauza vulgarității, vulgarității, teatrul este templul vulgarității. E o dovadă vie că nu vrem să discutăm despre treburi serioase, și că, probabil, nu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
o mare de împuțenie, duhnind a vulgaritate care se complace. Wilfred a simțit lucrul ăsta. Îmi amintesc că uneori era atât de trist, după ce-i făcuse pe toți să se prăpădească de râs. Oh, Charles, dacă măcar ar exista un Dumnezeu, dar nu există, nu există... Ochii mari, rotunzi, căprui ai lui Perry se umpluseră de lacrimi, începu să se scotocească după o batistă, apoi folosi fața de masă. După o clipă, adăugă: — Trebuia să rămân la Queens College și să

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
cineva lovește pe cineva, în loc să strige la el, sau să-l scuipe, sau... e ca și cum ai trecut o barieră... poate că-i ultima barieră a civilizației... și după asta... nu mai rămân decât mitralierele și gloanțele ce retează rotulele genunchilor. Dumnezeule, de ce-am acceptat să joc în porcăria aia de serial de la TV, e un gunoi. Ele însă au dat în mine, desigur, Pam și Rosina, în ce le privește, nici un fel de inhibiție... — Zgârieturi pe față? — Zgârieturi, pe dracu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
l-a deschis, a scos o sticlă și a ieșit din cameră închizând ușa în urmă-i. — Cine naiba mai e și băiatul ăsta? — Nu-i băiat, Charles dragă, asta-i fiică-mea vitregă Angela, în vârstă de șaisprezece ani. — Dumnezeule! Ultima dată când am văzut-o era o gâgâlice cu zulufi de aur. — Nu mai e o gâgâlice cu zulufi de aur. Știi că luna trecută s-a tuns chilug, și-a ras capul? Abia de-a început să-i

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
plătesc personajele din legende. Ai trăit toată viața într-un vis hedonist, și ai scăpat basma curată deși te-ai purtat ca un nemernic, pentru că întotdeauna ți-ai ales femei care și-au putut purta singure de grijă. Și, pe Dumnezeul meu, ne-ai spus-o întotdeauna pe șleau, nu te-ai angajat niciodată, niciodată nu ne declarai că ne iubești, chiar când ne iubeai. Rece ca o reptilă, și cu mâinile curate. Dar a fost o pură întâmplare că fetele

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
ar fi mai bine să-i spui? Sau să-i spun eu? Te căsătorești cu Rosina? întrebă Lizzie, stând țeapănă, cu mâinile în buzunare. — Nu! — Charles, aș putea să-ți vorbesc între patru ochi? întrebă Lizzie. — Nu poți, răspunse Rosina. Dumnezeule, dacă n-am fi decât eu și Lizzie, ne-am lupta pentru tine cu cuțitele de bucătărie. Am simțit că mă cuprinde un nou acces de tremur, și m-am așezat iar la masă. Nu mă simt prea bine, am

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]