2,013 matches
-
cu Ester. Am zâmbit de câteva ori încurajator, „Înghite hapul, n-ai ce-i face, inginere, viața e mult mai înțeleaptă decât noi“. Și m-am lăsat dus pe calea pe care, odinioară, intrau pușcăriașii. Încă erau masive zidurile. Încă înfiorau trecerile dintr-o poartă în alta, pe sub grele bolți, pe lângă muri doar în parte dărâmați. Încă mai păstrau pereții aceia urme de fum, de mucigaiuri, mirosuri grele de jeg și cărămidă spartă, cu damfuri de pivnițe, întunecimi țâșneau din cotloane
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
probabil târcoale, nu-l lăsase Ester să se apropie prea mult și acum crezuse că, lovită dintr-odată de tembelismul remușcărilor, venise la el să i se ofere. La pușcărie. Amuzat de idee, am început să chicotesc. „Chiar nu te înfioară grozăviile astea?“, s-a răsucit Ester spre mine. „Nu-ți dai seama ce oribil loc, au suferit oameni aici, au murit...“ Nu i-am răspuns. Nu voiam să amestec ceea ce simțeam eu, jucându-mă doar cu gândul că îl chinuisem
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
m-am trezit și aveam chef să scriu ceva la Pe Bulevard. Despre librăria de peste drum de cinematograful „Timpuri noi“, despre aerul ei tenebros, de tunel în care te afundai odată cu primii pași făcuți după ce-i treceai pragul. Multă vreme, înfiorat de umbrele venind dinspre capătul aproape nevăzut al acelei săli de librărie, nici nu îndrăzneam să mă avânt prea departe. Mă opream la primele rafturi, răsfoiam cărțile aflate la îndemână, mă bucuram de risipirea lor după legile unui hazard de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
spre locul de unde răsărea Soarele. Treceam pe lângă ele când veneam și plecam de la cârciumă. Noaptea, mai ales, aveam impresia că le auzeam inimile ticăind, un infern de inimi bătând zvâcnit, surd, cu niște bătăi venite parcă din adâncul nopții. Mă înfiora senzația aceea ciudată că îmi împleticesc pașii printre cârduri nesfârșite de ciori mute, amorțite, urmărindu-mi dusul în bezna nopții, fără alt zgomot decât ticăitul monoton al puzderiei de inimi, zvâcnet de clipe adunate pe sârme, cadență de timp închis
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
mărturisea dorința ei de a fugi cu Julián, de a lua primul tren și de a se duce unde nimeni nu-i va mai recunoaște. Jacinta, care Își amintea ce hal de lume se Întindea dincolo de gardurile vilei Aldaya, se Înfiora și căuta s-o convingă să renunțe. Penélope era un suflet ascultător, iar teama pe care o vedea pe chipul Jacintei era suficientă ca s-o astîmpere. Cu Julián, alta era povestea. În acea ultimă primăvară petrecută la San Gabriel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
un revolver În mînă. Fără să-și abată privirea de la mine, Fumero lovi cu dosul pistolului vaza cu flori ofilite de pe masă. Vaza se făcu țăndări, revărsînd apa și tulpinile veștede pe fața de masă. Fără să vreau, m-am Înfiorat. Tata vocifera În vestibul sub strînsoarea celor doi agenți. Abia Îi puteam descifra vorbele. Tot ce eram În stare să percep era apăsarea Înghețată a țevii revolverului adîncit În obraz și mirosul de praf de pușcă. — Pe mine să nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
robinetul, apropiindu-și fața de oglindă. Chipul său ușor buhăit Îl atrăgea ca un abis fără fund, absorbindu-i gândurile cu forța cu care vidul absoarbe bucățele de materie aflate Într-un relativ repaos. Scrutându-și chipul, trupul său se Înfiora de frig, acoperindu-se de broboane de sudoare. Nu-l deranjau atât firele albe apărute la tâmple, cât cearcănele de la ochi și cuta de la rădăcina nasului. Dincolo de chipul său Îl privea un alt chip, din ce În ce mai Îndepărtat, din ce În ce mai străin. Noimann Își
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
Răsuflările noastre haotice ca niște flăcări își completau perfect ardoarea. În liniștea senină și-n țipetele nopții luna scânteia prin cameră, frângea acoperișuri. Eu fierbeam răscolit, nu mai aveam glas. Ochii săi verzi s-au încleștat în mine, sufletele se-nfiorau, trosneau la fiecare zvâcnitură. Nu mai auzeam decât gâfâielile noastre dezordonate căzute peste amândoi... fremătam, ne volatilizasem! Bluzița ei galbenă, cu un desen de Picasso abstract, dispăruse! Sânii săi minunați mă mângâiau dansând în așteptare... se-nghesuiau între noi, mă
V?rsta prescris? by Aurel Avram Stănescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83733_a_85058]
-
GÂND DE SEARĂ Stih născut din gând de seară, Trecerea-ți mă înfioară Greu, ducându-mi frământarea Când închizi c-o umbră, zarea... Dar purtat de ne-mplinire Tu, naști cearcăne-n privire Și năduf în suflet pui Ca un dulce-amărui, Din ce-a fost și-o să mai fie Scris, stropit cu apă
G?ND DE SEAR? by Ioan Știfii () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83799_a_85124]
-
Grigore Băjenaru Cișmigiu & Comp. CAPITOLUL I GAUDEAMUS IGITUR! O, cum mai înfioară vântul frunzele copacilor din Cișmigiu! Parcă e același freamăt adormitor de acum 15―20 de ani, când rătăceam cu colegii, în anumite ore ale dimineții, pe aleile mai dosnice, care adăposteau zeci de... plimbăreți! Și ce ciudat! Frunzele ruginite sau
Cișmigiu Comp by Grigore Băjenaru [Corola-publishinghouse/Imaginative/295561_a_296890]
-
de bunăvoința pe care ne-o arăta tuturor, fără deosebire. Întreba ușor, chestiuni elementare; iar dacă, întîmplător, te încurcai, te-ajuta, ceea, ce el nu făcuse niciodată. Se vedea bine că are de gând să ne dea drumul. În clasa înfiorată de o fericită emoție pluteau șoapte de adâncă și justificată nedumerire de la o bancă la alta: ― Ce e, mă, cu el, de s-a făcut așa de cumsecade? Nu e d-a bună! Să știți că a intrat în anul
Cișmigiu Comp by Grigore Băjenaru [Corola-publishinghouse/Imaginative/295561_a_296890]
-
soiurile și culorile, sau te opresc din cale buchetele mărețe de liliac alb sau mov, cu florile simple sau bogat bătute! Boschetele gingașe, ce parcă ascund taine de nedezlegat, își înalță trufașe crengile, împletindu-le în baldachine, pe sub care treci înfiorat de plăcută și neobișnuită emoție, de parcă ai trece pe tărâmul poveștilor din "O mie și una de nopți"! Lacul albastru-verzui oglindește siluetele plopilor înalți, ale stejarilor, arțarilor, brazilor și molizilor, ienuperilor, castanilor, ulmilor și platanilor uriași ce-l străjuiesc de pe
Cișmigiu Comp by Grigore Băjenaru [Corola-publishinghouse/Imaginative/295561_a_296890]
-
să ațipesc în zori. Prin mintea înfierbîntată de atâtea nume de fete, al căror chip gingaș căutam să mi-l imaginez, după descrierile făcute de iubiții lor, îmi zburau versurile naive închinate acestora, fără să le cunosc! Sufletul îmi era înfiorat de emoții și de nostalgii neînțelese... Muncisem din răsputeri pentru succesele în dragoste ale atâtor colegi fericiți poate... Făcusem zeci de versuri fără nici o râvnă, fără nici o dragoste pentru dragoste! Eram un fel de Cyrano modern cu atâtea Roxane, dintre
Cișmigiu Comp by Grigore Băjenaru [Corola-publishinghouse/Imaginative/295561_a_296890]
-
primăvara asta avea în ea chemări pline de un farmec necunoscut, poate pentru că ne dădeam seama că este ultima primăvară pe care o petreceam ca liceeni pe aleile și pe sub bolțile de flori ale Cișmigiului. Nostalgii viitoare, bănuite numai, ne-nfiorau și ne tulburau liniștea de pe acum. Chiulul îl lăsaserăm pe seama acelora din clasele mai mici. Este adevărat că, din pricina Tiranului, se chiulea cu foarte mare greutate și cu multă precauție, dar nu ne mai ardea nici nouă de așa ceva! Bacalaureatul
Cișmigiu Comp by Grigore Băjenaru [Corola-publishinghouse/Imaginative/295561_a_296890]
-
după îngrozitoarea prăbușire a ziditorului de biserici, pe locul unde a căzui, s-a ivit ca prin farmec: "O fântână lină Cu apă puțină, Cu apă sărată, De lacrimi udată!" Am rămas o clipă cu ochii pierduți în zarea albastră, înfiorat de simbolul ce se desprinde din această podoabă a poeziei noastre poporane: ca să fie realizată și să dăinuiască, orice operă de artă, indiferent de natura ei, trebuie să aibă la temelie sacrificiul! ― O fi apa într-adevăr sărată, cum spune
Cișmigiu Comp by Grigore Băjenaru [Corola-publishinghouse/Imaginative/295561_a_296890]
-
teamă să nu-mi trezesc amintirile adormite, de acum douăzeci de ani, care parcă pluteau ușor... aidoma unor fantasme din vremuri de poveste... Aurul roșu al amurgului poleia frunzele ce foșneau nostalgic, oglindindu-se în geamurile sclipitoare și murmurau, parcă înfiorate de această duioasă despărțire, cel mai trist "bun rămas"!
Cișmigiu Comp by Grigore Băjenaru [Corola-publishinghouse/Imaginative/295561_a_296890]
-
de la Marea Egee, zdrahonul care ridicase un tun de fier În bătălia de la Trebizond și Îl aruncase În războinicii lui Uzun Hassan, fusese trimis În neființă din două lovituri de picior. Una Îi rupsese ambii genunchi, iar zgomotul oaselor sparte Îi Înfiorase pe cei aflați În apropiere, iar a doua venise aproape În aceeași clipă, căci uriașul nici nu apucase să se prăbușească. Oan-san se răsucise scurt și proiectase călcâiul piciorului În tâmpla adversarului său. Ismail murise Înainte ca genunchii săi zdrobiți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
-
de lemn sub privirile bucuroase ale tatălui ei. De când făcea șotii prin casă și de când Îl certa pe fratele ei, Bogdan, că stă prea mult cu cărțile și nu știe ce minune de vară a cuprins Moldova și i-a Înfiorat pădurile. De când aflase că mama ei a dispărut prea repede și că singurul ei sprijin pe lume este tatăl ei, care nu avea voie să Îmbătrânească, și, mai ales, să moară. De când noul și tânărul voievod al Moldovei, Ștefan, fiul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
-
din el. Ștefan privi cornul, puțin nedumerit. - Nu cred că știu, preasfinte... - Vrei să zici că n-ai sunat niciodată tu, cu puterile tale. Dar acum va trebui să Înveți. Sună. Voievodul duse cornul la buze. Un sunet prelung, trist, Înfioră pădurile. - E bine. - Pentru Început... completă, Încet, Alexandru. - Acum sună semnalul tău. - Semnalul meu? - Semnalul care trece din cetate În cetate și din deal În deal atunci cînd tu, din tronul tău, poruncești adunarea oastei pentru apărarea țării. - „Ridicați-vă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
-
cutreieră pe tânărul care, până atunci, se dovedise un tovarăș plin de voie bună și de inteligență. - Îl vom scăpa, Alexandru... Îi spuse. Ai Încredere. - Știu, măria ta. Dar când? 7 iulie 1476, miezul nopții, Bradu Strâmb Nici o adiere nu Înfiora pădurile. Valea era abruptă, iar trunchiul bătrânului brad căzut cu ani În urmă sub fulgerul unei furtuni veghea, jumătate ridicat, jumătate prăbușit, asupra unei poieni largi, străjuite de ceilalți brazi, drepți, Înalți și veșnici. Era un loc În care se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
-
Cosmin... Vocea Erinei se schimbase. Căpitanul simți, În adâncul ei, panica. Era aceeași panică pe care o simțea el, scurmându-i măruntaiele. Se Întâmpla ceva rău. - Cosmin... Acolo e Alexandru! Căpitanul nu-și putu stăpâni tresărirea. Străfulgerarea unei dureri Îi Înfioră umărul drept. Își dădu seama că voise, instinctiv, să scoată spada cu mâna dreaptă, dar nu putuse. - Acolo e Alexandru!! spuse din nou Erina, ducând mâna la gură. Se apără cu spada, lângă el mai sunt câțiva vânători domnești, dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
-
-i inima. Știa că peste o clipă va muri și nu Înțelegea de ce. Închise ochii. Nu mai simți nimic, dar auzi un geamăt prelung și un trup fără viață se prăbuși peste el. Apoi un țipăt lung de spaimă Îl Înfioră și auzi alte trupuri căzând În jurul lui. Rămase cu spatele lipit de pământ, fără să vadă nimic, apoi dădu la o parte cadavrul care căzuse peste el, se propti Într-un cot și deschise ochii. Sulița care ar fi trebuit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
-
presimțim pe toate cele care sunt în mers. In aparatul ei multiplu do simțire, existau pesemne urme de recunoștință pentru truda celor care urniseră anevoie nivelurile vieței spirituale și practice până la civilizația de acum. Izvorul limpede al robinetului care o înfiora cu apa de munte la domiciliu, butonul care incendia firul delicat al becului electric erau voluptăți prin care constata cu mulțumire că marile sforțări ale geniului erau supuse uzului ei comun. Era mulțumită că acele cunoștințe elementare ale unei instrucții
Fecioarele despletite by Hortensia Papadat-Bengescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295608_a_296937]
-
strigăte de bucurie, ca și cum ar fi și mîncat pe cel nenorocit în culcuș. 15. Cu caii Tăi mergi pe mare, pe spuma apelor mari. 16. Cînd am auzit... lucrul acesta, mi s-a cutremurat trupul; la vestea aceasta, mi se înfioară buzele, îmi intră putrezirea în oase, și-mi tremură genunchii. Căci aș putea oare aștepta în tăcere ziua necazului, ziua cînd asupritorul va merge împotriva poporului? 17. Căci chiar dacă smochinul nu va înflori, vița nu va da nici un rod, rodul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85093_a_85880]
-
a speriat atât de tare, că aproape a țipat.„Superstiții primare“ le-a numit Macfarlane, atingând capul lui Robert cu vârful degetului. Este natural, pentru o minte ca a ta. Robert s-a dat un pas înapoi. Gestul l-a înfiorat. I se părea că în ochii pastorului faptul că el merge, mănâncă sau comentează este ceva temporar, că granița dintre el și dulapul cu cranii e foarte ușor de trecut. Având tigvele în față, îl ajută pe Macfarlane să le
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]