26,173 matches
-
iar în finalul straniului poem În albastru adorabil, reluând un gând al lui Heraclit: "A trăi este o moarte și moartea este de asemenea o viață". Hölderlin constituie lecție totală de poezie ca noblețe și zbor eteric al spiritului, arhetip absolut al poeților:" Noi nu suntem decât visul poetului. Numai el este viața". Și iată o culminație a sublimității conferită omului: "Libertatea absolută pentru toate spiritele, care nu trebuie să caute pe Dumnezeu și nemurirea în altă parte decât în ei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
de asemenea o viață". Hölderlin constituie lecție totală de poezie ca noblețe și zbor eteric al spiritului, arhetip absolut al poeților:" Noi nu suntem decât visul poetului. Numai el este viața". Și iată o culminație a sublimității conferită omului: "Libertatea absolută pentru toate spiritele, care nu trebuie să caute pe Dumnezeu și nemurirea în altă parte decât în ei înșiși". O viziune cosmică de asemenea de mare puritate și vibrație, întâlnim la Rabindranath Tagore. Pe de o parte, concepția panteistă hindusă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
întunecate sfințește pereții de marmură," (ms.2287,23). Răspunderea față de libertatea spirituală radicală ne întâmpină în Odă (în metru antic), unde poetul transcende diferite hipostaze ale arderii existențiale aparținând sferei umane și aspiră la detașarea totală redându-se sieși singurătate absolută în calitate de conștiință transmundană, pentru ca în Povestea magului călător în stele (titlu mai adecvat Lume și geniu), față în față cu el însuși, Eminescu definește natura geniului ca fiind o entitate în afara planului Creației, încât nici Dumnezeu nu-i poate dezlega
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
lacrima către apus"; "O fată frumoasă e lutul ce-și umple tiparele,/ desăvârșindu-se pe-o treaptă/ unde poveștile așteaptă". Dacă la Eminescu necuprinsul, care dă universalitatea stărilor afective și lucrurilor se menține în sfera "gândului etern", în sfera luminii absolute, la Blaga nimbul cosmic este clar-obscur. Limita lucrurilor se estompează, se pierde într-un halo de luminescență viorie prin care are loc absorbția în existența mitică. Rezumând, Eminescu conferă stării poetice sens peren făcându-ne să participăm la fiorul cosmic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
un absolut și care ar putea fi acela ? "Was bleibt aber, stiftem die Dichter" "Ceea ce însă durează, poeții întemeiază" sună altă afirmație fundamentală a lui Hölderlin. Fiind creația sa proprie, realizările artistice constituie o realitate pe care omul o consideră absolută axiologic, fixate pentru eternitate. Sunt "zilele nemuritoare ale omului", de care vorbea Pindar, "prezentul etern" de care vorbesc Platon și Nietzsche. Arta este absolutul uman: Rigveda și Imnurile lui Hölderlin, piramidele egiptene și Partenonul, Afrodita din Cnide praxiteleană și cele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
alt absolut, care este al său propriu, acest lucru ca realizare, pe de o parte, în sensul perfectei logici interne a ideaticei, valoarea acestui absolut crescând cu altitudinea gândirii, cu nivelul spiritual; pe de altă parte, o a doua armonie absolută, cea privitoare la realizarea prozodică. Pindar, Khayyam, Hölderlin, Eminescu, Baudelaire, Tagore exemple de excepție printre multe altele. Bucuria împlinirii unui asemenea imperfectibil, în îndoit absolut, este extraordinară, fapt exprimat de Hölderlin: Dacă într-o zi acest lucru sfânt în mine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
sinucidă. Este adevărat, nici pe Empedocle nu l-a împiedicat să se arunce în Etna. Dar ce știm noi, pozitiviștii, care credem că avem toate explicațiile, ce bucurie poetică a impulsionat pe filozoful poet din Agrigent sau pe pictorul luminii absolute, Van Gogh la actul autolitic ? În Mortua est! se desfășoară o multitudine de stări poetice, fiecare cu potențialul său de încântare sau detașare exorcizantă a intelectului: suava descriere a copilei moarte "regină", feerica descriere a drumului spre imperiul morții, iar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Deitate Gottheit, aflată mai sus de Gott Dumnezeu, pe care îl creează pentru ca acesta din urmă, la rândul lui, să creeze lumea. În acest fel, Deitatea nu este contaminată de imperfecțiunea omenescului. (Similar, din aceleași rațiuni de a salva puritatea absolută a increatului, în religia hindusă Brahman, neutru, creează pe Brahma, masculin, iar acesta creează lumea în conjuncție cu Maya, iluzia). Mai sus încă, Eckhart considera că prin viața sa spirituală, omul transcende dincolo de sine, și poate crea pe Dumnezeu. În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
adevărul uman este poetic, este creația imaginarului nostru grecescul poiein însemnează a face, a crea pe când silogismele filozofice pot păcătui prin uscăciunea lor, alături de vana pretenție de absoluitate. Or, mintea noastră știe a priori că nici o cunoaștere umană nu este absolută, și cu atât mai puțin afirmațiile apodictice care se vor ultime. În schimb, imaginarul poetic deschide fereastra spre o lume care nu a fost niciodată, fapt care constituie fapta faustică și grandoarea omului. Omar Khayyam este modelul lui uomo universale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
înaltă temperatură a liricii, și anume, "gândirea poetică". Căci, scrie cel mai de seamă poet grec: "De orice înțeles, muritorii nu-și aduc aminte, dacă el nu dă în floare pe înălțimile sofiei". Iar autorul romanului Hyperion este poetul spiritualității absolute pe plan universal. "A fost arhetipul poeților, scrie Herman Hesse despre Hölderlin, predestinat de Dumnezeu și jertfit de Dumnezeu, strălucind în puritatea sa supraomenească, plin de noblețe și dureroasă frumusețe". De aici dificultatea de a-l apropia. Iată avertismentul lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
la cea mai de sus frumusețe, la transfigurare. "Vreau să dau eternitate celui mai umil lucru". "Denn alle Lust will Ewigkeit, will tiefe, tiefe Ewigkeit" "Căci toate bucuriile vor Eternitatea, vor adânca, adânca Eternitate". Iar această eternitate este un prezent absolut și inefabil, o stare extatică a unei vieți superioare. Moartea nu este decât un interludiu ce ne desparte de următoarea "întoarcere" a lui același. Ca și pentru Spinoza, pentru Nietzsche, nu există transcendență, totul este aici, imanent. Din acest motiv
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
concepției iudeo-creștine a unui Dumnezeu cu sentimente precum milă, îndurare, ură, răzbunare un Dumnezeu al nobleței și purității, "dincolo de bine și rău". Dumnezeu este Ființa ființelor, Universul spiritual, o ființă supremă care trece prin stări intermediare spre forma sa perfectă, absolută concepție a unui "Dumnezeu-Devenire", prezentă și la Empedocle, Eckhart, Boehme, Schelling. Relativ la voința spre putere, Wille zur Macht, Nietzsche scrie: "A imprima Devenirii caracterul Ființei, aceasta este suprema Voință de Putere". Iar această devenire este supraomul, depășirea de sine. Voința
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
urma să vină. Justiție poetică au făcut Pieter Bruegel cel Bătrân, Jerome Bosch, Francisco Goya, acesta mai ales în gravurile Capricii, demascând viciile umane, iar pe de altă parte, Jan Vermeer și Vincent Van Gogh creând o lume a luminii absolute. În teatrul grecesc antic și cel shakespearean de câte ori intervine justiția poetică, triumfă frumosul, sublimul: "Poezia restabilește acordul majestuos, ordinea sublimă", afirmă Hölderlin. În expresia sa cea mai înaltă, poetul a fost creat de natură pentru a-i sărbători frumusețile și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
și eliberator. Este geniul etern al poeziei. Poezia nu este o pură gratuitate, un joc facultativ, ci un efort eroic de a exista semnificativ, atât a poetului, cât și a vieții, a naturii aflate mereu în paranteza morții. Poemul: realitate absolută, prezent peren, eliberare metafizică ultimă. Astfel, justiția poetică salvează Natura de eșecul ei, salvează Ființa, o înveșnicește totodată, o poartă spre cea mai înaltă frumusețe. Căci poezia este o compensație din partea justiției universale, care încearcă să repare destinul uman al
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Pe degetele tale fine Să pot să număr veșnicii. Alte hipostaze ale justiției poetice Există o justiție poetică a iubirii al cărei țel ultim este refacerea unității primordiale. Eminescu a trasat cel mai înalt parcursul singurătății în doi: restabilirea anteriorității absolute. Are loc mai întâi contopirea cu natura: Adormind de armonia Codrului bătut de gânduri, Flori de tei deasupra noastră Or să cadă rânduri, rânduri. Mai sus are loc sacralizarea: Tu trebuia să te cuprinzi De acel farmec sfânt Și noaptea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
experiență solitară, absolut singulară, ea este irepetabilă și astfel, intransmisibilă, incomunicabilă în adevărul ei originar. Așa fiind, aceste multiple unicități sunt chemate să instituie un nou prim moment al Creației. Momentul inspirației este o stare-limită a spiritului, constând din deschidere absolută și înțelegere nemijlocită, unite cu enstatica ascultării unei insuflări, care se aude cu cea mai mare claritate și puritate de ton, neștiind de unde vine, dar despre care ai sentimentul că tu erai cel căutat, cel chemat să dai o nouă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
indefinit și se pierde în indefinit. În cele ce urmează ne vom referi la ambiguități aflate la acel pol înalt al gândirii enigma Genezei. Este vorba nu de ambiguități intenționale create de un poet, și deci descifrabile, ci de ambiguități absolute, adică închise posibilității omului de a le dezlega vreodată. Imnul cosmogonic rigvedic se încheie cu o dublă ambiguitate: "Și fie că Unul a creat lumea, fie că nu a creat-o, aceasta doar cel a căror ochi din cer ne
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
armonizează Timpul, conceput ca "imaginea mobilă a eternității". Dar aici apare o a doua ambiguitate: eternitatea, scrie Platon, aparține doar lui este, înconjurat de a fost și va fi. Prin urmare, timpul presupune, pe de o parte, prezentul etern, prezentul absolut, care va fi al sferei Ideilor, dar și devenirea, proprie lumii umane, și care este dizolvantă, transformă existența într-o amăgire ca și Maya hindusă. Pentru rațiunea noastră, care concepe veșnicia ca imuabilă (precum în finalul Luceafărului), conceptul platonician ambiguu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Ivirea mea n-aduse nici un adaos lumii, Iar moartea n-o să-i scadă rotundul și splendoarea. Și nimeni nu-i să-mi spună ascunsul tâlc al spumii: Ce rost avu venirea ? Și-acum, ce sens plecarea ? Dar transfigurarea prin poezia absolută face să tacă vocile deznădejdii și ale tăgadei: Surâs și puritate! O, răsărit divin! În cupe scânteiază câte-un imens rubin! Fă dintr-un ram de santal o harfă să vibreze Și arde altă creangă, ca să ne parfumeze! Hafiz, de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
și poetic, apare reproșul făcut divinității de a-și fi părăsit fiul pradă cruzimii umane. O triadă Van Gogh, Nerval, Georg Trakl s-au autoeliminat din viață prin intensitatea unei neliniști nevindecabile. Dar gloria unei picturi în care lumina este absolută, neagresată de umbre, la Vincent, iar pe de altă parte, frumusețea discursului liric, cromatismul feeric și melancolia cuceritoare la Trakl și Nerval, exorcizează umbrele angoasei. Poezia lui Eminescu este o vastă epopee a neliniștii pe diverse planuri. Neliniștea față de moarte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
cel mai poet dintre filozofi. Repetăm: marea poezie pune în acțiune apriorismul fundamental al spiritului omenesc: voința de eliberare din finitudine, din sistemul limitelor, caracteristică a condiției onto-axiologice a ființei umane; oferă o deschidere aflată infinit la distanță de închiderea absolută a cercului, a pătratului și a complotului lor. Căci iată ce scrie Eminescu în cele mai perfecte versuri: Nu e nimic și totuși e O sete care-l soarbe, E un adânc asemene Uitării celei oarbe. Aceasta trebuie să facă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
-l soarbe, E un adânc asemene Uitării celei oarbe. Aceasta trebuie să facă un poet și aceasta cere cititorul luminat: crearea unei perfecte cvadraturi a cercului, care, în mod magic, prin însăși energia comprimată a celor două închideri ce par absolute, deschide transcenderea către eliberarea radicală. Lumea umană, a finitudinii, a tiparelor ne-a fost dată pentru a cunoaște cea mai înaltă bucurie: eliberarea. Poezia este exercițiul uman al libertății metafizice. Din dublul zăgaz spre cea mai înaltă desprindere. Până dincolo de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
mamei lui Iisus din icoanele noastre ortodoxe cu fundalul deschis spre nemărginire. Mișcarea e suferință", scria Eminescu. Or, viața este mișcare. A exista înseamnă a suferi. Ca și cum impulsul și motorul vieții, ale clipei următoare este suferința. Dar suferința este certitudinea absolută a faptului că existăm. Ea este necesară pentru ca să reinventăm mereu existența. La modul orfic. Ca atare, suferința este sfântă. Ea a creat lumea, a creat viața, a creat artele. A creat sfinții și geniile. Poezia cel mai înalt posibil Un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
și nu iartă nimic. Iartă suferința, rănirile, imperfecțiunile, moartea. Dar nu iartă înjosirea omului, înjosirea celor trei magi: inima, sufletul spiritul. Și mai ales nu iartă pe cei care o desfigurează și o poartă în noroi. Eliberarea poetică Poemul: realitate absolută, prezent eternizat, eliberare metafizică ultimă. Dar el își trăiește adevărata viață, își manifestă energiile spirituale eliberatoare numai în interacțiune cu cititorul, în fenomenologia activă a receptării; a unei receptări iluminate. Iar marea poezie, cea deschizătoare de noi orizonturi onto-axiologice este
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
elevată decât istoria, scria de mult Aristotel, pentru că este mai pură, mai valorică, este opera superioară a omului, în competiție cu fapta neizbutită a demiurgului. Geniul este mântuitorul de lumea absurdei imposibilități. Cine este geniul, a spus-o la modul absolut Eminescu în postuma Povestea magului călător în stele, denumire inadecvată în raport cu ideea centrală a poetului. Pentru că în acest poem incomparabil este relevată opoziția onto-axiologică ireductibilă dintre geniu și lumea omului, geniul aparținând unei alte ordini valorice, și anume: este un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]