1,299 matches
-
de altă parte, perfect autonomă. Fiecare replică, fiecare ipostază a "personajelor" îi subliniază unicitatea, irealitatea, absurditatea. Sinteză superschematizată a lumii la care se vrea raportată, nu mai seamănă cu aceasta decât printr-o translație complicată. Am putea reduce raportul dintre absurditatea caragialiană și cea ionesciană la relația dintre natural și artificial. Caragiale nu se străduiește să creeze un absurd rizibil și înfricoșător totodată, așa cum deliberat procedează Eugen Ionescu, ci se mulțumește să-1 extragă din realitatea în care-l surprinde existând din
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
rizibil și înfricoșător totodată, așa cum deliberat procedează Eugen Ionescu, ci se mulțumește să-1 extragă din realitatea în care-l surprinde existând din abundență. Receptându-1 cu luciditate și amărăciune, îl supune atenției celor care trec pe lângă el nesesizându-l: "Trecem pe lângă absurditate și nu ridicăm măcar o sprânceană revoltați; auzim neghiobia și nu zbârcim măcar dintr-o nară dezgustați; vedem impostura și ticăloșia, și zâmbim frumos, ca la întîlnirea celor mai bune cunoștințe"15. Tocmai această ignoranță i se pare a fi
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
și nu ridicăm măcar o sprânceană revoltați; auzim neghiobia și nu zbârcim măcar dintr-o nară dezgustați; vedem impostura și ticăloșia, și zâmbim frumos, ca la întîlnirea celor mai bune cunoștințe"15. Tocmai această ignoranță i se pare a fi absurditatea în stare pură și o va demasca fie direct, în unele schițe, fie indirect, prin elemente ce-i configurează în substrat atitudinea critică. Promovarea constantă a nonvalorii, tolerarea senină a prostiei, acceptarea fără conflicte a inacceptabilului, elogierea falsului, etc., sunt
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
paradoxuri care, nepercepute ca atare, revelează o lume nu doar absurdă, ci și tragică în inconștiența ei. Prin reflectarea acesteia în artă, se ajunge la situațiile aberante din schițele și comediile lui Caragiale. Ceea ce surprinde în primul rând este nu absurditatea situațiilor, ci faptul că sunt percepute ca normale. Astfel, nimeni nu observă oportunismul întruchipat în Coriolan Drăgănescu (Tempora) sau Nicu Ionescu (Autoritate), și nimeni nu e revoltat în fața demagogiei lui Cațavencu, pe nimeni nu miră că dușmanii de ieri devin
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
nu miră că dușmanii de ieri devin peste noapte aliați, sau că senilul dar machiavelicul Dandanache va deveni reprezentantul în parlament al urbei X, etc. Astfel de situații absurde sunt frecvente la Caragiale, dar ele țin, demonstrabil, de inconsistența și absurditatea realității exterioare pe care o oglindește, chiar dacă nu întotdeauna cu fidelitate. Pe de altă parte, deși coloratura spațio-temporală dă relief lumii caragialiene, aceasta transcende astfel de limite, pentru că, așa cum observa Eugen Ionescu în subtilul "portret" al înaintașului, "Caragiale nu ne
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
psihice, cele verbale fac din personajele lui Caragiale, așa cum se va întâmpla cu cele ale literaturii absurdului, adevărate păpuși-marionete dependente de un mecanism identificat, în cazul celor din urmă mai pregnant, cu o societate acaparantă, strivitoare, dezumanizantă. O mostră a absurdității în plan lingvistic, ca expresie a noncomunicării, este schița Căldură mare, în care atmosfera caniculară justifică sterilitatea dialogului apropiat de absurd. Pentru sublinierea similitudinilor cu procedeele ionesciene pe care le-am analizat deja în capitolul consacrat parodiei, ne propunem să
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
și precise indicații regizorale, punctându-se reperele spațio-temporale și reglându-se ritmul conversației introduse prin tehnica suspansului: "În tot ce urmează, personajele toate păstrează un calm imperturbabil, egal și plin de dignitate". Suntem transpuși astfel într-un univers a cărui absurditate se precizează de la început ca formă a bizarului acceptat cu deplină seninătate. Categorica normă conversațională în formula "Fii relevant!", este ignorată dintr-un reflex al deprinderii de a da frâu unei fantezii verbale prin care aglutinarea nestăpânită a detaliilor nu
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
unui strident contrast între insignifianța evenimentului și zgomotul pe care îl face. Ilustrative sunt bucățile Grav eveniment literar și Cazul domnului Pawlowsky, scurtul monolog al cărui comic irezistibil rezultă în primul rând din repetarea exasperantă a numelui propriu și din absurditatea raționamentului: [...] Să procedăm metodic. Mai întâi și-ntâi, cine l-a autorizat pe d-l Pawlowsky să vorbească? Fiindcă, mai la urma urmelor, d-l Pawlowsky, presupunând că este un om care se respectă, nu putea vorbi fără o prealabilă
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
sale în formele ridicolului absolut și îl expune cu o obiectivitate care îi maschează amărăciunea și dezgustul, Eugen Ionescu îl produce deliberat, forțează limitele posibilului pentru a crea un univers absurd terifiant, de nesuportat ca și disperarea din care provine. Absurditatea "lumii-lume" expusă de autorul Scrisorii pierdute este, în schimb, una lipsită de angoasă. "Grija" și "trăirea autentică" sunt incompatibile cu această umanitate care se pierde în stereotipii de conduită și de limbaj, în preocupări derizorii și în verbiaj. Un caz
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
în cruntul paradox aparent dintr-o replică de tipul "Poate ar trebui nici să nu mâncăm în timpul mesei"88, încarcerarea în propriile case, sugerată prin străvezia aluzie la gratiile vizibile noaptea de la fereastră, supravegherea permanentă etc. minimalizează, prin contrast, orice absurditate și temperează impulsul de a o respinge. Astfel, ori de câte ori o rămășiță de simț logic tentează refuzul absurdului, intervin amenințările și insinuările care netezesc din nou drumul spre "rinocerizare": PROFESORUL (cu un anumit ton, către Locatar) : Deci, te opui. LOCATARUL (speriat
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
este însă rolul de împrospătare a percepției asupra unor realități anormale, deja asimilate în normal. Deoarece ne atrage atenția asupra diformităților din societate, pe care nu le mai sesizăm din cauza viețuirii prin rutină, caricatura "ne face să descoperim dintr-o dată absurditatea familiarului și familiaritatea absurdului"115. Asociat cu intenția de trezire a conștiințelor, "asediul locului comun"116, detectabil și în caricatura urmuziană, pare subordonat unei pervazive preocupări în direcția consternării cititorului. Ca și posibilul său alter-ego, Cotadi, care urmărește o "delicioasă
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
celor afirmate asupra unui enunțiator generic, diferit de locutorul-narator care doar le transmite după formule introductive de tipul "se zice", "se crede", "se știe". Exemplele sunt numeroase și servesc accentuării sentimentului de derută, prin suspendarea temporară a neîncrederii stârnită de absurditățile citite, din moment ce valoarea lor de adevăr este certificată astfel prin recursul la autoritatea maselor care știu "despre Cotadi că se hrănește numai cu ouă de furnici..."136, cred că frunza de vița a lui Fuchs "îi mai servește și ca
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
contureze o imagine destul de detaliată a supraviețuirii operei caragialiene, putem menționa și observațiile lui Ion Bogdan Lefter care, într-o "schiță tipologică" a primelor "experimente postmoderne românești"5, identifică o categorie pe care o numește "umorismul neocaragialian și neourmuzian. Alte absurdități "serioase"", în care include proza lui Tudor Octavian, Dumitru Dinulescu, Marian Popa, Teodor Mazilu sau Dumitru Solomon 6. Astfel încât, unirea acestor coordonate diacronic stabilite, duce la constituirea unei direcții literare caragialiene deloc de neglijat, întrucât certifică faptul că literatura română
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
15. 121 Guy Cook, Discourse and Literature, Oxford University Press, 1994, p. 2. 122 Eugène Ionesco, Note și contranote, ed. cit., p. 190. 123 Asemenea lui Caragiale care își exprima indignarea față de lipsa de reacție la sesizarea absurdului: "Trecem pe lângă absurditate și nu ridicăm măcar o sprânceană revoltați, auzim neghiobia și nu zbârcim măcar dintr-o nară dezgustați, vedem impostura și ticăloșia și zâmbim frumos, ca la întâlnirea celor mai bune cunoștințe" (Caragiale, Ion Luca, Opere, vol. IV, ESPLA, București, 1965
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
critică, de regulă prin denaturarea sau îngroșarea trăsăturilor caracteristice ale originalului, în timp ce burlescul are o sferă mai mare de referențialitate și o mai mare libertate de construcție, delectarea putând fi generată și în afara confruntării directe cu modelul, ci numai prin absurditatea lumii nou create. Se poate vorbi, așadar, de o înglobare a parodiei în burlesc. De altfel, în Geschichte des Burlesken, 1794, K. F. Flögel identifică burlescul în trei posturi: prin lucruri, prin limbaj și simultan prin amândouă și enumeră între
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
legislativă și de conducere (altfel spus, cu gestionarea puterii instituite) și cu luptele pentru cucerirea și conservarea puterii (intrigile de curte sau de partid), pe de altă parte, atunci afirmația despre o disjuncție între aceasta și experiența urbană este o absurditate. Jocurile puterii au influențat întotdeauna structurarea orașelor. În sensul cel mai larg al termenului, urbanismul "acoperă orice acțiune conștientă vizând conceperea, organizarea, amenajarea sau transformarea orașului și a spațiului urban 1"; istoria sa este dominată de viziuni religioase, pragmatice sau
by Thierry Oblet [Corola-publishinghouse/Science/954_a_2462]
-
accentuînd însă în mod special caracterul diferit pe care îl capătă rîsul în funcție de dispoziția fundamentală a celui ce rîde. James Sully (Essay on laughter, 1902) numește aceasta teoria degradării. Cealaltă teorie pune accent pe faptul că totdeauna ridicolul prezintă o absurditate, o noncoincidență, o contradicție în el însuși. Ea a fost expusă în literatura daneză de Kierkegaard. Sully o numește teoria incongruenței. Atît Sully cît și Ribot (Psychologie des sentiments, p. 344) socotesc că fiecare dintre cele două teorii se potrivește
by Harald Hőffding [Corola-publishinghouse/Science/956_a_2464]
-
ardoare de marginea unei gropi pe care și-o închipuie, în întuneric, drept marginea unei prăpăstii, situația poate fi formulată corect ca o contradicție, ca o "incongruență". Incontestabil, spaima grozavă a luio Sancho nu se potrivește cu situația. Dar nu absurditatea în sine are efect comic; este contradicția ei cu acel minimum de rațiune pe care îl presupunem totdeauna. Cînd vedem un om înspăimîntat de moarte, avem la început toată încrederea că există un motiv pentru asta. Provizoriu, luăm totul drept
by Harald Hőffding [Corola-publishinghouse/Science/956_a_2464]
-
el îi apare ca expresia unei seriozității vitale religioase și a conștiinței că aparține unui întreg. Ironia se cuvine să fie aristocratică și polemică, pe cînd humorul este împăcat cu lumea și se sprijină pe o credință păstrată în ciuda tuturor absurdităților. (Skrifter, XII, pp. 35-119). Dimpotrivă, mai tîrziu, după ruptura sa definitivă cu teologia speculativă, Kierkegaard nu mai consideră humorul ca pe un punct de vedere religios. El îi apare acum ca ultima poziție omenească înaintea punctului de vedere religios ca
by Harald Hőffding [Corola-publishinghouse/Science/956_a_2464]
-
adevăr ca pe ceva ce pretinde o muncă mereu reînnoită, pentru a lărgi experiența și a o aprofunda pe cea cîștigată. Așa după cum opziția dintre seriozitate și glumă, suferință și bucurie, dintre tragic și comic, măreție și micime, rațiune și absurditate se dizolvă în humor ca sentiment total, la fel se întîmplă și cu opoziția dintre expresia "docta ignorantia", așa cum a fost stabilită în Renaștera timpurie de Nicolaus Cusanus 81. Punctul de vedere al humoristului este condiționat intelectual de raportul contradictoriu
by Harald Hőffding [Corola-publishinghouse/Science/956_a_2464]
-
viața se poate însuma pentru individ într-un fel de dispoziție sufletească totală ca un gen de sentiment total superior, determinat de ralația dintre o bază serioasă (care poate avea, la rîndul ei, o alcătuire diversă) și necazurile, mărunțișurile și absurditățile vieții. În vorbirea de toate zilele, se înțelege prin "humor" orice fel de glumă, mai mult sau mai puțin spirituală ceea ce eu numesc "micul humor". Am vrut să descriu însă "marele humor", care presupune o bază de experineță profundă în
by Harald Hőffding [Corola-publishinghouse/Science/956_a_2464]
-
la începutul anilor '90. Acea producție a durat patru ore și a respectat în detaliu textul original, dar a fost un eșec din punct de vedere critic. Totul s-a transformat într-un fiasco pentru că s-a făcut abuz de absurdități grotești, cum ar fi imaginea lui Lear traversînd scenă ducînd-o pe Cordelia moartă într-o roaba, urlînd, dar purtînd un nas de clovn din polistiren. Pînă și regia a fost un eșec total. Regele Lear este un test pentru orice
by William Shakespeare [Corola-publishinghouse/Science/1030_a_2538]
-
în cursul veacului al XIX-lea și al XX-lea (nici ultima, cea din anul 1932). Ortografia etimologică cerea celui care o mânuiește să știe latinește și franțuzește ca să poată scrie corect românește. Împotriva acestei ortografii, plină de contradicții și absurdități, s-au ridicat o seamă de cercetători (Lambrior, Tiktin etc.) care au cerut necontenit simplificarea și raționalizarea ei. Presa și revistele muncitorești Contemporanul, România Muncitoare precum și tipăriturile PCR - care își puneau ca scop să lămurească poporul muncitor, au întrebuințat o
[Corola-publishinghouse/Science/2301_a_3626]
-
pe sfertul acestui număr. Prin urmare, cei doi chiaburi din roman sunt de patru ori mai numeroși decât ar trebui să fie, adică scriitorul, pentru a respecta datele statistice trebuia să înfățișeze numai... o jumătate de chiabur. Iată la ce absurdități se poate ajunge, dacă aplicăm consecvent criteriul statistic în locul spiritului realist al tipizării! Aceeași greșală și aceeași argumentare naiv-aritmetică se întâlnește și în cronica Pe drumul înfloririi gospodăriilor agricole colective de Silvian Iosifescu, din aceeași culegere de articole. Când oare
[Corola-publishinghouse/Science/2301_a_3626]
-
DEMOCRAȚIA GREACĂ VS. DEMOCRAȚIA MODERNĂ Dacă instituțiile politice obligatorii pentru democrație cuprind reprezentanți aleși, ce putem spune despre greci, care au folosit pentru prima dată termenul democrație pentru guvernările din orașele-state? Nu am împinge oare perspectiva noastră actuală pînă la absurditatea anacronică dacă am ajunge la concluzia că, așa cum au făcut Lenin, Mussolini și alți antidemocrați din secolul al XX-lea, și grecii au folosit termenul pur și simplu în mod greșit? La urma urmei, ei și nu noi sînt cei
Despre democraţie by Robert A. Dahl [Corola-publishinghouse/Science/1397_a_2639]