KorAP: Find »[drukola/base=amăgire & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...50 51 52 ...61 >

1,512 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304

celor ce au darul de a vedea dincolo de ecranul dintre vii și morți, al celor bântuiți nu numai de fantomele trecutului, ci și de acelea ale viitorului? O preștiință a morții grație căreia își văzuse propria moarte. Fantoma sau jocul amăgirii și al adevăruluitc " Fantoma sau jocul amăgirii și al adevărului" Dacă personajul tragic aparține universului fantomal, aceasta se datorează nu numai legăturilor sale cu fantoma care se întoarce, traversând în sens invers granița dintre lumea celor morți și lumea celor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
dincolo de ecranul dintre vii și morți, al celor bântuiți nu numai de fantomele trecutului, ci și de acelea ale viitorului? O preștiință a morții grație căreia își văzuse propria moarte. Fantoma sau jocul amăgirii și al adevăruluitc " Fantoma sau jocul amăgirii și al adevărului" Dacă personajul tragic aparține universului fantomal, aceasta se datorează nu numai legăturilor sale cu fantoma care se întoarce, traversând în sens invers granița dintre lumea celor morți și lumea celor vii, ci și, mai ales, unei experiențe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
ales, unei experiențe a nopții, a întunericului, pe care el a trăit-o nemijlocit. O noapte încărcată de vise premonitorii, bântuite de spectre ce rostesc adevăruri înfricoșătoare, o noapte plină de toate capcanele născocite de zei, de toate momelile și amăgirile în care aceștia l-au atras. Alături de cele trei mari figuri tragice, victime ale acestor curse divine - Aiax, Heracles, Agave -, și spre deosebire de ele, o altă figură, Elena, întruchipează ea însăși momeala, devenind o veritabilă unealtă în mâna zeilor. Astfel, ambivalența

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
de nebunie ce-l târâse până aproape de tărâmul morții, simte lucrătura zeilor, priceperea lor de a zămisli făpturi ireale și ademenitoare. Heracles, eroul tragic care-și ucide copiii luîndu-i drept copii ai lui Euristeu, cade și el în plasa unor amăgiri asemănătoare, i se pare că vede o altă realitate, inexistentă. Heracles devine el însuși o Gorgo, o erinie a propriei progenituri, un instrument al răzbunării zeiței Hera. În Bacantele, eidolon-ul ca prezență efectivă a invizibilului și7 eidolon-ul ca phasma, în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
inexistentă. Heracles devine el însuși o Gorgo, o erinie a propriei progenituri, un instrument al răzbunării zeiței Hera. În Bacantele, eidolon-ul ca prezență efectivă a invizibilului și7 eidolon-ul ca phasma, în sensul de iluzie vidă de realitate, în sensul de amăgire, imprimă un caracter ambivalent aparițiilor lui Dionysos printre oameni. Formele, înfățișările pe care le ia Dionysos sunt nu numai năluciri, ci și semne ale prezenței efective a zeului. Dionysos este capabil să se ascundă sub chipul unui om, devenind astfel

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
tragediei va urmări respectarea făgăduielilor defunctului tată. Prin mijlocirea prezicătoarei Teonoe, promisiunile lui de ocrotire vor fi aduse la îndeplinire. Sibila va vorbi și va interveni în numele acestuia. Astfel, Elena lui Euripide se situează la intersecția tuturor ambivalențelor proprii eidolon-ului - amăgire sau prezență reală, malefică ori benefică, instrument al nenorocirilor, al răzbunării divine și al răzbunării celor morți, dar și umbră protectoare, erinie sau daimon al stirpei. Oedip și mormântul invizibiltc "Oedip și mormântul invizibil" Ambivalența aceasta ne amintește fără îndoială

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
va cere lui Admet să o privească în ochi pe femeia care nu e alta decât Alcesta. Uluirea și nesiguranța lui Admet în fața indeterminabilei imagini care i se arată se traduc printr-o întrebare mută: e adevărată sau e o amăgire, o capcană întinsă de zei, o fantomă fără consistență, fără viață (phasma nerterôn)? Bărbatul ezită să o atingă și să-i vorbească așa cum i-ai vorbi unei ființe vii, pentru ca, până la urmă, să o strângă în brațe și să spună

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
peste o armonie în fine regăsită, noapte scăldată în acordurile muzicii, nu izbutește totuși să alunge îndoielile, temerile, anxietatea. Chiar dacă ordinea lucrurilor a fost restabilită, incertitudinea relațiilor nu s-a risipit, iar strălucitoarea noapte păstrează încă urmele jocului crud al amăgirilor și al falselor trădări (de altfel, nu sunt pomeniți aici Troilus și Cresida, Thisbe și leul, nefericitele Didona și Medeea?). Există întotdeauna în nopțile shakespeariene un fel de amintire secretă, ecoul disimulat al unei nopți cumplite, în care confuzia și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
tristeții: suntem în toiul pregătirilor pentru nunta lui Theseu cu Hipolita. Și totuși, printr-un bizar efect al întâlnirii dintre teatru și magie, noaptea Visului... îi va „supune” pe „actori” ca și pe îndrăgostiți tuturor metamorfozelor, inversărilor de roluri și amăgirilor, făcându-i să treacă printr-o experiență în care jocul nu e departe de teroarea reală a unei alterități periculoase. La sfârșitul primului act, când trupa actorilor amatori programează o repetiție a piesei Prea trista comedie și prea tragica moarte

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
sălbatice atunci când se va îndrăgosti de Bottom, preschimbat în măgar? Prin metamorfoza lui Bottom din timpul repetițiilor, farsă pusă la cale de zvăpăiatul Puck, „cel ce zboară noaptea prin văzduh”, noaptea din Visul... devine una în care teatralitatea asumată ca amăgire, ca aparență înșelătoare (nimeni nu moare de-adevăratelea, nu există nici o fiară sălbatică, nu există nici un leu real, ci doar o mască transparentă îndărătul căreia se poate zări chipul actorului), se vede depășită și negată prin forța unei magii care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
ca dracul să fi spus adevărul?” („Can the devil speak true?”), se întreabă Banquo ceva mai târziu, când veștile aduse de Ross și de Angus par să adeverească prezicerile vrăjitoarelor. Sesizăm în această întrebare nu numai o incertitudine (ce e amăgire diavolească și ce e adevăr în toate astea?), dar și o teamă profundă, teama de viclenia unor creaturi ale nopții, pricepute să ascundă mistificările sub masca adevărului. Adevărul ca înșelătorie, ca impostură, ca momeală destinată să atragă omul pe calea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
treacă drept adevăr. Utilizarea puterii imaginii ține astfel de domeniul diavolescului. Și nu este întâmplător faptul că, de la Tertulian și de la Sfântul Augustin încoace, demonizarea strigoilor merge mână-n mână cu cea a imaginilor, a acestor asemănări mincinoase folosite ca amăgiri, capcane, iluzii seducătoare și, mai presus de orice, cu demonizarea teatrului. Teatrul, artă a cărei esență constă în a vedea și a fi văzut, artă a privirilor reciproce, artă în care puterile viziunii par demultiplicate. Teatrul, artă idolatră prin excelență

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
urma. Dar oare cea de-a doua moarte a Julietei, cea adevărată, nu va avea și ea chipul „morții frumoase”? Ca și cum un fel de contopire s-ar produce aici între adevărata și falsa moarte, ca și cum nimic n-ar mai deosebi amăgirea de realitatea efectivă a morții. Înțelegem acum de ce vestea așa-zisei morți a Julietei, această minciună, în fond, are pentru Romeo o putere mai mare decât aceea a visului - perfect adevărat în semnificația lui - în care se făcea că, mort

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
priviri îndrăgostite, cine deține reala, adevărata forță: reflexul sau umbra? Ființa reală? E cu neputință de știut, într-atât privirea iubirii are puterea de a face să răsară umbre, ele însele deținătoare de putere. Dar umbrele acestea ascund și capcane, amăgiri care fac ca unele priviri ce par a fi ale unui îndrăgostit să-și exercite din plin și nestingherite înșelătoarea vrajă. În Noaptea regilor, Viola, deghizată în paj, încearcă să o seducă pe Olivia prin cântecele ei. În realitate, o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
spune în ultimul act al Visului..., într-o nouă scenă dintre Tezeu și Hipolita -, au năluciri, vedenii (shaping fantaisies), în miezul cărora se ascunde uneori fascinația pentru cea mai monstruoasă alteritate, chiar dacă până la urmă acestea se dovedesc a fi doar amăgiri, iluzii create de vreun duh răzbunător și malițios, destul de îngăduitor totuși, ca să nu-și ducă sinistra farsă până la capăt. Ci doar până la limita unei experiențe dincolo de care așteaptă amenințătoare nebunia. Unele comedii (de pildă, Cum vă place sau Noaptea regilor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
fi spus un nebun. Dacă am spus-o și eu, înseamnă că sunt nebun 1. Nebunie a iubirii, asemuită tot de Berowne cu sminteala lui Aiax, cu vânătoarea sângeroasă asmuțită de furia ucigașă a eroului lui Sofocle, victimă tragică a amăgirilor zeilor. Iar dacă în Zadarnicele chinuri ale dragostei nebunia sentimentelor devine, în cele din urmă, doar o mascherata, un divertisment agreabil, dar ușurel, cu măști și deghizări, piesa nu-și pierde totuși o anumită gravitate, rămânând, în esență, povestea rătăcirii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
inima lui). Totul se petrece ca și cum fantoma tutelară a tatălui mort ar fi de față, cu semnul lui de pe frunte, tocmai pentru a pecetlui recunoașterea. Așadar, revelarea secretelor miracolului dublului se va datora, în final, unei fantome. Și astfel, jocul amăgirilor creat de existența dublului - în măsura în care el a condus-o pe Olivia spre Sebastian prin mijlocirea Violei, dublul lui travestit - se va dovedi un instrument al adevărului. Ambivalent ca și fantoma, el implică aceeași dificultate de a discerne între adevăr și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
bizarerie: „which was strange, the one so likes the other”. Iar quiproquoul comic, bazat ca de obicei pe confuzie și pe falsă percepție, va da naștere unor răsturnări de situație și unor incertitudini în privința identității comparabile cu cele generate de amăgirile tragice. De altfel, pornind de la ideea escrocării și convins că Dromio, slujitorul lui, fusese lăsat fără o lețcaie de către hoții ce roiesc prin tot orașul, Antipholus din Siracuza va propune chiar o ierarhie a înșelătoriilor, începând cu borfașii ordinari și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
a-i uita nici pe pungași, nici pe șarlatanii buni de gură și nici pe magicienii obscuri ce sucesc mințile oamenilor sau pe vrăjitoarele ce ucid sufletele și schilodesc trupurile. Așadar, o vastă scară a iluzionărilor de tot felul, asociind amăgirea și transformarea - de la scena improvizată a comediantului de bâlci sau a jonglerului până la practica magică în stare să opereze metamorfoze și să mobilizeze forțe invizibile. Sugestia ar fi că nu există nici o barieră între diversele moduri de a atrage pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
îndoială în privința propriei persoane: nu mai e sigur dacă este el sau altul, nu-și mai dă seama dacă e treaz sau visează. Mai mult decât atât, ezitarea lui este atât de mare, încât îl face să accepte iluzia oferită, amăgirea propusă (the offered fallacy). Dromio spune: „This is the fairy land”. Într-adevăr, suntem pe tărâmul minunilor. Prin jocul imprevizibil al dublurilor, pătrundem într-o lume a închipuirilor, a năzăririlor, unde iluzia poate fi luată drept realitate, unde totul te

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
prologului trebuie căutat în altă parte. În modul în care el adună și înnoadă toate firele tematice: beția, somnul, visul - în raporturile lui ambigue cu realitatea, dar și forța de iluzionare a imaginilor, incertitudinea identităților prinse într-un joc al amăgirilor, hrănite deopotrivă de tablourile pictate și de cele vivante. Și atunci, n-am putea vedea oare în acest amplu prolog o modalitate ocolită, insidioasă de a introduce problematica fantomalului? Un prolog, în orice caz, căruia i-am putea zice, fără

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
putea zice, fără teama de a greși prea mult, „prolog în circuit închis”, căci nimeni nu se va mai sinchisi până la urmă de trezirea lui Sly, păstrând, în schimb, vie în amintire extraordinara forță a iluziei, a tuturor închipuirilor și amăgirilor, capcane de felul acelora cu care bravul Petruchio, cel ce nu se sperie nici de furtună și nici de răgetul leului, îi va veni de hac „mâței turbate” numită Catarina. Chiar și îmblânzirea Catarinei nu este, în fond, o parodie

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
lui Orfeu sfâșiat de bacante, el preferă o istorioară care, aliind farsa și tragedia, implică o teatralitate asumată, foarte pe gustul acestui mare susținător al iluziilor, al umbrelor goale: „Cea mai bună dintre toate piesele acestea nu e decât o amăgire. Și cea mai proastă devine frumoasă, dacă o înfrumusețează fantezia”1. Prezența umbrelor (shadows) este pentru Tezeu esența teatrului. Pentru Tezeu-scepticul, pentru Tezeu-opusul desăvârșit al spectatorului naiv. Shakespeare însă e de părere că teatrul are nevoie de amândoi: și de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
noaptea de vară atât de propice plăsmuirilor minții, o noapte când spaima te poate cuprinde în orice clipă, făcându-te „să iei un tufiș drept un urs”. Interpretând semnificația piesei, Tezeu interpretează, de fapt, realitatea teatrală în substanța ei: iluzii, amăgiri, fantasme preschimbate în forme de către delirul imaginației poetice. Iată însă că Hipolita se arată dispusă să-i dea replica: în toate aceste „pățanii” ale nopții a existat totuși „ceva extrem de consistent” („something of great constancy”). Prezența, în spusele ei, a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
adresată necunoscutului ce înaintează în noapte. Răspunsul își va păstra până la capăt caracterul indecis. Dramaturgul transformă insula din Furtuna în tărâmul unei magii care clatină siguranța privirii și instaurează o unică certitudine: imposibilitatea de a decide în mod absolut între amăgire și adevăr. Așa cum subliniază Prospero, dificultatea de a crede ferm în adevărul lucrurilor (believe things certain) este intim legată de natura însăși a insulei, de ale sale subtilities. Este o insulă vrăjită, un loc în care nu te poți bizui

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]