1,827 matches
-
al doilea principiu al termodinamicii, tinzând către entropie maximă); materia biologică (opusă celei fizice, a eterogenului, negentropică); materia microfizică, a psihicului, depășindu-le pe celelalte două, având drept caracteristică fundamentală contradicția dinamică a semiactualizării și semipotențializării, acel misterios echilibru între antiteze. Psihismul este prin excelență sediul ambivalentelor, al tensiunilor, al pulsiunilor, al tendințelor contradictorii. Non-contradicția terțiului inclus vine de acolo că noțiunile de adevărat și fals nu se referă la doi termeni (A și non-A), ci la trei (A, non
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
în care doar talentul de excepție mai poate salva câte ceva; în al treilea rând, lecturile din ultimii ani (eseistică, filosofie, poezie) m-au ajutat să înțeleg mai bine complexitatea fenomenului, antagonismele ireconciliabile de poziții, consecințele nefaste pe care le au "antitezele monstruoase" în care ne aflăm prinși ca într-o capcană, întrezărind cu o sinceră satisfacție, în sfârșit, o cale transmodernismul, în care îmi doresc să cred, în măsura în care aceasta își va dovedi eficiența. Pentru a legitima și argumenta noul concept pus
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
la sacru, pentru recuperarea inocenței pierdute, a spiritului de toleranță și iubire necondiționată față de oameni și Dumnezeu. În viziunea autorului acestei cărți, convins că e soluția optimă, "transmodernul vine la timp spre a salva tradiția și postmodernismul, conciliind cele două antiteze monstruoase într-un spațiu al transparențelor, comun tuturor antitezelor împăcate" (p. 161). Într-o notă de subsol, acesta precizează că transmodernul "nu se opune niciunei forme artistice viabile respingând orice formă de exclusivism -, pentru el toate fiind la fel de îndreptățite la
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
toleranță și iubire necondiționată față de oameni și Dumnezeu. În viziunea autorului acestei cărți, convins că e soluția optimă, "transmodernul vine la timp spre a salva tradiția și postmodernismul, conciliind cele două antiteze monstruoase într-un spațiu al transparențelor, comun tuturor antitezelor împăcate" (p. 161). Într-o notă de subsol, acesta precizează că transmodernul "nu se opune niciunei forme artistice viabile respingând orice formă de exclusivism -, pentru el toate fiind la fel de îndreptățite la existență, oricând și oriunde" (p. 248). Modelul cultural creștin
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
altfel. I-aș zice: biografia numărată a ideilor. Ucenicia codreniană răzbate din viziunea generală a tomului, comportă similitudini cu ascetismul, cu mucenicia. Ideea predilectă ce traversează perioada între ianuarie-decembrie 1964 și ianuarie-decembrie 1969, se particularizează în considerațiile despre geniu, în antiteză cu mediocritatea, problemă filosofică de sorginte kantiană și, mai ales, schopenhaueriană. Adolescentul, în formare ca profesor și scriitor, își expune frământările interioare ale gândirii sale profunde, când mai succint, când mai detaliat, luându-se de piept cu tot ceea ce înseamnă
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
Angheluș, George Munteanu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Grigore Vieru, Al. Dobrescu, Mihai Cimpoi!... Autorul își rezervă rolul regizoral, dar fără detașarea rigidă și autoritară, căci axial, indispensabil și biblic, Theodor Codreanu așază iubirea. De aici, iubirea-poem, portretul memorabil, pasiunea lecturală, generalizarea prin antiteză, luciditatea și forța de creație, ultima văzută drept o "terapie naturală a sufletului" (4749). Prin linia gândirii proiectată în însemnările sale, autorul "iese din timp", dar rămâne ca număr în conștiința labirintică a cititorilor, deoarece "firul Ariadnei se poate rupe
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
Cuvântul "schimbare" poartă cu el riscuri grave și imprevizibile, acela al retorismului fiind, sigur, unul dintre ele. Tocmai de aceea formulele schimbare și alteritate s-au transformat în lozinci ultrapolitizante după balconiada din decembrie 1989. Eminescu, adept al "echilibrului între antiteze", pleda cu toată puterea pentru fenomenele de "creștere", în spirit organic (și "testamentar", cu evidență lingvistică de la Dosoftei la Văcărești: "Urmașilor mei Văcărești/ Las vouă moștenire/ Creșterea limbii românești..."), natural și armonios. Creșterea în ordinea normalului nu-și are rațiunea
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
politică. Prin chiar natura lui un asemenea volum este unul polemic. Theodor Codreanu pune în discuție teoria lui Neagu Djuvara privitoare la evoluția civilizațiilor din perspectiva relației autohtoni-periferici. Ea este amendată atât în sine, prin incapacitatea de a rezolva această antiteză, cât mai ales contextual, prin surprinderea poziționării ambigue a istoricului, considerat rob al aceleiași corectitudini politice și, implicit, incapabil să aplice ideile sale generoase la cazul particular al societății românești. Din acest punct, pornesc săgețile care vizează nume și instituții
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
oare numai la ei?), pe lângă o potențialitate în lucrare vie, organică, și o altă componentă "amniotică" insinuarea perfidă, distructivă a Celuilalt, geamănul negativ care caută să se substituie printr-o ontologie a sfâșierii, înscăunarea cu pompă în golul etnic al "antitezelor monstruoase", a înlocuitorului corupt, parazitar, susținut, de cele mai multe ori, de o forță străină, ostilă, antinațională. Din nefericire, arheitatea noastră nu prea cunoaște în ultimele secole tihna lucrării firești în actualitatea lumii. Scoasă din ascundere, ea devine imediat, mereu, ca într-
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
prin mutilare și falsificare tendențioasă de către o logică binară, rigidă și reducționistă. O dublă referință, la Noica și la Eminescu, lasă să se întrevadă o explicație epistemologică edificatoare: "Logicile bivalente pariază numai pe una dintre fețele ființei-ca-ființare, căzând în capcana antitezelor monstruoase". "Antitezele sunt viața" e "maxima-cheie a gândirii eminesciene", susține autorul. La ea se raportează întregul eșafodaj metodologic al disocierilor sale de ethosul postmodernist, profund resentimentar, în favoarea ethosului "antitezelor împăcate". E disocierea dintre ideologie, care ține partea uneia dintre antiteze
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
și falsificare tendențioasă de către o logică binară, rigidă și reducționistă. O dublă referință, la Noica și la Eminescu, lasă să se întrevadă o explicație epistemologică edificatoare: "Logicile bivalente pariază numai pe una dintre fețele ființei-ca-ființare, căzând în capcana antitezelor monstruoase". "Antitezele sunt viața" e "maxima-cheie a gândirii eminesciene", susține autorul. La ea se raportează întregul eșafodaj metodologic al disocierilor sale de ethosul postmodernist, profund resentimentar, în favoarea ethosului "antitezelor împăcate". E disocierea dintre ideologie, care ține partea uneia dintre antiteze, și adevăr
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
bivalente pariază numai pe una dintre fețele ființei-ca-ființare, căzând în capcana antitezelor monstruoase". "Antitezele sunt viața" e "maxima-cheie a gândirii eminesciene", susține autorul. La ea se raportează întregul eșafodaj metodologic al disocierilor sale de ethosul postmodernist, profund resentimentar, în favoarea ethosului "antitezelor împăcate". E disocierea dintre ideologie, care ține partea uneia dintre antiteze, și adevăr, între "raționalismul în exces" al "aristotelicilor întârziați" și "gândirea transmodernă". "Transmodernismul" este conceptul ("mai îngăduitor") al volumului cu același titlu, apărut la editura "Junimea" în 2005, prin
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
antitezelor monstruoase". "Antitezele sunt viața" e "maxima-cheie a gândirii eminesciene", susține autorul. La ea se raportează întregul eșafodaj metodologic al disocierilor sale de ethosul postmodernist, profund resentimentar, în favoarea ethosului "antitezelor împăcate". E disocierea dintre ideologie, care ține partea uneia dintre antiteze, și adevăr, între "raționalismul în exces" al "aristotelicilor întârziați" și "gândirea transmodernă". "Transmodernismul" este conceptul ("mai îngăduitor") al volumului cu același titlu, apărut la editura "Junimea" în 2005, prin care Theodor Codreanu încearcă să ofere o soluție pentru depășirea impasului
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
numai raportarea la absolut poate să mijlocească și să îndreptățească o delimitare clară a adevărului de denaturările sale. Nu e o teză. E un mod de situare ontologică și o cale de cumpănire a judecății lui Theodor Codreanu printre multiplele antiteze, "împăcate" sau "monstruoase", ale vieții ("antitezele sunt viața") românești. De la un articol la altul (și, am putea spune, de la o carte la alta) se produce o lentă și îndărătnică separare a apelor, o demarcare clară între transparența deschisă a întregului
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
mijlocească și să îndreptățească o delimitare clară a adevărului de denaturările sale. Nu e o teză. E un mod de situare ontologică și o cale de cumpănire a judecății lui Theodor Codreanu printre multiplele antiteze, "împăcate" sau "monstruoase", ale vieții ("antitezele sunt viața") românești. De la un articol la altul (și, am putea spune, de la o carte la alta) se produce o lentă și îndărătnică separare a apelor, o demarcare clară între transparența deschisă a întregului, care înglobează, apropie și armonizează diferențele
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
al arhetipului, al mitului eternei reîntoarceri, organicismul istoric, identitatea națională, canonul eminescian, România profundă, poporul român, istoria românilor, intelectualii care se raportează la un destin (al Patriei ori al vocației proprii) în absolut, pe cealaltă se regăsesc: Demiurgul cel Rău (antiteza Dumnezeului treimic), terțul exclus, timpul linear al progresului sans rivages, istoricismul cu evoluția în salturi ("revoluționare"), globalismul omogenizant, ideea canonului cultural "occidental" (fără variante naționale), canonul literar postmodernist al gratuității sans rivages (al Nimicului, altfel spus), "România rătăcitoare", norodul-mutant moștenit
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
se cunoaște, a fost întotdeauna de partea "majorității", de partea poporului român. De aici și imperativul "despărțirii de Eminescu" sub motiv că ar fi "reacționar în sensul rău al cuvântului". Apreciindu-i riscul de a se aventura în descâlcirea tainei antitezelor ("în ele, constată Theodor Codreanu, zace "diferența ontologică", marea cruce dintotdeauna a ontologiei"), mai departe nu poate să nu constate, cu obidă, căderea lui Virgil Nemoianu din filosofie în ideologie prin partizanatul expres față de una din antiteze. Un polemist din
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
în descâlcirea tainei antitezelor ("în ele, constată Theodor Codreanu, zace "diferența ontologică", marea cruce dintotdeauna a ontologiei"), mai departe nu poate să nu constate, cu obidă, căderea lui Virgil Nemoianu din filosofie în ideologie prin partizanatul expres față de una din antiteze. Un polemist din categoria miticilor zburdalnici ar fi împușcat mai multe salve (goale) de cuvinte și cu asta ar fi lămurit "teoria secundarului". Theodor Codreanu, care înțelege "incorectitudinea" în sensul unei înalte probități, recunoscând în persoana filosofului român din America
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
sesizase o situație cu totul aberantă în societatea românească: națiunea profundă era tratată ca o "minoritate", batjocorită de o oligarhie care nu-și cunoștea decât măruntele interese de grup". Concluzia e că avem în față "o foarte încurcată necorelare a antitezelor, pentru care Eminescu a găsit o denumire emblematică: antiteze monstruoase". Și, în fine, urmarea logică: "nu numai majoritățile pot avea tentația eliminării minorităților (cu ample consecințe precum cele din Germania lui Hitler), ci și acestea pot, la rându-le, mutila
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
națiunea profundă era tratată ca o "minoritate", batjocorită de o oligarhie care nu-și cunoștea decât măruntele interese de grup". Concluzia e că avem în față "o foarte încurcată necorelare a antitezelor, pentru care Eminescu a găsit o denumire emblematică: antiteze monstruoase". Și, în fine, urmarea logică: "nu numai majoritățile pot avea tentația eliminării minorităților (cu ample consecințe precum cele din Germania lui Hitler), ci și acestea pot, la rându-le, mutila majorități. Comunismul a fost o ilustrare a acestui tip
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
Și, în fine, urmarea logică: "nu numai majoritățile pot avea tentația eliminării minorităților (cu ample consecințe precum cele din Germania lui Hitler), ci și acestea pot, la rându-le, mutila majorități. Comunismul a fost o ilustrare a acestui tip de antiteză monstruoasă. O istorie normală înseamnă întotdeauna echilibrul antitezelor, iar orice mutilare a uneia dintre ele înseamnă oprimarea vieții. Supremația principalului înseamnă imperialism, iar supremația secundarului dictatură. Infernul nu e majoritatea, cum crede Virgil Nemoianu, fiindcă minoritatea poate fi infernul și
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
pot avea tentația eliminării minorităților (cu ample consecințe precum cele din Germania lui Hitler), ci și acestea pot, la rându-le, mutila majorități. Comunismul a fost o ilustrare a acestui tip de antiteză monstruoasă. O istorie normală înseamnă întotdeauna echilibrul antitezelor, iar orice mutilare a uneia dintre ele înseamnă oprimarea vieții. Supremația principalului înseamnă imperialism, iar supremația secundarului dictatură. Infernul nu e majoritatea, cum crede Virgil Nemoianu, fiindcă minoritatea poate fi infernul și invers". Ca autor al unei cărți despre transmodernism
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
metodologică în spiritul acestui concept: " Dacă admitem că modernismul a adus supremația majorităților (care e și cutuma democrației), iar postmodernismul pe cea a minorităților, depășirea ambelor forme de oprimare nu poate fi decît transmodernistă, căci numai transmodernismul se fundează pe antiteză pe care o întrevăd ca filosofie a viitorului". O nouă utopie? Înclinăm să credem că nu, dacă ținem seama de realismul ei ontologic, de echilibrul și puterea integratoare care se degajă din polifonia acestei viziuni edificată cu migală în marginile
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
p. 365); paradoxul ce se evidențiază la Eminescu "e că infinitul apare închis ca un cerc, înfășurare în sine însuși, și, surprinzător, se deschide în pătrat, care este semnul finitului; transgresând logica terțiului exclus, Eminescu gândește în cheia dogmei, transfigurând antitezele, la modul blagian; el [Eminescu] sfidează "imposibilitatea" logică și pragmatică a cuadraturii cercului, zicând: "Raportul dintre finit și infinit e raportul dintre pătrat și cerc"" (ibid.). În ceea ce privește pe Ion Barbu / Dan Barbilian, cel ce vedea în "ermetismul teorematic" al lui
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
emite judecăți fără acoperire, iar logica demonstrației are mereu la bază argumentul ce ține seamă, înainte de orice, de raportarea omului la libertate, sentiment aproape religios, cel care a fost investit să păstreze în echilibru drepturile și îndatoririle acestuia, o fundamentală antiteză eșuată, disputa tranșându-se pentru omul modern în favoarea drepturilor, o uriașă eroare cu un echivalent paremiologic românesc pe măsură: "a-ți tăia craca de sub picioare". Viețuirea în afara adevărului și a libertății înseamnă eliminarea posibilității sacrificiale, deci, a iubirii și a
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]