KorAP: Find »[drukola/base=căpitan & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...50 51 52 ...732 >

18,277 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185

mai rapid. Am țipat sau am crezut că fac asta, pe de-o parte ca să-l avertizez pe căpitan, pe de alta din cauza durerii groaznice resimțite la reculul armei, care a fost cât pe ce să-mi rupă brațul. Dar căpitanul era avertizat din plin de Împușcătură, iar când i-am aruncat spada pe deasupra bărbatului care era În fața mea - sau pe deasupra locului unde fusese bărbatul care Înainte se afla În fața mea -, sărea deja spre ea, ferindu-se să nu-l rănească

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-l rănească și Înhățând-o de cum atinse pământul. Atunci luna se ascunse din nou după un nor. Am lăsat să cadă pistolul descărcat, l-am scos din pieptar pe celălalt și, Întors spre cele două umbre care se repezeau la căpitan, am țintit, strângând arma cu amândouă mâinile. Dar Îmi tremurau așa de tare Încât al doilea foc l-am descărcat orbește, În gol, În timp ce reculul mă dărâma pe spate la pământ. Căzând orbit de Împușcătură, am văzut preț de-o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
așa de tare Încât al doilea foc l-am descărcat orbește, În gol, În timp ce reculul mă dărâma pe spate la pământ. Căzând orbit de Împușcătură, am văzut preț de-o clipă doi oameni cu spade și pumnale lungi și pe căpitanul Alatriste care le Împărțea lovituri de spadă, bătându-se ca un diavol. Diego Alatriste Îi văzuse apropiindu-se, cu câteva clipe Înainte de primul foc de pistol. Este adevărat că de cum ieșise În stradă se așteptase la așa ceva și era conștient

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
Înapoi cu un blestem pe buze. Până să revină acesta la atac, Alatriste lansase deja trei asalturi ca trei fulgere În direcția celuilalt, pe care violența atacului Îl descumpăni și Îl sili să dea Înapoi. Aceasta Îi fu de ajuns căpitanului ca să-și consolideze poziția cu multă stăpânire de sine, iar când rănitul la mână sări din nou la el, căpitanul lepădă cuțitul din stânga, Își apără fața cu palma deschisă și, fandând puternic, Îi vârî un cot bun de oțel În

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
În direcția celuilalt, pe care violența atacului Îl descumpăni și Îl sili să dea Înapoi. Aceasta Îi fu de ajuns căpitanului ca să-și consolideze poziția cu multă stăpânire de sine, iar când rănitul la mână sări din nou la el, căpitanul lepădă cuțitul din stânga, Își apără fața cu palma deschisă și, fandând puternic, Îi vârî un cot bun de oțel În piept. Impulsul celuilalt făcu restul, Încât se pomeni tras În țeapă, aruncă arma cu un „Iisuse!“, iar aceasta sună metalic

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
Își apără fața cu palma deschisă și, fandând puternic, Îi vârî un cot bun de oțel În piept. Impulsul celuilalt făcu restul, Încât se pomeni tras În țeapă, aruncă arma cu un „Iisuse!“, iar aceasta sună metalic pe jos, În spatele căpitanului. Al doilea spadasin, care tocmai dădea să se repeadă, se opri brusc. Alatriste trase lama spadei din pieptul primului, care căzu ca o boccea, și Își Înfruntă ultimul dușman, Încercând să-și recapete suflarea. Norii se Îndepărtaseră suficient pentru ca, la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
Alatriste trase lama spadei din pieptul primului, care căzu ca o boccea, și Își Înfruntă ultimul dușman, Încercând să-și recapete suflarea. Norii se Îndepărtaseră suficient pentru ca, la lumina lunii, să-l recunoască pe italian. — Acum suntem la egalitate - zise căpitanul, cu suflarea Întretăiată. — Asta-mi place - replică acela, și Îi luci pe față scânteierea albă a unui surâs. Dar nici nu-și terminase spusele când lansă o lovitură joasă și rapidă, tot atât de fulgerătoare ca atacul unei năpârci. Căpitanul, care Îi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
egalitate - zise căpitanul, cu suflarea Întretăiată. — Asta-mi place - replică acela, și Îi luci pe față scânteierea albă a unui surâs. Dar nici nu-și terminase spusele când lansă o lovitură joasă și rapidă, tot atât de fulgerătoare ca atacul unei năpârci. Căpitanul, care Îi studiase bine tehnica În noaptea celor doi englezi și se aștepta la așa ceva, sări Într-o parte și Întinse mâna stângă ca să pareze lovitura, astfel că oțelul inamic se Înfipse În gol; cu toate acestea, dând Înapoi, simți

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
În jos, deviind cu un clinchet sec spada care Îi căuta iar trupul Într-un atac tot atât de imparabil și de meșteșugit ca primul. Italianul dădu un pas Îndărăt și rămaseră din nou nemișcați unul În fața celuilalt, răsuflând amândoi din greu. Căpitanul Își mișcă degetele mâinii rănite, convingându-se că răspundeau: tendoanele erau neatinse. Își simțea sângele picurând lent și cald pe degete În jos. — Există vreo soluție de compromis?, Întrebă el. Celălalt tăcu câteva momente. — Nu, zise. Domnia ta ai fost prea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
simțea sângele picurând lent și cald pe degete În jos. — Există vreo soluție de compromis?, Întrebă el. Celălalt tăcu câteva momente. — Nu, zise. Domnia ta ai fost prea imprudent În noaptea aceea. Vocea-i opacă suna totuși stins, de oboseală, și căpitanul Își Închipui că era la fel de sătul de povestea aceea ca și el. Și-atunci? — Atunci, e-n joc capul domniei tale sau al meu. Se lăsă o nouă tăcere. Italianul se mișcă puțin și Alatriste Îl imită, neslăbindu-și vigilența

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
joc capul domniei tale sau al meu. Se lăsă o nouă tăcere. Italianul se mișcă puțin și Alatriste Îl imită, neslăbindu-și vigilența. Se rotiră foarte Încet unul În jurul celuilalt, măsurându-și forțele. Pe sub pieptarul lui din piele de bivol, căpitanul Își simți cămașa udă leoarcă. — Aș putea afla numele domniei tale? — Nu e cazul. — Ți-l ascunzi, deci, ca un nemernic oarecare. Răsună râsul aspru al italianului. — Poate. Dar sunt un nemernic viu. Pe când domnia ta ești mort și Îngropat, căpitane

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
și cerând spovedanie și Împărtășanie. Nu, conchise italianul. Cred că ai dreptate domnia ta. În noaptea asta nu-mi convine. Dădu să plece, și În aceeași clipă Își jucă În mâna stângă pumnalul apucându-l de vârf și aruncându-l În căpitan cu o iuțeală și o precizie greu de imaginat. Alatriste scăpă ca prin farmec. — Ticălosule, șuieră căpitanul. — Ei na, răspunse celălalt. Că doar nu te-așteptai să-ți cer voie. Apoi rămaseră iar neclintiți un timp, observându-se atent. Până la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-mi convine. Dădu să plece, și În aceeași clipă Își jucă În mâna stângă pumnalul apucându-l de vârf și aruncându-l În căpitan cu o iuțeală și o precizie greu de imaginat. Alatriste scăpă ca prin farmec. — Ticălosule, șuieră căpitanul. — Ei na, răspunse celălalt. Că doar nu te-așteptai să-ți cer voie. Apoi rămaseră iar neclintiți un timp, observându-se atent. Până la urmă italianul schiță o mișcare, Alatriste răspunse cu alta, și Își mai ridicară o dată prudent spadele, atingându

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
ridicară o dată prudent spadele, atingându-le cu un ușor clinchet metalic, Înainte de a le coborî din nou. — Pe Belzebut, suspină În sfârșit, răgușit, italianul, nu există două ocazii fără o a treia. Și Începu să bată În retragere, mereu cu fața la căpitan, Îndepărtându-se foarte Încet, cu spada Între ei. Abia la capăt, aproape de colțul străzii, se hotărî să Întoarcă spatele. — Ah da, zise când era gata să dispară În umbră. Numele meu e Gualterio Malatesta, ai auzit?... Și-s din Palermo

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
a atins o clipă fața și am văzut că ochii săi, mai deschiși la culoare ca niciodată În lumina lunii, mă observau cu o fixitate ciudată, de parcă atunci mă vedeau prima oară. Muribundul gemu din nou, cerând spovedire și Împărtășanie. Căpitanul se Întoarse spre el un moment și l-am văzut preocupat. — Dă o fugă până la San Andrés, zise În sfârsșit, și caută un preot pentru nenorocitul ăsta. L-am privit nehotărât, părându-mi-se că deslușesc pe chipul lui un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
ne-am fi aflat În plină campanie pe un câmp de luptă. Atunci am aflat, În acele zile, că a rămâne În viață este mult mai obositor decât a te lăsa ucis și că Îți solicită toate cele cinci simțuri. Căpitanul dormea mai mult ziua decât noaptea și, la cel mai ușor zgomot, o pisică pe acoperiș sau o treaptă de lemn a scării scârțâind, eu mă deșteptam În culcușul meu și Îl vedeam șezând În capul oaselor pe patul lui

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
miluiește“ găsești Într-un Liturghier. În sfârșit. Mărunțișurile astea le aflați oricând din analele epocii. Acolo Îl trimit și pe cititorul interesat, fiindcă nu mai au legătură directă cu depănarea istorisirii noastre. Nu voi spune, În ce ne privește pe căpitanul Alatriste și pe mine, decât că n-am participat defel la marile serbări de la Curte, unde nu ne-a invitat nimeni, și că nici nu le duceam dorul, chiar dacă prin absurd cineva ar fi făcut-o. Zilele care au urmat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
lui și Domnul cu ei cu toți. Am zis ceva mai Înainte că don Francisco de Quevedo frecventa cu plăcere treptele de la San Felipe; și În multe din plimbările lui era Însoțit de amici ca Licențiatul Calzas, Juan Vicuña sau căpitanul Alatriste. Simpatia lui față de stăpânul meu asculta, Între altele, și de o rațiune practică: poetul era mereu amestecat În tot felul de dispute, mergând de la gelozii și vorbe grele până la păruieli, cu mulți din colegii lui rivali, lucru foarte obișnuit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
fiindcă În Madridul acela al Bunului Dumnezeu, Încornorat era un bărbat din doi - a venit odată să-i ceară explicații pe treptele de la San Felipe, escortat de un prieten, Într-o dimineață când don Francisco se preumbla de colo-colo cu căpitanul Alatriste. Chestiunea s-a rezolvat În doi timpi și trei mișcări la căderea nopții, În clinchet de oțeluri, În spatele Îngrăditurii călugărilor Recoleți, de o asemenea manieră Încât atât presupusul Încornorat cât și amicul lui, după ce și-au vindecat tăieturile primite

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
Wales. Și infanta. Pălăvrăgeala curtenească era pigmentată cu știrile referitoare la războiul care reizbucnise În Flandra. Îmi amintesc că soarele strălucea pe un cer foarte albastru și foarte curat deasupra acoperișurilor caselor dimprejur, iar locul de taifas fremăta de mulțime. Căpitanul Alatriste, care continua să se arate În public, aparent netemător de consecințe - mâna, bandajată după Înfruntarea de la Portița Sufletelor, era ca și vindecată -, purta cizme Înalte, pantaloni cenușii și pieptar Întunecat la culoare Închis până la gât; și deși dimineața era

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
femeie cuvioasă și o sfântă. — Și-ntre o sfântă și-alta, goală, răspunse Calzas, porcos, regelui i se cam scoală. Râdea, mucalit și răutăcios, văzându-l pe Dómine făcându-și cruci peste cruci și privind Îngrozit Împrejur. La rândul lui, căpitanul Alatriste Îi arunca grele priviri de reproș că vorbea cu atâta dezinvoltură În prezența mea, iar tânărul pictor pe care Îl chema Diego de Silva, un sevilian de douăzeci și trei sau douăzeci și patru de ani, simpatic, vorbind cu puternicul accent

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
se uită Încruntat la stăpânul meu. — Să presupunem c-ar fi vorba de dumneata. E ceva grav? — S-ar putea să fie. — Ei comedie! În cazul ăsta nu ne rămâne decât să ne batem... Ai nevoie de ajutor? — Deocamdată, nu... Căpitanul Îi privea pe spadasini mijindu-și puțin ochii, ca și când vroia să-și Întipărească mutrele lor În minte. Și-n plus, domnia voastră are suficiente necazuri ca să nu se mai Încurce și cu ale mele. Don Francisco rămase tăcut un moment. Apoi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
a doua zi la Corral del Príncipe: eveniment teatral la care Diego Alatriste Îmi promisese să mă ducă și gen de spectacol pe care aveam să-l văd pentru prima oară În viața mea. Apoi, don Francisco făcu câteva prezentări. — Căpitanul don Diego Alatriste y Tenorio... Îl cunoașteți pe Juan Vicuña... Diego Silva... Tinerelul este Íñigo Balboa, fiul unui militar căzut În Flandra. Auzind aceasta, Lope Îmi atinse o clipă capul cu un gest spontan de simpatie. A fost prima oară

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
mustața cenușie și zâmbetul cordial, puțin absent, parcă ostenit, pe care ni l-a dăruit tuturor Înainte de a-și continua drumul, Înconjurat de dovezile noastre de prețuire. — Să nu-l uiți niciodată pe omul acesta; nici ziua aceasta, Îmi zise căpitanul, dându-mi un bobârnac prietenos taman peste locul atins de Lope. Și chiar că n-am uitat nimic. Până și azi, după atâția ani de la Întâlnirea aceea, duc mâna la creștetul capului și simt acolo atingerea degetelor afectuoase ale celui

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
uitat nimic. Până și azi, după atâția ani de la Întâlnirea aceea, duc mâna la creștetul capului și simt acolo atingerea degetelor afectuoase ale celui poreclit pentru talentul său „Fenixul Ingenioșilor“. Nici el, nici don Francisco de Quevedo, nici Velázquez, nici căpitanul Alatriste, nici epoca mizerabilă și magnifică pe care am cunoscut-o atunci nu mai există. Însă rămâne, În biblioteci, În cărți, În tablouri, În biserici, În palate, În străzi și piețe, urma de neșters pe care au lăsat-o oamenii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]