1,717 matches
-
simte vinovată din cauza asta) are toate simbolurile pentru a te pune pe gânduri. Strada care te devorează, apoi privirile iscoditoare și pline de judecată ale femeilor de la clinică, rugăciunile tinerei către ea însăși, delirul provocat de visul vizionar, îmbibat în foșnetul moscheilor, reîntoarcerea acasă, la o familie eclectică și tradiționalistă care nu înțelege nimic... Acest episod e numai o parte din paradoxurile Istanbulului de acum. Paradoxuri care se regăsesc, revoltător și duios, în carte și înlăuntrul personajului. Ar mai fi de
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2176_a_3501]
-
răstimpuri regulate. Pădurarul puse cornul la gură și chemă de două ori, iar pădurea tresări până în depărtări, hăuind. Dintrodată, când nici nu se așteptau, când stăteau numai cu urechile ațintite la bătaia răsunătoare a cânilor, scurt, din tufe dese, cu foșnet iute, răsări o căprioară cenușie, pe picioarele-i subțiri și sprintene. Ca o săgeată trecu pe lângă boier, la cinci pași. Pădurarul tresări. Cuconu Grigoriță se smuci în sus ca trezit cu spaimă într-o visare; puse pușca la ochi cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
la locul lui rușinat ― încălcase un consemn sau nesocotise o tradiție? ―, în vreme ce Profetul continua să stea calm lângă masa prăbușită, de parcă nu se întîmplase nimic, ținîndu-și pe genunchi palmele enorme și noduroase. Se lăsase o liniște încordată, tulburată doar de foșnetul arțarului bătrân care umbrea în parte mesele și care, am observat atunci, era plin de omizi care ciuruiau frunzele prăfuite și se târau lipicioase pe trunchi. Incidentul ne-a determinat să ne grăbim. Dinu a lăsat două monede pe masă
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
serviciul dumneavoastră". Bătrânul tăcea. Eram mulțumit de discursul meu și puneam pe seama emoției tăcerea Bătrânului. Obișnuindu-mă însă cu întunericul, am descoperit uimit că mă aflam într-o cameră folosită pentru creșterea viermilor de mătase. Se auzea din toate părțile foșnetul frunzelor de dud devorate. Bătrânul s-a ridicat, sprijinindu-se pe piciorul sănătos și, o clipă, i-am întîlnit prin întuneric privirea rece. "Anume te-am chemat aici și nu în sala cu oglinzi, domnule sculptor. Ca să înțelegi cum își
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
fie grandios în opera lui. Și acum te las să vezi la lucru viermii de mătase și să-i admiri." Ușa se închise cu un zgomot sec în urma lui. Îi mai auzeam pașii pe coridor, inegali din pricina piciorului bolnav, când foșnetul din cameră s-a întețit. Din toate părțile veneau spre mine viermi de mătase, care s-au așezat ca niște lipitori pe mâini, pe picioare, pe piept, pe gură și pe ochi, secretând ceva lipicios, care îmi provoca scârbă, până
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
de radio-emisie". După care a amuțit. "Lei", șopti deodată, tremurând, naturalista. Atletul, operatorul și producătorul îngălbeniră. Pilotul, calm, învîrtea mai departe nuiaua, arsă pe jumătate, în foc. Am ciulit urechile. Undeva în pădure se auzea zgomot de crengi rupte și foșnet de frunze uscate strivite de labele unui animal greu. Nu după multă vreme am văzut patru ochi fosforescenți sticlind în întuneric. Stați liniștiți, ne-a zis pilotul, ridicîndu-se și aruncând un maldăr de crengi uscate care au ațâțat flăcările. După
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
ceva la picior, o muscă mare, de culoarea cobaltului. N-am dat importanță acestei înțepături, dar după vreun sfert de oră am început să am dureri și amețeli. Piciorul mi se umflase. Am strigat, dar nu mi-a răspuns decât foșnetul frunzelor mari, clătinate de vânt. Simțeam cum îmi creștea febra și abia mai puteam să pun piciorul în pământ. De fapt, nu știu cum am reușit să mă întorc în luminiș. Mai țin minte doar că deasupra mea copacii dansau parcă, atletul
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
și o singură dată am fost pe punctul să-mi încalc făgăduiala când am făcut o insolație și m-a cuprins amețeala în timp ce vorbeam. M-am oprit să-mi revin. Se auzeau zgomotele valurilor, țipetele pescărușilor și, când bătea vântul, foșnetul bălăriilor. Încolo nimic. Bătrânii nu scoteau nici un cuvânt, parcă ațipiseră cu toții în picioare, în jurul meu, hai treziți-vă îmi venea să le strig, dar ei tăceau din cauza mea, așteptând, tăceau ca și cum ar fi spus, continuați, domnule sculptor, vă rugăm, continuați
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
n-am mai auzit zgomotul mării. Sub cerul decolorat și gol, liniștea stăruia ca o iepuroaică gravidă ascunsă în bălării, gata să nască, încordată, adulmecând pericolele. Doar câte o pală de vânt o tulbura în răstimpuri cu scurte vârtejuri de foșnete. Eram gata să mă întorc când, spre marea mea emoție, l-am zărit la vreo douăzeci, treizeci de pași înaintea mea pe Hingherul, pe care l-am recunoscut imediat după bascul lăbărțat pe cap. Călca apăsat, fără să se uite
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
ce-mi mai bate inima!... În tot acest timp, pisica stătea liniștită în brațele stăpânei. Ni- meni nu putea spune dacă ea înțelegea dojana cea blajină sau, pur și simplu, o apucase somnul. Dintr-o dată, însă, ea a simțit ceva foșnet neobișnuit printre frunzele copacului. Da, în mod sigur, acolo se petre- cea ceva. Pasări, fără îndoială. Pisica nu a mai stat la codeală. A țâșnit din brațele ocrotitoare ale stăpânei și într-o clipită a dispărut între frun- zele copacului
ALTE ?NT?MPL?RI LA APA CORR?ZE by VASILE FILIP () [Corola-publishinghouse/Journalistic/83173_a_84498]
-
amintesc că, ori de câte ori ceva nu era în regulă în sufletul meu, veneam aici, în Parcul Miracolelor, cum i-am zis eu. Necazurile mai mari sau mai mici dispăreau, parcă erau absorbite de mirosul îmbătător al teilor, de parfumul florilor, de foșnetul șoptit al cetinei. Aici mi-am scris cărțile (am încercat și în camera mea de lucru, la birou, dar n-a mers deloc), tot aici mi-am pregătit și examenele de grad. Grădina asta minunată avea pentru mine multă, foarte
Filigran by Alexandru Poamă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/363_a_1431]
-
prin parc, ținându-ne de mână și uitân du-ne la oameni, pentru că ne place să facem asta. Fiindcă era toamnă și parcul era plin de frunze căzute, am încer cat să găsim împreună cea mai frumoasă frunză. După multe foșnete și copaci scuturați, ne-am dat seama că fie care avea frunza lui preferată, așa că le-am păstrat pe amân două. Ar fi meritat imortalizată frumusețea par cului, dar ne propuseserăm să nu luăm cu noi aparate de fotografiat. Am
Ficţiuni reale by ed.: Florin Piersic jr. () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1342_a_2714]
-
copilăriei, cum le-ar numi Ionel Teodoreanu. Le-am evitat și astăzi, așa cum le evit de cincisprezece ani încoace, de atunci de când „la țară, la bunici“ a devenit simplu „la țară“. Mă înconjoară o pustietate și o liniște pe care foșnetul slab al frunzelor de porumb o face și mai tăcută. Din prea multă căldură și din puțină melancolie, mă descalț și pornesc cu pași mărunți spre șosea. Cu un zâmbet în colțul gurii și unul în colțul inimii, privesc în
Ficţiuni reale by ed.: Florin Piersic jr. () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1342_a_2714]
-
scos numai după ce coborâse aproape de capătul traseului, la clinica Aslan: porți mari și ziduri înalte în spatele cărora se întindea parcul, o alee largă asfaltată, cu arbori înalți și plini de umbră și tufe dese de o parte și de alta, foșnet de frunze și ciripit de păsări, scuar de flori și iarbă pe margini, clădire albă, întinsă pe o mare suprafață, coridoare la dreapta și la stânga, cu covoare strălucitoare, uși albe cu câte un număr înfipt discret, de o parte a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
în dreptul bărbiei, strânși amândoi, lăsându-se învelită, închizând ochii ce încă mai străluceau și adormind instantaneu, coborând într-un somn adânc în care nu-i mai simțea mângâierile ușoare, el continuând să rămână treaz, de parcă veghea, străduindu-se să audă foșnetul crenguțelor de brad, urmărindu-le cum se mișcau, imperceptibil aproape, în razele lunii, numai să nu se gândească la ce se gândise în dimineața acelei zile, probabil reușind în liniștea de nepătruns în care se auzeau tresăririle Ioanei Sandi în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
nimeni în jurul lor să-i ațâțe. Pe urmă cocoșul de pe marginea terasei a cedat privirilor celuilalt și a spus: „Nu știu să răspund.“ „Bine. Fie. Știu eu.“ A făcut iar o pauză în care nu se auzeau decât sunetele clavecinului, foșnetul frunzelor copacilor, zgomote nedeslușite, îndepărtate, ce erau restul lumii. Mai departe, un uruit slab de avioane care decolau sau aterizau pe aeroportul din apropiere. După care bătrâna doamnă a spus, destinsă, cu glasul de dinaintea luptei cocoșilor: „Ziceam că m-am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
că a fost tot timpul de față, pe scaunul din colțul unde nu privise niciodată cât timp povestise ședința, pentru că știa, în vis chiar știa că există un martor care n-ar fi trebuit să existe. Înaintând spre el în foșnetul de mătase al picioarelor ei extraordinare, zicându-i: hei, hei, uită-te la mine, unde naiba te uiți? îmboldindu-l cu degetul în piept și zicându-i: „hei, ce naiba stai așa înțepenit ca o statuie? vreau să-mi răspunzi în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
șiraguri de mărgele din plastic și sticlă colorată sau din boabe de porumb vopsite, schimbându-le necontenit între ele într-un clinchet adormitor și fulgerări curcubeice răsfrânte de argintul viu al oglinzii. Nemaiexistând nimic în lume în acele clipe decât foșnetul mângâietor al rochiilor de mătase și tafta mulate pe curburile trupului ei tânăr - extraordinar, nu-i așa? un trup care trebuie să trăiască și să se distreze, nu-i așa? - și foșnetul periei ce reușise, ca de atâtea ori, să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
Nemaiexistând nimic în lume în acele clipe decât foșnetul mângâietor al rochiilor de mătase și tafta mulate pe curburile trupului ei tânăr - extraordinar, nu-i așa? un trup care trebuie să trăiască și să se distreze, nu-i așa? - și foșnetul periei ce reușise, ca de atâtea ori, să-i electrizeze părul cu nuanțe arămii înfoiat acum peste umerii subțiri și peste gâtul înalt care se înfrumuseța cu perlele, mărgelele, cordeluțele, lanțurile de aur și de argint de care atârnau scarabei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
gânduri, imaginea netulburată pe care i-o întorcea oglinda și bucurându-se de desăvărșirea acelei imagini cum n-ar fi crezut că poate fi în stare. Zicându-și că se poate simți într-atât de îndestulată de imagine și de foșnet și de clinchete, încât nici nu trebuie să-și mai aștearnă în jurnalul început nu de mult gândurile, pentru că nici n-ar mai avea vreun rost să aibă altfel de gânduri decât cele din fața oglinzii. Luând chiar caietul și dându
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
altfel, acum, la sfârșit? Ai vrea să mă înec ca țiganul la mal?“, dar parcă nu l-ar fi auzit, întindea mâinile subțiri și-l prindea și mai strâns de după gât și-i mângâia părul și nu se auzea decât foșnetul rochiei ei și pe urmă glasul grav, pentru că-i auzise întrebările, „Dă-l naibii de țigan și dă-le naibii de examene! Ești cu mine acum, asta contează, n-o să trăim o veșnicie, vreau să-mi fie bine, vreau să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
forță necesară și voință. Singur trebuie să te ridici atunci când cazi, să învingi când ești învins, să iubești din nou când ești pierdut și să renaști prin propria forță.” CÂND CODRUL ADIE Când codrul, pretutindeni adie Și frunza-i în foșnet și-n tremur ușor În sufletul meu plăcerea învie Și simt că plutesc, simt că zbor. Când toamna vântul bate cu putere Iar codrul povestește ca un vrăjitor Prin mine aleargă o aleasă plăcere Mi-e trupul cuprins de dor
Regăsirea by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91647_a_107362]
-
mere la cuptor cu scorțișoară și miere... Sunt mică iar și stau în cur pe vad pe o movilă de leuștean uscat. Ciorile fură nuci și le smulg din cioc în aer, grădina e plină de verdeață cu viață, doar foșnet de toamnă în uscăciune. Sunt transparentă și poroasă și se citește din mine, cuvintele simt nevoia să iasă și să mă exprime într-o nevoie dureroasă de a exista. Când va fi mai ușor de respirat aerul fără tutun? Când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1988_a_3313]
-
licheni, lume parazită ce se hrănește ca vampirii, buba în cuvinte ce cheamă batjocura, privire urâtă și rea care te încarcă cu desagii fără să te cunoască. În miros de tămâie mă curăț și-n miros de frunze arse, în foșnet de țelină verde și în vocile părinților mei și-n lătratul câinelui meu pe care ajunsesem să-l urăsc, în zahărul roșu din sfecla de zahăr de sub pielea crăpată, grasă, ca un picior de purcel înfipt în pământ, mă înalț
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1988_a_3313]
-
bună zi. Ca un ecou peste veacuri la întrebarea inaugurală din Hamlet: „Cine-i acolo?”, întrebarea finală din Orbii: „Cine ești?” înscrie în spațiul teatrului realitatea efectivă a unei prezențe a cărei natură e indecisă: orbii aud zgomotul unor pași, foșnetul frunzelor uscate purtate de vânt sau vuietul mării? Ce vede copilul care și-a întors capul către locul de unde vin zgomotele? Ceva invizibil se află acolo, în mijlocul lor, dar acest ceva (sau cineva) nu le spune cine este, cum arată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]