KorAP: Find »[drukola/base=hun & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...50 51 52 ...58 >

1,445 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

malul stâng al Dunării și Tracia. După înfrângerea lor de către gepizi, în 454, la Nedao, multe enclave de huni se mai mențin la Dunărea de Jos, sub împăratul Leon I (457-474), un șef hun, Dengizik, este învins de romani. Înfrângerea hunilor a provocat un reviriment al ostrogoților, care aflați în exod în sudul Dunării, în Moesia, se îndreptau spre Italia, în 488, unde au constituit un regat propriu. Plecarea neașteptată a ostrogoților ar putea fi rezultatul apariției la Dunărea de Jos

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
presiunile bulgarilor pe linia Dunării au dus la slăbirea apărării bizantine, bulgarii s-au stabilit chiar în sudul Dunării. În urma atacurilor din 493-505, mulți bulgari sunt primiți în Tracia, dar nemulțumiți de suprimarea subsidiilor, ei s-au revoltat ajutați de huni și localnici. Nemulțumirile sociale aveau o coloratură religioasă: revolta era condusă de un ofițer, Vitalianus, între 513-514, fiind amenințată chiar capitala Constantinopol. Trupele bizantine sunt înfrânte la Acres Castellum-Caliacra (sudul Dobrogei), iar Vitalian asediază Constantinopol pe mare, dar flota sa

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
este distrusă de "focul grecesc". După moartea lui Anastasius, succesorul său, Justin I (518-527), înfruntă la Dunărea de Jos un nou pericol, acela al slavilor (vezi cap. 5). Anții, un trib slav, trec Dunărea, dar sunt masacrați de bizantini. Deși hunii, slavii și bulgarii au continuat să atace și să jefuiască în Sciția Mică, s-au construit fortificații noi. Noul împărat, Justinian (527-565), și-a îndreptat atenția spre frontiera de nord-est a Imperiului, făcând apel la serviciile unui comandant capabil, Comentiolus

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
spre frontiera de nord-est a Imperiului, făcând apel la serviciile unui comandant capabil, Comentiolus. Dar acesta a fost atacat și luat prizonier de barbari, și cu mari eforturi, Chilbudios, comandant roman de origine slavă, a reușit să curețe terenul de huni, bulgari, sclavini și anți. Însă, în 533, Chilbudios este ucis în luptă. Presiunea barbară impunea o prezență militară permanentă în Sciția Mică. Barbarii treceau Dunărea nestingheriți, încât, confruntat cu acest pericol, Justinian a reorganizat armata și a recrutat soldați din

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
s-a impus în a doua jumătate a secolului al IV-lea, prin echivalența făcută de credincioșii daco-romani între ethnikoi gentes, nationes ("neamuri"), "adoratori ai vechilor divinități", și barbarii păgâni (necreștini) pătrunși pe teritoriul nord-danubian, după mijlocul secolului IV (goți, huni). Prin urmare, în spațiul autohton s-a ajuns la identitatea între romanus și christianus, astfel încât se poate spune că romanizarea și creștinarea au devenit elemente de individualizare etnică și spirituală (religioasă) față de "Barbaria" (lumea barbară) și păgânism.26 Păgâni și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
pr. Vercas, eremitul Argyla-moaștele lor au fost adunate de regina Gaatha, creștină dreptcredincioasă. Prin urmare, prezența unor comunități creștine ortodoxe, în spațiul nord-dunărean, în secolul al IV-lea, este o realitate. După ce vizigoții au părăsit nordul Dunării (Muntenia), sub presiunea hunilor, bisericile creștine din spațiul extracarpatic, alcătuite în special din populație autohtonă, și-au continuat existența și legăturile cu Imperiul. Dintre creștinii nord-dunăreni, cel mai cunoscut era Ulfila, episcop arian al goților; el conducea Biserica ariană din "Gothia" de pe malul stâng

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
barbari este opera misionarilor, astfel, Sf. Niceta de Remesiana a contribuit la creștinarea bessilor traci. După apariția ereziei ariene, populația latină, ca și romanitatea răsăriteană, au rămas fidele ortodoxiei Bisericii universale. Episcopatele latine s-au menținut și în vremea stăpânirii hunilor, acestea au apărat pe locuitori împotriva năvălitorilor. Împăratul Justinian a reorganizat episcopatele, subordonându-le autorității imperiale. Însă, după 602, episcopatele latine de la Dunăre dispar, în urma colonizării slavilor păgâni în sudul Dunării (vezi mau jos). Pătrunderea creștinismului în zona Dunării de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
economică și cultural-religioasă a Daciei (nordului Dunării), după 275, este către sud-vest-primele elemente ale noii credințe au pătruns în Dacia din sud și sud-vest (Illyricum). Dar, la sfârșitul secolului al IV-lea și începutul secolului al V-lea, după așezarea hunilor în Panonia și în urma marilor incursiuni ale acestora spre apus și valea Dunării, situația politică și economică în regiunea carpato-dunăreană a fost bulversată. Astfel, izolate de Imperiul de Apus, în plin declin, după 450, aceste regiuni au intrat în sfera

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
izolate de Imperiul de Apus, în plin declin, după 450, aceste regiuni au intrat în sfera de influență a Imperiului de Răsărit. Ca urmare a noii orientări a regiunilor carpato-dunărene, impusă de blocarea legăturilor cu vestul și sud-vestul roman de către huni, apoi de gepizi și avari, instalați în Pannonia, consecințele au fost dramatice. Urme și obiecte creștine, monumente (bazilici), descoperite în zonă, aparțin autohtonilor daco-romani, însă la populațiile "barbare" din estul și sud-estul Europei nu s-au găsit urme creștine, răspândirea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ducea "un trai modest". Un alt istoric bisericesc, Socrate, spune și el că era "cunoscut de toți pentru evlavia și corectitudinea vieții". Ar rezulta că Teotim I era un localnic, un daco-roman. Sub păstorirea sa au avut loc atacuri ale hunilor, care au pătruns în Scythia Minor, ajungând până în apropierea Tomisului. În această împrejurare, episcopul Teotim s-a dovedit un adevărat părinte sufletesc al credincioșilor, reușind să-i îmblânzească prin daruri și ospețe. La rândul lor, hunii îl respectau ca pe

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
avut loc atacuri ale hunilor, care au pătruns în Scythia Minor, ajungând până în apropierea Tomisului. În această împrejurare, episcopul Teotim s-a dovedit un adevărat părinte sufletesc al credincioșilor, reușind să-i îmblânzească prin daruri și ospețe. La rândul lor, hunii îl respectau ca pe un "zeu al romanilor". Teotim a încercat chiar să facă misionarism printre huni, fiind ajutat de Sf. Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului, care a trimis misionari la "nomazii de la Istru". Trebuie să subliniem că Teotim

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
împrejurare, episcopul Teotim s-a dovedit un adevărat părinte sufletesc al credincioșilor, reușind să-i îmblânzească prin daruri și ospețe. La rândul lor, hunii îl respectau ca pe un "zeu al romanilor". Teotim a încercat chiar să facă misionarism printre huni, fiind ajutat de Sf. Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului, care a trimis misionari la "nomazii de la Istru". Trebuie să subliniem că Teotim a fost un prieten devotat al marelui părinte al Bisericii. În două rânduri, el a fost la

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
449. Păstoria lui a început contextul marilor frământări și dispute provocate de monofizism, învățătură greșită a călugărului Eutihie. Episcopul Alexandru a participat la sinodul de la Constantinopol din 449, în schimb n-a participat la Sinodul IV Calcedon, probabil din cauza incursiunilor hunilor în Scythia Minor. Ulterior, după încheierea dezbaterilor, a semnat hotărârile sinodului. Nu știm cât a durat păstoria lui, dar în 458, episcopia Tomisului era condusă de Teotim II. Numele este menționat în legătură cu frământările provocate de monofizism, nepotolite nici după sinodul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Scythia Minor, în secolele V-VI, a constituit suportul continuității etnice și religioase din perioada întunecată, ce avea să înceapă în secolul al VII-lea.44 Creștinismul în nordul Dunării în secolele V-VI Intervalul care se deschide cu invazia hunilor, spre sfârșitul secolul al IV-lea, marchează începutul unei noi etape în istoria spațiului nord-dunărean. Consecințele provocate de impactul invaziei popoarelor stepei conduse de huni au fost devastatoare: abandonarea orașelor, instalarea modului de viață rural, începutul uniformizării civilizației locale. În

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
44 Creștinismul în nordul Dunării în secolele V-VI Intervalul care se deschide cu invazia hunilor, spre sfârșitul secolul al IV-lea, marchează începutul unei noi etape în istoria spațiului nord-dunărean. Consecințele provocate de impactul invaziei popoarelor stepei conduse de huni au fost devastatoare: abandonarea orașelor, instalarea modului de viață rural, începutul uniformizării civilizației locale. În același timp, a continuat generalizarea romanizării, ceramica dacică se diminuează sau dispare, are loc încetarea practicilor funerare specifice dacilor și încheierea bilingvismului. Aceste evoluții istorice

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
așa cum o demonstrează mai multe aspecte. Cel mai frapant (surprinzător) aspect este numărul foarte redus de materiale creștine, din prima jumătate a secolului al V-lea, datorită incompatibilității dintre păgânismul barbarilor și creștinismul autohtonilor, dar și contextului istoric nefericit, dominația hunilor. Asistăm acum la dispersarea comunităților citadine din stânga Dunării, încetarea existenței unor episcopii sud-dunărene, distrugerea bisericilor (lăcașurilor), diminuarea legăturilor cu centrele creștine din sud-vest, prin instalarea vizigoților în Illyricum și a controlului teritoriilor din zonă de către huni. Reculul creștinismului în nordul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
contextului istoric nefericit, dominația hunilor. Asistăm acum la dispersarea comunităților citadine din stânga Dunării, încetarea existenței unor episcopii sud-dunărene, distrugerea bisericilor (lăcașurilor), diminuarea legăturilor cu centrele creștine din sud-vest, prin instalarea vizigoților în Illyricum și a controlului teritoriilor din zonă de către huni. Reculul creștinismului în nordul Dunării (375-453) nu înseamnă o întoarcere la păgânism, ci o bulversare a organizării bisericești, o restrângere a contactelor între comunitățile creștine, o reducere drastică a obiectelor creștine. Cu toate acestea, viața creștină nu este complet anihilată

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
drastică a obiectelor creștine. Cu toate acestea, viața creștină nu este complet anihilată, au existat, totuși, condiții pentru o continuitate a dezvoltării ei. La est și sud de Carpați, în ciuda informațiilor scrise (literare) care vorbesc despre impactul catastrofal al migrației hunilor asupra autohtonilor (vezi Ammianus Marcellinus, Istoria romană, București, 1982), descoperirile arheologice au arătat prelungirea unor așezări și necropole de tip Sântana de Mureș, în Basarabia și Moldova, până în prima jumătate a secolului al V-lea. Aceeași persistență a așezărilor și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
continuitatea nucleelor creștine este confirmată. Episcopiile din sud-vestul Daciei au întreținut contacte cu bisericile creștine din stânga Dunării până la "apogeul lui Attila" (449-450). Apoi, existența legăturilor de comerț din zona dunăreană, în urma tratatelor lui Attila cu romanii, astfel, prizonierii luați de huni și toleranța față de ei în "mediul barbar" din nordul Dunării au fost căi de menținere a legăturilor între oamenii creștinătății dunărene și de ascensiune a noii religii. Mai ales captivii luați din sud au fost adevărați "apostoli" (misionari) în nordul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
altă parte, invazia și constituirea confederației hunice au avut drept rezultat un aport de păgânism barbar, de origine mongolă, germană și iraniană, în spațiul carpato-dunărean, aceasta este atmosfera religioasă în care a evoluat creștinismul autohton în secolele V-VI. Pe lângă huni, în nordul Dunării au ajuns și alani, germanici cu patrimoniul lor religios, în acest interval, cei mai mulți germani erau păgâni. Impactul acestor neamuri, încă păgâne, asupra creștinismului autohton nu poate fi evaluat, dar nu trebuie neglijat, păgânismul acestora (alani și germani

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Justiniana Prima. Concret, prin Novela XI din 14 aprilie 535, împăratul a decis să înființeze o Arhiepiscopie autocefală în noul oraș, unde a fost stabilită reședința prefecturii Illyricum. Anterior, reședința se aflase la Thesalonic, mutată aici de la Sirmium, în urma năvălirii hunilor. Justiniana Prima era situată pe locul actualului Tsaricin Grad, aflat la 40 km de Naissus (Niș-Serbia). Deducem că noul oraș era mult mai aproape de Dunăre decăt se credea până atunci. În ceea ce privește jurisdicția noii arhiepiscopii, așa cum rezultă din însuși textul novelei

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sudul Dunării și, apoi, a hanatului bulgar (679-681). Acest masiv regres se constată peste tot: depopularea provinciilor, dispersarea comunităților, distrugerea bisericilor, abandonarea parohiilor de preoți, aneantizarea episcopatelor. În sensul acesta, situația a fost mult mai dramatică decât pe vremea stăpânirii hunilor (375-454): arhiepiscopia Justiniana Prima a fost abandonată, pierzându-și complet identitatea, episcopii din Noricum (4) și Pannonia (3) s-au refugiat în Italia, soarta celor din Dacia Ripensis și Moesia Prima nu se cunoaște, episcopul din Durostorum s-a retras

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ostrogoții n-au lăsat urme în limba italiană. Acest aspect l-a subliniat F. Lot, care afirma că "de la ostrogoți n-a rămas nimic, nici în instituții, nici în limbă și foarte puțin în sângele italienilor". Nici în vremea năvălirii hunilor în Europa (375-454) nu se constată un contact între aceștia și populația autohtonă din Dacia și regiunea Dunării de Jos. Năvălirile nomazilor din stepele asiatice prin sudul Rusiei spre pusta ungară erau un fenomen periodic. Așezările nomazilor (alogenilor) evitau regiunile

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
nomazilor (alogenilor) evitau regiunile muntoase și pădurile, dar preferau stepele pentru a putea desfășura uriașele herghelii de cai. Între 375, înfrângerea goților pe Siret (Întorsura Buzăului) și 527, revenirea Imperiului la Dunărea de Jos, Dacia făcea parte nominal din Confederația hunilor și a urmașilor lor, gepizii, după 454. Hunii organizau incursiuni episodice pentru încasarea dărilor (dijmelor) de la autohtoni, dar ei n-au avut locuințe stabile și tabere în Dacia romană. Cele mai multe resturi hunice (urme arheologice) se află dincolo de Tisa, în Crișana

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
preferau stepele pentru a putea desfășura uriașele herghelii de cai. Între 375, înfrângerea goților pe Siret (Întorsura Buzăului) și 527, revenirea Imperiului la Dunărea de Jos, Dacia făcea parte nominal din Confederația hunilor și a urmașilor lor, gepizii, după 454. Hunii organizau incursiuni episodice pentru încasarea dărilor (dijmelor) de la autohtoni, dar ei n-au avut locuințe stabile și tabere în Dacia romană. Cele mai multe resturi hunice (urme arheologice) se află dincolo de Tisa, în Crișana și vestul Banatului, dar nu și în Transilvania

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]