8,656 matches
-
caracter vădit arhaic? Viața păstorească dăinuie încă din vremea dacică".2 În privința vieții ce se putea duce, după 275, în nordul Dunării, un cercetător francez afirma: "O invazie nu face să dispară niciodată decât o parte din populația supusă. Or, invazia, în sensul propriu, nici nu exista." Dispariția orașelor (cetăților) romane din Dacia, după 275, era ceva firesc: cele mai multe din ele erau concentrări de birouri, oficii economice, puncte de ocupație sau stații de vamă. Un singur oraș adevărat era în Dacia
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
cu Marea și cu Imperiul".5 În Dacia, ca și în alte provincii (cele apusene), găsim dualitatea între un Imperiu, de caracter universal, care nu poate abdica de la nici unul din drepturile sale, și o puternică viață populară față de care orice invazie isprăvește prin a da un nou contingent de barbari, spre a fi amalgați cu locuitorii de o străveche origine. O nouă încercare de romanizare este legată de voința politică a lui Dioclețian și a lui Constantin, la sfârșitul secolului al
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Populația din vechile orașe ale Daciei a mai dăinuit, în condiții modeste, până în secolele V-VI, pe locul și în apropierea orașelor romane de odinioară. Persistența populației daco-romane în vechile orașe provinciale este dovedită, în unele locuri, cel puțin până la invazia hunilor în Europa centrală (după 375), iar în altele se întâlnesc vestigii din secolele V-VI. În Dacia, în fiecare oraș, s-au aflat urme de locuire rustică sau rusticizată (ruralizarea vieții urbane), după 275. Există o continuitate de viață
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
-VI. Slăbită încă de la mijlocul secolului al III-lea și încetinită după părăsirea Daciei, circulația monetară din nordul Dunării a cunoscut o puternică înviorare, în prima jumătate a secolului al IV-lea, sub împăratul Constantin, și s-a menținut până la invazia hunilor, în 375, apoi a slăbit din nou. Privite în ansamblu, monedele sunt răspândite pe întreg teritoriul daco-roman, de la Dunăre până pe cursul superior al Oltului și de la Tisa la Carpați. Bogate și numeroase sunt monedele și tezaurele descoperite în Banat
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
lumea romano-bizantină și-au pus amprenta nu numai în planul cultural-religios, dar și în economia și tehnica daco-romană, de-aici o anumită superioritate față de alogenii migratori din Dacia și față de populațiile limitrofe. Însă, începând cu secolul al V-lea, după invazia hunică, achizițiile romane se pierd, iar civilizația autohtonă (daco-romană), în întregul ei, se "barbarizează" și se uniformizează în tot nordul Dunării. Legăturile romanității din nordul Dunării cu cea din sud Părăsirea Daciei sub împăratul Aurelian (275) n-a însemnat un
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
de Jos. Astfel, în anul 332, goții sunt supuși și în 334, sunt învinși sarmații, la fel în 358. Abia în 378, goții au atacat teritoriile și garnizoanele din sudul Dunării, iar împăratul Valens în urma înfrângerii de la Adrianopol și a invaziei hunilor, după 375, a pierdut sudul Daciei. Din acest moment (378) și până la Justinian (527-565), imperiul a întreprins doar mici cuceriri episodice în nordul Dunării, ca rezultat al războaielor dintre romani și neamurile germanice. Fortificațiile romane de pe malul stâng al
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
în nordul Dunării, ca rezultat al războaielor dintre romani și neamurile germanice. Fortificațiile romane de pe malul stâng al Dunării de Jos ridicate la sfârșitul secolului al III-lea și începutul secolului al IV-lea, au fost distruse între 435-448, de invaziile repetate ale hunilor lui Attila, instalați în Pannonia. Practic, apărarea romană de pe Dunărea mijlocie și de Jos a fost desființată, tot acum se produce o întrerupere temporară a legăturilor dintre romanitatea nord italică și iliro-pannonică, pe de o parte, și
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
în nord-estul Bulgariei, în apropierea Varnei, unde au supus cele șapte triburi slave (679) și, în 681, încheie un tratat cu Bizanțul. La sfârșitul secolului al VI-lea și prima jumătate a secolului al VII-lea, Dobrogea (Sciția) a suferit invazii pustiitoare, orașele sale au fost distruse și provincia de graniță a Imperiului intră sub dominația primului țarat bulgar (679-971).29 NOTE 1. Nicolae Iorga, Istoria Românilor, vol. II, București, 1936, p. 3-7. 2. Ibidem, p. 9. 3. Ibidem, p. 9-10
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
și tradiții vechi, precreștine (necreștine), așadar, un creștinism popular, spontan, mai aproape de sufletul oamenilor. Întrebare: printre creștinii din nordul Dunării au pătruns și erezii ale secolului al IV-lea? Petre Ș. Năsturel, într-un studiu despre Creștinismul românesc în epoca invaziilor, ajungea la concluzia că strămoșii românilor au păstrat constant simbolul niceo-constantinopolitan (325-381). Pe parcursul secolului al IV-lea, în sudul Dunării, s-au afirmat mai multe erezii, mai ales cea ariană, încât aceasta a divizat episcopiile sud-dunărene: cele de Sirmium, Singidunum
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
două maluri până la 602. Originea creștinismului de factură latină în nordul Dunării este direct legată de prelungirea prezenței Imperiului în Dacia, în secolele IV-VI. Creștinarea daco-romanilor este rezultatul prezenței autohtonilor în circuitul istoriei universale, adică Imperiul roman. În ciuda migrațiunilor (invaziilor) populațiilor nomade de stepă, cu care au intrat în atingere, românii au rămas atașați de civilizația europeană și latină-un fapt de mare însemnătate istorică.36 Dacă, așa cum arătam mai sus, creștinii predominau în orașe, la sate oamenii se închinau
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
V ecumenic, ținut la Constantinopol, în 553. După acest an, nu mai avem știri despre episcopia Tomisului.40 Informațiile despre această episcopie încetează în 553, dar ea și-a continuat existența până spre sfârșitul secolului al VI-lea-în 587, o mare invazie avaro-slavă a distrus principalele orașe din Scythia Minor și atunci probabil și-a încetat existența. Conform izvoarelor istorice, în secolul al V-lea, Scythia Minor alcătuia o eparhie unitară, cu un singur scaun episcopal, Tomis, devenit arhiepiscopat autocefal subordonat Patriarhiei
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
în Scythia Minor, în secolele V-VI, a constituit suportul continuității etnice și religioase din perioada întunecată, ce avea să înceapă în secolul al VII-lea.44 Creștinismul în nordul Dunării în secolele V-VI Intervalul care se deschide cu invazia hunilor, spre sfârșitul secolul al IV-lea, marchează începutul unei noi etape în istoria spațiului nord-dunărean. Consecințele provocate de impactul invaziei popoarelor stepei conduse de huni au fost devastatoare: abandonarea orașelor, instalarea modului de viață rural, începutul uniformizării civilizației locale
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
în secolul al VII-lea.44 Creștinismul în nordul Dunării în secolele V-VI Intervalul care se deschide cu invazia hunilor, spre sfârșitul secolul al IV-lea, marchează începutul unei noi etape în istoria spațiului nord-dunărean. Consecințele provocate de impactul invaziei popoarelor stepei conduse de huni au fost devastatoare: abandonarea orașelor, instalarea modului de viață rural, începutul uniformizării civilizației locale. În același timp, a continuat generalizarea romanizării, ceramica dacică se diminuează sau dispare, are loc încetarea practicilor funerare specifice dacilor și
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
barbar" din nordul Dunării au fost căi de menținere a legăturilor între oamenii creștinătății dunărene și de ascensiune a noii religii. Mai ales captivii luați din sud au fost adevărați "apostoli" (misionari) în nordul Dunării. Dar, pe de altă parte, invazia și constituirea confederației hunice au avut drept rezultat un aport de păgânism barbar, de origine mongolă, germană și iraniană, în spațiul carpato-dunărean, aceasta este atmosfera religioasă în care a evoluat creștinismul autohton în secolele V-VI. Pe lângă huni, în nordul
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
-VI și cel din secolele următoare (VII-X), precizare importantă pentru înțelegerea evoluției istorice din spațiul românesc.59 II. Creștinismul medieval (secolele VII-X) Decăderea creștinismului în Dobrogea Decadența politică și militară a Imperiului, la sfârșitul secolului VI și începutul secolului VII, invaziile avaro-slave (584-587), ruperea limesului dobrogean (scythan), în 614, și constituirea hanatului bulgar în sudul Dunării (680-681) au deschis o pagină întunecată în istoria Dobrogei. Timp de mai multe secole, viața în spațiul dintre Dunăre și Mare, fără a înceta, a
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
până acum pe teritoriul românesc datează din 943 și a fost descoperită la Mircea Vodă (jud. Constanța).69 În legătură cu situația creștinismului românesc, în secolele VII-X, Pr. Păcurariu, în sinteza sa bisericească, face o serie de considerații de interes mai general. Invazia slavă păgână a curmat înfloritoarea organizare bisericească antică la Dunăre și în Pont. Astfel, la sinodul VI, trulan, de la Constantinopol, din 680-681, la sinodul din 691-692, quinisext, ca și la sinodul VII de la Niceea, din 787, nu a participat nici un
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
în a doua jumătate a secolului II d. H. 2. Acoperă epoca migrației lor, a deplasărilor lor succesive spre sud și sud-est și așezarea temporară în regiunile dintre Carpați și Nistru până la pătrunderea definitivă în Imperiul roman (sudul Dunării), în urma invaziei hunice în Europa, în anii 376-378. 3. Se referă la istoria goților după trecerea lor în Imperiu (376) și încercările repetate de constituire a unor state, precum regatul ostrogot a lui Teodoric, în nordul Italiei (493-556) și a regatului vizigoților
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
estul Europei, ce se întindea din Volynia (Polonia), la nord, până la Dunărea de Jos și Marea Neagră, la sud, și din bazinul Donețului, la est, până în Transilvania, la vest. Ei au controlat cu autoritate toate aceste regiuni din răsăritul Europei până la invazia hunilor, în 375, spre sfârșitul secolului al IVlea. Acesta era "imperiul goților" ! După preluarea în stăpânire a noilor teritorii, goții au declanșat atacuri frecvente asupra hotarelor Imperiului, asupra orașelor de pe coasta de nord a Mării Negre și în provinciile romane de la
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
goții erau însoțiți de daci liberi (carpi, costoboci) și sarmați. Primele conflicte cu romanii au avut loc la începutul domniei împăratului Gordian III, în 242, goții au atacat Moesia și Thracia în compania sarmaților, dar au fost înfrânți. O nouă invazie a avut loc în 248, când goții erau însoțiți de carpi, taifali și hasdingi. Ei traversează Dobrogea, pradă regiunile din preajma orașelor Marcianopolis și Odessos, și ajung până în Tracia. În 250, în același timp cu atacul carpilor în provincia Dacia și
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
i-a urmărit, dar este înfrânt grav, la Abrittus, și ucis. Succesorul său, Trebonianus Gallus, a obținut retragerea goților, prin acordarea unor stipendii. În 253, goții au organizat un nou atac, dar au fost respinși, iar în 254, o nouă invazie a lor pătrunde până în Tracia și Grecia, unde au asediat Thessalonicul. 11 Începând din 250, după ce au pus stăpânire pe coasta de nord și est a Mării Negre, goții au inițiat expediții de pradă pe mare, ei au distrus orașul Tanais
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
ei ajung până în Cappadocia, Galatia și Cilicia. Împărații Tacitus, Florianus și Probus au continuat luptele cu goții, ultimul se afla, în 278, în zona Dunării de Jos, luptând cu ei și cu aliații lor, sarmații, vandalii, gepizii și burgunzii. 12 Invaziile gotice (242-278), în provinciile răsăritene și sudice ale Imperiului, la care s-au asociat și alte populații, carpii, sarmații, heruli, vandali, au creat mari probleme statului roman. În contextul acestor atacuri distrugătoare, din a doua jumătate a secolului al III
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
goților. Relațiile dintre goți și romani, după 332, au fost pașnice, dar, sub împăratul Valens, au fost ciocniri înfrânt în teritoriile din nordul Dunării, el încheie pace cu Athanaric, regele goților, în 369. După câțiva ani, în 375, se declanșează invazia hunică, ce schimbă istoria estului Europei, dominată până atunci de goți. Impactul venirii hunilor și plecarea goților, care, după 376, se retrag în sudul Dunării, a fost deosebit de puternic asupra populațiilor din zona Dunării și Mării Negre, și a dus la
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
în condiții obscure.16 Pentru lumea veche, aflată în pragul sfârșitului de secol IV, apariția hunilor pe Don, în marginea Europei, a fost un eveniment brusc și neașteptat. Ammianus Marcellinus, istoric latin, redă impresia generală a oamenilor vremii atunci când prezintă invazia hunilor ca o "năvală bruscă" sau "furtună neașteptată". Pătrunderea hunilor în Europa spre sfârșitul secolului al IV-lea (375) semnifica prima intervenție masivă în evoluția istorică a continentului, a unei seminții asiatice de neam turcic. Cine erau hunii ? Hunii fac
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
din ținutul cuprins între Volga și Don. Trecerea Donului de această numeroasă masă etnică a reprezentat un atac de mari proporții, o irezistibilă năvală ce i-a adus într-un an până în Dacia. Ambrosius, istoric bisericesc, prezintă modul în care invazia hunică peste Don s-a întins până în centrul Europei: "hunii au năvălit peste alani, alanii peste goți, iar goții peste taifali și sarmați". 17 Într-adevăr, așezând (mânând) pe alanii supuși înaintea lor și înglobându-i în confederația lor războinică
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
aici explicația că majoritatea cimitirelor (necropolelor) și așezărilor de tip Sântana și-au încetat existența după 376. Este posibil ca grupuri restrânse de goți să fi rămas pe loc, dar ei vor fi asimilați de populația locală, dacică sau daco-romană. Invazia (migrația) hunilor nu a avut un caracter atât de catastrofic și imediat. Istoricii Ammianus și Ambrosius ne-au lăsat o imagine demonică asupra lumii hunice. Primul șoc asupra locuitorilor Europei a fost foarte puternic, în condițiile strămutării masive a goților
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]