KorAP: Find »[drukola/base=iudaic & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...50 51 52 ...97 >

2,415 matches

Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421

nu pot fi clasificate pe baza unor familii textuale, sau explicate în termenii unei teorii textuale locale. În mod deosebit manuscrisele ne arată faptul că au apărut într-o comunitate exclusivistă, o comunitate care s-a rupt de restul lumii iudaice și care interzicea orice contact cu persoanele din afara comunității. Deosebit de interesant este faptul că, în ciuda extraordinarei diversități a materialului descoperit, nu a fost găsită nici o scriere care să contrazică ideile de bază ale acestei comunități sau să prezinte ideile unui

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
său: spre deosebire de ediția anterioară, apărută sub îngrijirea lui Kennicott, el dispunea de 1200 de mărturii textuale în plus, pe care urma să le analizeze cu minuțiozitate în vederea clarificării sensului unor cuvinte; în același prospect precizează că va consulta toate manuscrisele iudaice, textul samaritean al Pentateuhului și toate celelalte versiuni mai vechi. După toate aceste strădanii de a compila manuscrise, în secolul al XIX-lea apar primele încercări de a stabili un text care să prezinte garanții sigure în privința autenticității; pentru aceasta

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
ale Bibliei ebraice, pe care Kennicott nu le menționase. Textul HUB este însoțit de un aparat împătrit. Primul aparat este dedicat traducerilor vechi ale Bibliei; al doilea se ocupă de textele ebraice descoperite în perioada celui de-al doilea Templu iudaic, adică de mărturiile ebraice descoperite în regiunea Mării Moarte și de citatele din literatura rabinică (până în perioada talmudică); al treilea aparat este consacrat manuscriselor medievale și celor descoperite în genizah de la Cairo 1, iar al patrulea recenzează variantele vocalice și

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
aparență de originalitate, întrucât toate manuscrisele textului masoretic cunoscute atunci prezentau scrierea asiriană târzie („pătrată”). Oricum, faptul că textele samaritene erau scrise cu scriere ebraică nu constituie o dovadă că Pentateuhul samaritean ar fi fost mai vechi decât echivalentul său „iudaic”3; o analiză paleografică a tipului de scriere ebraică folosită de către samariteni demonstrează clar că textele păstrate reflectă o formă de scriere ce datează din timpul hasmoneilor 4. Descoperirile arheologice recente efectuate pe Muntele Garizim de către Itzhak Magen au adus

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
timpul hasmoneilor 4. Descoperirile arheologice recente efectuate pe Muntele Garizim de către Itzhak Magen au adus la lumină sute de inscripții fragmentare datând din secolul al II-lea î.Hr.5, a căror scriere este fie canaaneană, fie pătrată. Existența unei scrieri „iudaice” într-un loc samaritean a constituit o surpriză pentru toată lumea 1. Este de la sine înțeles că prezența unei asemenea scrieri, într-un asemenea loc, demonstrează că alfabetul pătrat nu era folosit numai de către evrei. Contrar evreilor, care au adoptat în

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
evreilor, care au adoptat în cele din urmă alfabetul pătrat, samaritenii au optat pentru ceea ce numesc în prezent „vechiul alfabet ebraic”, preferință care își află rădăcina în dorința samaritenilor de a se separa în mod cât mai vizibil de comunitatea iudaică. „Așadar, putem spune cu certitudine că folosirea alfabetului canaanean este mai curând o alegere ulterioară decât un semn al vechimii.”2 În plus, potrivit spuselor lui Tov, datele istorice referitoare la originea comunității samaritene nu se referă la o perioadă

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
însă cercetătorii sunt de părere că acest manuscris a fost scris în secolele al XII-lea sau al XIII-lea. Potrivit tradiției samaritene, comunitatea lor își are originile la începutul poporului israelit, în concepția lor ei fiind păstrătorii adevăratei tradiții iudaice. 7.1. Samariteniitc "7.1. Samaritenii" Din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre, problema originii samaritenilor a fost tratată diferit de către ei înșiși, de către evrei (oponenții lor) și de către istoricul Flavius Iosephus. În general, ori de câte ori se vorbește despre

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
urmași ai poporului Israel care a păstrat cu credincioșie Tora lui Moise, adică legea stabilită de către Iosua la Sichem (Ios. 24). Samaritenii îi socoteau pe evrei eretici și schismatici. Datându-și singuri originile înainte de perioada judecătorilor, samaritenii susțineau că schisma iudaică a avut loc înainte de secolul al XI-lea, când preotul Eli a ridicat templul din Șilo ce rivaliza cu templul din Sichem; această lucrare schismatică a fost urmată de altele, nu mai puțin importante: ridicarea unui templu la Ierusalim și

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
templul din Ierusalim și scribul Ezdra care a falsificat textul Torei. Această scurtă expunere a istoriei samaritene, scrisă pentru și de către samariteni, este oferită de cartea Seper Hayyamim (Cronicile Samaritene), a căror valoare istorică este destul de problematică 2. Tradiția rabinică iudaică oferă o cu totul altă versiune a istoriei samaritenilor: aceștia descind dintr-o populație mixtă pe care asirienii au deportat-o din Siria în teritoriul regatului Israel în anul 722, după distrugerea Samariei. Socotindu-i originari din orașul Cutha (Mesopotamia

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
la baza schismei samaritene se află o dispută între evrei. Câțiva preoți din Ierusalim au devenit samariteni și și-au stabilit templul pe muntele Garizim, rivalizând cu templul din Ierusalim. Această „dezertare” a preoților evrei a avut loc atunci când căpeteniile iudaice din Ierusalim nu au fost de acord cu căsătoria dintre Manase, fratele lui Yadua, marele preot din Ierusalim, și Nicaso, fiica lui Sanbalat, căpetenia Samariei. Potrivit lui Flavius Iosephus, aceste evenimente s-au petrecut în timpul lui Alexandru cel Mare, care i-

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
istorisirea legată de interzicerea căsătoriei între membrii dinastiilor conducătoare din Ierusalim și Samaria prezintă multe asemănări cu o altă istorisire din cartea lui Neemia (13,18). Oricum, în acea istorisire nu se spune că opoziția față de căsătoria între membrii dinastiilor iudaică și samariteană ar fi condus la schisma samariteană. Mulți istorici sunt de părere că Flavius Iosephus se referea la o schismă care a avut loc în perioada persană, nu în cea elenistică; alții se bazează pe spusele lui, potrivit cărora

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
stăpânirii persane în Palestina, cel mai probabil în jurul anului 380 î.Hr. Construirea propriului templu a marcat o ruptură decisivă cu iudaismul 2. Rămâne de văzut de ce erau evreii atât de intoleranți față de templul samaritean, din moment ce, după câte știm, în diaspora iudaică existau temple la Elefantine și Leontopolis în Egipt și posibil chiar la Iraq-el-Emir în regiunea transiordaniană, iar iudaismul ierusalimitean nu a respins acele comunități din cauza templelor lor. Problema este că evreii din diaspora, deși aveau propriile lor temple, mergeau din

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
zeu din Cutha). Nu există nici o informație certă referitoare la afirmația lui Flavius Iosephus potrivit căreia preoții din Samaria erau descendenți ai preoților evrei care rupseseră legăturile cu templul din Ierusalim. Preoția samariteană își are propria genealogie, independentă de preoția iudaică de la Ierusalim. Pe de altă parte, construirea unui templu pe muntele Garizim nu înseamnă neapărat o îndepărtare religioasă de Ierusalim; să nu uităm că astfel de temple iudaice se mai găseau și în alte locuri: tobiații aveau un templu în

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
templul din Ierusalim. Preoția samariteană își are propria genealogie, independentă de preoția iudaică de la Ierusalim. Pe de altă parte, construirea unui templu pe muntele Garizim nu înseamnă neapărat o îndepărtare religioasă de Ierusalim; să nu uităm că astfel de temple iudaice se mai găseau și în alte locuri: tobiații aveau un templu în Transiordania, iar marele arhiereu Onias al IV-lea, îndepărtat din Ierusalim, și-a construit un templu la Leontopolis (Egipt). Relațiile dintre samariteni și evrei s-au înrăutățit atât

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
și vroiau să continue în același fel, convinși că sunt singurii posesori ai literei și ai spiritului legii mozaice. Prin urmare, când și-au văzut templul distrus de către evrei, au alcătuit o nouă recenzie a Torei, ca replică la versiunea iudaică, acuzându-i pe evrei că au modificat textul Torei, înfățișând eronat adevăratele tradiții. Mai mult, ori de câte ori vorbeau despre israeliți, samaritenii nu făceau referiri la Ierusalim și la Sion, ci la Sichem și Garizim; din acest moment, neînțelegerile dintre samariteni și

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
muntele Ebal” citim „muntele Garizim”, referitor la locul în care li se poruncește israeliților să își ridice altarul după trecerea Iordanului 1. Samaritanismul trebuie înțeles mai curând ca o variantă a iudaismului, decât ca o religie independentă de orice influență iudaică 2; samaritenii aparțin lumii iudaice întrucât ei înșiși pretind că sunt adevărații moștenitori ai tradițiilor vechiului Israel. De altfel, această pretenție îi plasează într-un conflict permanent cu evreii. Faptul că „Manuscrisul războiului” (I QM) vorbește despre posibilitatea unei reconcilieri

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
referitor la locul în care li se poruncește israeliților să își ridice altarul după trecerea Iordanului 1. Samaritanismul trebuie înțeles mai curând ca o variantă a iudaismului, decât ca o religie independentă de orice influență iudaică 2; samaritenii aparțin lumii iudaice întrucât ei înșiși pretind că sunt adevărații moștenitori ai tradițiilor vechiului Israel. De altfel, această pretenție îi plasează într-un conflict permanent cu evreii. Faptul că „Manuscrisul războiului” (I QM) vorbește despre posibilitatea unei reconcilieri între cele două ramuri ale

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
ei înșiși pretind că sunt adevărații moștenitori ai tradițiilor vechiului Israel. De altfel, această pretenție îi plasează într-un conflict permanent cu evreii. Faptul că „Manuscrisul războiului” (I QM) vorbește despre posibilitatea unei reconcilieri între cele două ramuri ale Israelului - iudaică și samariteană - demonstrează că ambele erau conștiente de originea lor comună și continuau să spere într-o posibile reunire. Alături de Templu, Tora reprezenta unul din cei doi stâlpi de bază ai iudaismului. Samaritenii cunoșteau foarte bine diferența rabinică și fariseică

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
Ei au preferat să adere la Legea lui Moise (Pentateuhul), pe care o priveau ca pe singura lege canonică 3. Conservatorismul comunității samaritene se vedea atât în strictul lor monoteism, cât și în respectarea practicilor tăierii împrejur. Dacă legea orală iudaică permitea, în anumite cazuri, cirmcumcizia la o dată ulterioară, practica samariteană insista ca acest rit să aibă loc neapărat în ziua a opta; împlinirea corectă și la timp a acestui rit era atât de importantă pentru ei, încât, uneori, în disputele

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
YHWH. Am spus puțin mai sus că saducheii, la rândul lor, respingeau legea orală, astfel încât ne-am aștepta ca cel puțin în acest punct, între saduchei și samariteni să existe o anumită înțelegere 2. Însă, întrucât saducheii erau reprezentanții preoției iudaice, este limpede că între cele două grupări existau disensiuni pe marginea legitimității marelui arhiereu din Ierusalim. În această privință, ne putem aștepta la o anumită afinitate între samariteni și esenieni, din moment ce și aceștia din urmă îi socoteau nelegitimi pe preoții

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
anumită afinitate între samariteni și esenieni, din moment ce și aceștia din urmă îi socoteau nelegitimi pe preoții de la Ierusalim. Esenienii nu respingeau legitimitatea pretenției sadochite la funcția de mare arhiereu, ci numai pretențiile preoților contemporani de a sluji. Alături de alte comunități iudaice din diaspora, cum ar fi cea de la Elefantine, comunitatea de la Qumran accepta legitimitatea preoției sadochite și recunoștea drept adevărat locul Templului din Ierusalim 3. Mișna și Talmudul conțin mai multe expresii și discuții referitoare la samariteni. Potrivit Mișnei (tratate Shebiith

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
Dumnezeu i se aduce închinare pe Muntele Garizim, se crede că au modificat textul Pentateuhului original pentru a-și legitima această credință. De fapt, nu se știe cu absolută certitudine cine este autorul acestor modificări, din moment ce chiar și în tradiția iudaică întâlnim anumite indicii potrivit cărora lui YHWH i se aducea închinare și pe muntele Garizim, indicii ce au fost înlăturate ulterior 1. Pe de altă partea, există semne clare ale intervenției samaritenilor în textul Pentateuhului; de exemplu, în locul binecunoscutei propoziții

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
samaritenii spun „locul pe care l-a ales Domnul”, arătând prin aceasta că Sichemul a fost ales de Domnul încă din vremea lui Avraam, în timp ce Ierusalimul va fi ales mult mai târziu, după Moise, în timpul lui David 2. Dacă tradiția iudaică spune că Isaac a fost adus jertfă pe muntele Moria (Fac. 22,2), samaritenii identifică locul jertfei cu Moreh, lângă Sichem. Respectarea strictă a textului tradițional, susținută de circumstanțe favorabile, a făcut ca forma textului, păstrată de Pentateuhul samaritean, să

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
că doar foarte puține dintre ele și-au găsit loc în bibliotecile europene trebuie pus în legătură cu cinstirea pe care o primeau din partea anumitor comunități 1. Cu toate acestea, nu trebuie exclusă posibilitatea unui număr mai mare de manuscrise, întrucât obiceiul iudaic de îngropare a manuscriselor greșite sau uzate nu a fost adoptat și de către samariteni. E. Robertson a arătat în lucrarea sa Catalogue of Samaritan MSS cât de îngrijit erau pregătite manuscrisele biblice samaritene 2. Pieile erau obținute de la animale care

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
Poliglotă de la Paris (1645) a fost prima ediție a Scripturii care a tipărit Pentateuhul samaritean, pe baza manuscrisului oferit de către Jean Morin 1. Astfel, acest text era readus la viață în Occident, după mai multe secole de somn datorat anatemei iudaice 2, Pentateuhul samaritean fiind considerat de către evrei o scriere sectară. O altă ediție a Pentateuhului samaritean a fost îngrijită de către Abraham Tal, bazându-se în principal pe manuscrisul 6 de la Nablus 3. În Elveția se cunosc încă două manuscrise ale

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]