1,327 matches
-
atât cavaleristul evocă mojicia. În orice caz, simbolistica este strâns legată de cea a calului (vezi acest cuvânt) și de dominarea sa, alegorie a stăpânirii pulsiunilor și instinctelor. Cer Cerul este o reprezentare a mentalului. Evocă elevația gândurilor (capul) în raport cu materialitatea corpului (pământul). În vis, exprimă idealurile, dar și dorințele care intră în contradicție cu realitatea. Frecventele schimbări ale cerului, trecând de la o vreme senină la furtună, sunt expresia stărilor sufletești, a îndoielilor, a transformărilor și conflictelor interioare, care fac ființa
[Corola-publishinghouse/Science/2328_a_3653]
-
comună) sau chiar excluzându-se reciproc. Părea insuperabil abisul dintre „religie”, formată din spiritualitate interioară pură, manifestată în mod necesar doar printr-o conduită etică coerentă, și „cult” care reprezenta tocmai contrariul, formalismul, lipsa de spontaneitate, indiferența pe plan etic, materialitatea. Dualismul pe care aici, în mod voit, l-am exagerat, există fără îndoială în destule religii tradiționale, în special în acele cazuri în care cultul nu mai reprezintă manifestarea unei credințe. c) Totuși, și în această situație, trebuie să fim
Israel în timpurile biblice : instituții, sărbători, ceremonii, ritualuri by Alberto Soggin () [Corola-publishinghouse/Science/100992_a_102284]
-
doua carte, Odyssex (1996), se descătușează energiile unui eu poetic adolescentin, animat de dorința de a-și povesti realitatea, întâmplările, unele anodine. Poemul se alcătuiește din decupaje de real, dintr-o juxtapunere dinamică de imagini și cuvinte. Predomină senzația de materialitate, de concretețe, probabil „efectul artistic” pe care mizează poetica lui Ș., potențată de frecvența enumerărilor și de aglomerările de substantive: „aceleași versuri aspre/ mereu în schimbare/ din trenurile goale coboară ienicerii/ puțin mai târziu de ora promisă/ bătrânul tău vin
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289634_a_290963]
-
personală viziune, încât ingredientele își pierd aromele individuale spre a se topi într-un tot ce propune un „este ce nu există”. Motivele fundamentale ale poeziei lui I. apar „pe marginea lumii”: umbra, somnul, oglinda - marile metafore universale ale aneantizării materialității, prezente în chiar minuțioasa descriere a materialității: „oprit la marginea luminii, aici/ ca la marginea străzii, și ar trebui să cobori/ de pe bordura trotuarului, dacă vrei să treci dincolo/ să cobori ca de pe o treaptă foarte scundă, dar cât/ de
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287650_a_288979]
-
individuale spre a se topi într-un tot ce propune un „este ce nu există”. Motivele fundamentale ale poeziei lui I. apar „pe marginea lumii”: umbra, somnul, oglinda - marile metafore universale ale aneantizării materialității, prezente în chiar minuțioasa descriere a materialității: „oprit la marginea luminii, aici/ ca la marginea străzii, și ar trebui să cobori/ de pe bordura trotuarului, dacă vrei să treci dincolo/ să cobori ca de pe o treaptă foarte scundă, dar cât/ de mult totuși - oprit aici, la marginea soarelui
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287650_a_288979]
-
materialismul era o profesiune de credință. De altfel progresele științifice și revoluția industrială creau impresia că omul este măsura tuturor lucrurilor și stă în puterea lui să stăpânească și să domine natura, context în care părea justificată concepția filosofică despre materialitatea lumii, totul reducându-se la materie și energie. Dintre personalitățile autohtone care au încercat să-l combată pe Paulescu, două s-au remarcat, prin aceea că au provocat răspunsul savantului în revista „Convorbiri literare”, întrucât chiar lui Titu Maiorescu (directorul
Nicolae C. Paulescu între știința vieții și metafizica existenței by VALERIU LUPU () [Corola-publishinghouse/Science/91893_a_92858]
-
cu felul în care Henri Bergson definește intelectul 23 drept instrument al acțiunii eficiente. Numai că, în "Veghe" "exauția" vizează, în mod explicit, construcția viziunii poetice: ea mediază trecerea de la "percepția pură", caracteristică doar artistului adevărat, la reprezentarea acesteia (în materialitatea operei), cu condiționările și limitările inerente oricărei acțiuni utile. Neputând să circumscrie "individualitatea" acestei experiențe primare, constiinta analitică a artistului se vede nevoită, din rațiuni practice, să multiplice perspectivele din care este văzut orice obiect, din care alege doar câteva
[Corola-publishinghouse/Science/84958_a_85743]
-
așteaptă un răspuns absolut precis (pentru că acesta trebuie să genereze un act de construcție) la o întrebare esențialmente incompletă: își dorește efectul care să producă, în el, ceea ce, doar din el, poate să se nască [s.n.]64. Poemul, care, în materialitatea lui, nu este decât o relație de elemente, celebrează tocmai misterul formei care se naște; el nu este expresia unei idei preconcepute, ci jocul abstract al formei cu ea însăși. Limbajul este chemat să ilumineze și să orienteze gândirea spre
[Corola-publishinghouse/Science/84958_a_85743]
-
furtul istoriei". Asigurând simetrie, coerență și predictibilitate, secolul a fost unitatea cronologică preferată în delimitarea epocilor istorice. Compartimentalizarea timpului istoric în secole s-a încetățenit într-o asemenea măsură încât granițele temporale fixate de suta de ani par a avea materialitate concretă. Pe acest fundal, cu atât mai exotică pare propunerea lui E.J. Hobsbawm (1999, 2002) de a "elasticiza" unitatea centenară, vorbind despre "lungul secol al XIX-lea" cuprins între 1789 și 1914, sau despre "scurtul secol al XX-lea", care
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
iubiri.” - nota Etei Boeriu din G. Boccaccio, Decameronul, vol. I, p. 3. 604 Judith Serafini-Sauli, op. cit., p. 22. 165 deoarece Boccaccio scrie într-o nouă epocă, în care tot ceea ce reprezintă omenesc este strâns legat de natură, de teluric, de materialitate. Il Filocolo încearcă să imite marii clasici ai literaturii antice (intervenții divine neașteptate, metamorfoze), face trimiteri la realități istorice cunoscute, conține numeroase digresiuni care trădează o erudiție a autorului legată de mitologia străveche, reușește chiar să explice formarea unor orașe
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
una-i și aleasa-mi dragă.” 653. Personajul feminin pozitiv are de multe ori trăsături ce îl fac străin de lumea profană, comună, și îl ridică pe culmile idealizării, într-o sferă a visării și a intangibilului; femeia își pierde materialitatea concretă, devenind din ce în ce mai abstractă: „N-avea cosițe roș-văpaie,/ Nici castanii, și nici bălaie,/ Ci mi-au părut de-adevărat/ De aur că erau, curat.”654 Ca și în poezia de dragoste a lui Dante Alighieri, se insistă asupra imaginii ochilor
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
mama noastră (s. n. ). "Bateți mătănii și sărutați pământul, zic eu la copiii mei, și vă rugați să ne ție că din pământ ieșim și în pământ avem să mergem""147 Pământul primordial se înfățișează ca oglindă a lumii în care materialitatea își definește identitatea în propria reflectare: "Dintru-ntăi pământul era străveziu ca stecla, tot ce era într-insul se vedea. Dar când L-a omorât Cain pe Abel și l-a ascuns în pământ, el l-a acoperit ba cu crengi
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
poate să contrazică; el este deci unul dintre principiile explicației universale"183. Apa ca și celelalte trei elemente are propriul destin. Este "adevăratul ochi al pământului"184, apa este "sângele pământului" și "viața pământului" 185, formând împreună "schema fundamentală a materialității": "Pământul frământat cu apă este (...) schema fundamentală a materialității" 186. În mitologia românească, în unele variante despre facerea lumii, cele 4 elemente primordiale apa, pământul, focul, aerul pun temelie universului, învestind ontologic increatul: "Pământul stă pe apă, de unde și credința
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
explicației universale"183. Apa ca și celelalte trei elemente are propriul destin. Este "adevăratul ochi al pământului"184, apa este "sângele pământului" și "viața pământului" 185, formând împreună "schema fundamentală a materialității": "Pământul frământat cu apă este (...) schema fundamentală a materialității" 186. În mitologia românească, în unele variante despre facerea lumii, cele 4 elemente primordiale apa, pământul, focul, aerul pun temelie universului, învestind ontologic increatul: "Pământul stă pe apă, de unde și credința că de aceea izvorăște apă când săpăm în pământ
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
lumii, alături de celelalte elemente arhetipale (focul, aerul, pământul): Focu-i împărat și apa împărăteasă(...). Sunt așa împărați că soarele e împăratul focului și luna e împărăteasa apei!" 195 Ca ființă a lumii, apa reface legăturile cu originarul, transgresând limitele profane ale materialității: "Apa simbolizează suma universală a virtualităților; ele sunt fons et origo, rezervorul tuturor posibilităților de existență; ele precedă orice formă și susțin orice creație(...). Cufundarea în apă simbolizează (...) regresiunea în preformal, reintegrarea în modul nediferențiat al preexistenței." 196 Cele trei
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
tați."313 Ca simbol al sufletului, cu rol apotropaic, "pasărea de fier" este invocată în descântece, fiind considerată un adevărat taumaturg. Fierul, extras din măruntaiele pământului, este de origine divină, protejând împotriva răului. Asocierea pasăre fier construiește principiul dualității i-materialitate / materialitate, făcând posibilă comuniunea dintre pământesc și ceresc. Într-un descântec pentru "durere de cap", realitatea imediată capătă valențele fierului, tocmai pentru a fi apărată de puterile malefice: "La stânca de fier, / O pasăre de fier / O scos puii de
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
313 Ca simbol al sufletului, cu rol apotropaic, "pasărea de fier" este invocată în descântece, fiind considerată un adevărat taumaturg. Fierul, extras din măruntaiele pământului, este de origine divină, protejând împotriva răului. Asocierea pasăre fier construiește principiul dualității i-materialitate / materialitate, făcând posibilă comuniunea dintre pământesc și ceresc. Într-un descântec pentru "durere de cap", realitatea imediată capătă valențele fierului, tocmai pentru a fi apărată de puterile malefice: "La stânca de fier, / O pasăre de fier / O scos puii de fier
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
cel mai bun tovarăș de drum” este, de regulă, soția. * „Dacă sufletul e al trupului, trupul nu e al lutului.” (N Iorga) Cu cît „trupul” se Întovărășește mai mult În viața lui cu „sufletul”, cu atît el Își pierde din materialitate. * „Cea mai mare minune e să crezi că poți face una. Restul e foarte ușor.” (N Iorga) Bineînțeles, sîntem În fața unei ușoare exagerări, pentru că realizarea unor lucruri excepționale pretinde și o Înzestrare psihică pe măsură, Însă este adevărat că Înseși
[Corola-publishinghouse/Science/2317_a_3642]
-
își vede personajele în valori generale, în expresiile lor simplificate, după modelul marii comedii clasice. Totuși, în comediile sale, generalul nu sacrifică cu totul individualul: cele două aspecte ajung să se echilibreze, dând figurilor lor un volum mai amplu, o materialitate mai bogată decât aceea a personajelor clasice propriu-zise. Oamenii lui Caragiale trăiesc într-o lume fără obiecte, vidă, cu foarte rare indicații asupra costumului lor, fără referiri la decorul caselor în care locuiesc sau a lucrurilor pe care le manipulează
Lumea politică pe scena lui I. L. Caragiale by Corina Baraboi () [Corola-publishinghouse/Science/1677_a_3045]
-
totuși un domeniu privilegiat, acela al artei, care poate ameliora această neputință a Dasein-ului. Printre obiectele care se prezintă omului și sînt cunoscute de el pot fi și operele de artă, care realizează o dispariție (o retragere) a materialului, a materialității (existente la alte obiecte) în propria carapace așa cum în cazul obiectului de tăiat relevant este tăișul, deci nu materialul din care este făcut obiectul, fiindcă acesta este o ustensilă cu o anumită destinație. Prin urmare, se manifestă aici un antipozitivism
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
dreptate", "adevăr", "dra-goste" etc.) care nu sînt totuși lipsite de o anumită realitate, în sensul că acestea nu sînt vide, ele întemeindu-se pe ceea ce gîndirea (ea însăși o realitate a cărei existență se întemeiază pe funcție, iar nu pe materialitate, pe substanțialitate) sintetizează și structurează, dar nu printr-o aplicare la realitate, ci printr-o interpretare a ei. Există însă și creații ale fanteziei, care chiar dacă nu sînt lipsite de componente care amintesc de realitatea obiectivă, entitățile ca atare nu
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
la Scrisul românesc, în 1998. Își propune încă din Argument-ul care deschide cartea să investigheze cele două domenii - poietică și poetică - nu de pe poziția teoreticianului și criticului literar - situați, cum subliniază eseista, "în afara" spațiului de creare a operei în materialitatea ei, ci "dinlăuntru", de pe pozițiile teoreticianului și criticului literar care este scriitorul însuși în cursul procesului prin care își instaurează opera. E o perspectivă încă puțin practicată în spațiul literar al epocii cînd apare cartea; perspectivă la care, între primii
[Corola-publishinghouse/Science/84998_a_85783]
-
să se Întindă la nesfârșit. Avantajul jurnalului intim, spre deosebire de șevalet, constă În faptul că el nu acoperă nuanțele, trăsăturile ori formele abia schițate, pentru a le Înlocui cu altele mai ferme: În jurnalul intim, acumularea orizontală privilegiază instituirea senzației de materialitate și de mișcare paralelă la realitate. Ceea ce pictorul ascunde prin reveniri succesive asupra aceleiași părți din tablou, scriitorul se vede condamnat să lase expus privirii. Acest refuz al palimpsestului condamnă jurnalul intim la acumularea și exhibarea unui număr practic infinit
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
de căutarea unei identități, plutește În aburii unei alterități la rândul ei vagă, informă și inconsistentă. Luând În discuție problema identității materiale a jurnalului intim, va trebui să coborâm dincolo de informalul simplei percepții intuitive. Vom fi obligați să regresăm până la materialitatea foii de hârtie. Și chiar dincolo de ea: la banda magnetică sau video, ba chiar la scena pictată ori la compoziția plastică mai amplă. Firește, e greu să pui un semn al egalității Între creația umană (În latura ei de strictă
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
a nu fi, jurnalul Își relevă condiția hamletiană printr-o permanentă pendulare Între planurile sus-menționate. Copie a fantasmei creatoare ori a activității strict planificate, jurnalul depune mărturie atât despre prea-plinul, cât și despre neputința autorului. El se proiectează Într-o materialitate care, Înainte de a fi a paginii scrise, e a spiritului. O putem denumi etapa fantasmatică a spiritului creator, oscilând la granița dintre imaginar și realitate - ori, În terminologia lui de Biasi, „studiul activităților proiective”. Imaginarul funcționează asemeni unui spațiu matricial
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]