18,249 matches
-
singura cale de comunicare în prezent cu Academia. Dar, pentru că sunt în Univers transmisia îmi va consuma căteva zeci de ani din viața mea de nemuritor. Dar altă soluție n-am. Tăcere deplină; era o veste așteptată cu atăta patimă omenească. Aurora, ca să schimbe vorba: Aș vrea ca ciclul de conferințe ale tale să-l începem căt mai curănd. Profesorul: Desigur. Cu ce vrei să începi? Evelin: Păi cu facerea lumii, cum îi spuneți voi. Aurora: Trebuie să fii atent, să
Invazie extraterestră Volumul 1 by Ion Bălan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1245_a_2206]
-
lase viața pe Pămănt, Robo pe tine te iau cu mine; ca frate de cruce nu te pot lăsa să mori. Robo: Nu Cosmos, rămăn aici. Profesorul și Aurora sunt părinții mei. Nu pot părăsi părinții; este un mare păcat omenesc. Părinții nu-și omoară copiii și nici copiii nu părăsesc părinții. Intră profesorul cu o mapă elegantă. Profesorul: Sah mat sau șase, șase? Robo: Cănd se pleacă la vănătoare? Profesorul: Vreți să megeți? Robo: Cosmos; n-a fost la o
Invazie extraterestră Volumul 1 by Ion Bălan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1245_a_2206]
-
în ultimile doua sute de ani încăt pănzele vor putea acoperi tot Pămăntul. Norocul omului este că pictura nu-i nocivă, dar vorbeam de abuz în care numai omul poate fi campion absolut. Aurora: Dar cineva poate întreba: oare rasa omenească este atăt de ticăloasă cu ea însăși ca să se sinucidă? Nu stau lucrurile chiar așa dar cam seamănă. Animație, aplauze. Evelin: Omul nu mai fuge după un iepure, îl împușcă. A devenit slab fizic, sensibil la infecții, la molime, sărăcie
Invazie extraterestră Volumul 1 by Ion Bălan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1245_a_2206]
-
observatorul s-ar fi transformat într-un loc de pelerinaj, păzit de o armată și asaltat de ziariști, TV și gură cască amatori de enigme. Profesorul: Cum ai ales zodia Scorpionului? Te-a descris exact cum ești. Evelin: O zodie omenească... Aurora: Evelin, te-ai găndit măcar o clipă să ne lași și nouă nemurirea? Evelin: Crezi că v-ar folosi la ceva nemurirea cănd eu sunt aproape de a deveni muritor? și apoi n-am cum să vă fac nemuritori chiar dacă
Invazie extraterestră Volumul 1 by Ion Bălan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1245_a_2206]
-
din Sistemul Solar dar nu și evoluția naturală și creierul uman. Nimeni și niciodată nu va putea face un transplant de creier, cel puțin în următoarele milioane de ani lumină. Am mai spus cred, că un computer este invenția creierului omenesc care i-a programat inteligența artificială, viteza de lucru. Robotul este o sculă care se programează. Profesorul: Omul este ființă vie care crează programe pentru robot. La începutul istoriei conștiente a omului mitologia era un crez sacru cănd oamenii se
Invazie extraterestră Volumul 1 by Ion Bălan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1245_a_2206]
-
căte alte melodii cu care am pansat mereu rănile sufletului meu atăt de încercat de-o lume invidioasă, duplicitară, capabilă de orice josnicie pentru a nu fi altul mai fericit decăt ea. Evelin: Domnul Darwin, vă cred, asta-i firea omenească, dar toate la un loc nu se compară cu miliardele de ani de sclavie pe care i-am trăit eu?! Darwin: Domnule profesor, extraterestrule, poate nu s-ar potrivi o întălnire nocturnă în cimitir cu persoana ciudată, dar aici, în
Invazie extraterestră Volumul 1 by Ion Bălan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1245_a_2206]
-
copiii noștri așa că i-am adoptat pe amăndoi. Evelin: Deci las în urma mea o familie...? Aurora: și un milion de ani de viață pentru Pămănt și oameni! Evelin: Dar, ce-i cu mine, am început să am accente de emoție omenească? Am să-l trimit pe Cosmos la fratele de cruce, Robo, să vă aducă periodic apa vieții veșnice, cum îi spuneți voi. Aurora: Nu, Evelin; știi, viața omului este construită într-un ciclu precis: ne naștem, creștem, umblăm prin viață
Invazie extraterestră Volumul 1 by Ion Bălan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1245_a_2206]
-
vieții, a omului, a lumii. * Dintre toate disciplinele filozofice, singurele în care omul poate fi în acord cu adevărul, adică poate afirma idei conforme cu realitatea umană este etica și, corelativ, juridicul, care elaborează reguli de comportare în promovarea ființării omenești. Axiologia este și ea relaționată cu afirmarea ființării umane în univers, ținând seama de un sistem al valorilor care promovează viața. În rest: nu putem cunoaște în esența ei Ființa, astfel că, de la Parmenide la Heidegger, ontologia este o disciplină
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
și universale. Înariparea gânditoare a poemului și înariparea poetică a ideilor fac ca filozofii și poeții amintiți să fie cei mai citiți, cei mai îndrăgiți, tocmai pentru că înariparea poetică spre eliberarea spirituală este cea mai organică aspirație apriorică a spiritului omenesc. Receptarea de excepție a cuvântului, a limbajului poetic se datorește tocmai potențialului iradiant de eliberare din lumea comună. Fiecare poezie posedă capacitatea ei de smulgere, de înălțare: zbor de ciocârlie, de vultur sau, la cei foarte rari, zbor de pasăre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
afară de către infinitul spiritual lăuntric este destinarea oricărei poezii: "spirit infinit în viața infinită". În vremi de restriște a poeziei, când este alungată din viață, Frumusețea își află refugiul pe crestele spiritului, de unde se întoarce pentru a reîntemeia poetic viața omenească. Altitudinea cosmică a gândirii poetice hölderliniene merge până la a confunda pe Dumnezeu cu starea poetică; Această lume nu este atât de săracă încât să căutăm un zeu dincolo de ea". Pe de altă parte, la moderni, Hölderlin realizează tragicul cel mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
demiurg, mările de lumină din jurul acestui zbor, totul polarizând în jurul celor trei dialoguri de amplitudine de asemenea cosmică: Cătălina luceafăr: înfruntarea dintre creat și increat, noroc-moarte și nenoroc-nemoarte; Cătălina-Cătălin: confruntarea dintre aspirația uranică și cea telurică; Demiurg-Hyperion: eonul cere norocul omenesc al iubirii, dar demiurgul refuză, din două motive: pe de o parte, nimicnicia lumii umane, pe de altă parte, urmarea posibil funestă pentru increat de a abdica de la statutul său. Finalmente, are loc punerea de acord a făpturilor muritoare și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
-și "aplece" eternitatea și să rămână ca o simplă "dantelă" lângă iubita care nu cunoaște "otrava gândirii". Căci, spune Arghezi: "Dar de stai să te gândești,/ Mai bine să fii cum ești,/ Să te-nțepi, să te strivești / Prin bucate omenești". Infinitul cu toate bolțile sale se reduce la un șuier prelung, la o simplă săgeată care pătrunde făptura omenească. Moartea este văzută ca o plecare ceva mai îndelungată, un joc "de-a v-ați ascunselea" povestit copiilor cu cea mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Arghezi: "Dar de stai să te gândești,/ Mai bine să fii cum ești,/ Să te-nțepi, să te strivești / Prin bucate omenești". Infinitul cu toate bolțile sale se reduce la un șuier prelung, la o simplă săgeată care pătrunde făptura omenească. Moartea este văzută ca o plecare ceva mai îndelungată, un joc "de-a v-ați ascunselea" povestit copiilor cu cea mai desăvârșită familiaritate. Care este explicația acestei concepții ? La Eminescu, orizontul poetic în care se mișcă totul, este adecvat necesității
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Eckhart, o gândire depășind dogmele creștine. El concepe o Deitate Gottheit, aflată mai sus de Gott Dumnezeu, pe care îl creează pentru ca acesta din urmă, la rândul lui, să creeze lumea. În acest fel, Deitatea nu este contaminată de imperfecțiunea omenescului. (Similar, din aceleași rațiuni de a salva puritatea absolută a increatului, în religia hindusă Brahman, neutru, creează pe Brahma, masculin, iar acesta creează lumea în conjuncție cu Maya, iluzia). Mai sus încă, Eckhart considera că prin viața sa spirituală, omul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
relevat că geniul este un străin în lume. La Nietzsche totul este seducție: ideile rostite și purtând in apex intellectu, noutatea deschiderilor sufletești și spirituale, stilul ritualic înaripat răsunând în templul universului devenit un infinit sanctuar mistic un univers pur omenesc, omul fiind propria sa divinitate, cu excluderea oricărei dependențe. Pentru Nietzsche, problema valorilor este mai fundamentală decât a certitudinii. Unul din criteriile ce duc spre certitudinea unei valori este gradul de intensitate al accepției noastre axiologice apriorice. Sufletul este un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
propriul său călău. Dar omul dispune de asemenea de o justiție care poate fi considerată fără eroare. Este justiția poetică. Pentru că "poezia este mai adevărată și mai elevată decât istoria", afirmă Aristotel, iar Hölderlin: "ceea ce dăinuie, poeții întemeiază". Justificarea existenței omenești sub forma ei perenă este poetică. De pildă, plasând în plină lumină personajele pozitive moral, și aruncând în umbră pe cele nesemnificative sau negative, precum în Întoarcerea Fiului risipitor, Coborârea de pe cruce. Orbirea lui Samson de către filistini ș.a., Rembrandt face
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
eșuează prin furtul de către un șarpe al plantei nemuririi pe care eroul o găsise la sfatul lui Utnapiștin. Deci tot un șarpe duce la moarte ca și în Facerea iudaică, unde ajutat fiind de o femeie, urmarea este condamnarea neamului omenesc la moarte pe toată veșnicia. Prezența divinității în epopeea sumero-babiloneană este negativă, zeița Iștar ucide pe prietenul lui Ghilgameș, Enkidu, pentru că acesta refuzase dragostea care l-ar fi făcut nemuritor. Extraordinar simbol cu multiple implicații! Enkidu preferă moartea unei îndumnezeiri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
divinitate care se află în cerul inimii noastre. Acesta este sensul marii poezii. Precum am mai amintit, sumerienii, popor misterios, risipit finalmente pe o mare arie geografică (pare-se, până în Scoția), au avut o viziune profund pesimistă despre sensul vieții omenești. Mărturie epopeea Ghilgameș, care întrunește ideea ratării de către erou a nemurii printr-o eroare minoră, prezența șarpelui ca simbol al acestei erori, cruzimea unei zeițe, care se răzbună pentru faptul că i-a fost respinsă dragostea și, mai presus de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
ci era reflexul vieții de fiecare zi. Prometeismul creator al propriei vieți, poietizarea, catharsisul tragicului existențial acesta era sensul răspuns la antisensul destinului, al moirei. Pentru Omar Khayyam jucărie a timpului, fum și cenușă este sensul vieții și al lucrurilor omenești; și totuși, pentru cei aleși ar exista un sens ascuns, numai de ei știut. Pentru Petrarca, Goethe sensul vieții este iubirea transfigurată de poezie. Pentru Lala Lal Ded, dansul care ne unifică, ne confundă cu Brahman, cu Unul primordial. Pentru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
este și să serbăm șansa că existăm ? Căutarea sensului ultim nu scoate omul din circuitul existențial ? După ce se întreabă dacă nu cumva "junghiem ființa pe-altarul omenirii", Eminescu opune pesimismului și revoltei din Mortua est! întrebarea fundamentală: dar dacă viața omenească are o solie pe care noi nu o cunoaștem? Din acest motiv nu suntem datori să binecuvântăm poetic viața? Ca atare, soluția cea mai "înțeleaptă", formulată după îndelungul periplu prin civilizațiile lumii, rând pe rând pradă morții, din postuma Memento
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
deznădejdii și ale tăgadei: Surâs și puritate! O, răsărit divin! În cupe scânteiază câte-un imens rubin! Fă dintr-un ram de santal o harfă să vibreze Și arde altă creangă, ca să ne parfumeze! Hafiz, de asemenea, deplânge vanitatea lucrurilor omenești: De la pahar la buze totu-i deșertăciune Și ale lumii jocuri sunt tot deșertăciune... A faptei noastră roadă e doar deșertăciune... Paharnici și prieteni sunt doar fantome vane... Un pumn de lut și apă. Căci totu-i amăgire... Pe de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
cu ceea ce mă mistuie și mă răpește mie însumi, astfel încât posed această artă a frumuseții smulsă cerului și care poate învinge natura, vina este a celui care m-a creat pentru foc". Adresându-se nopții, aducătoare de alinare a zbuciumului omenesc: "O, noapte, o, dulce timp, în pacea ta sfârșește fapta noastră, ne înalți din abis spre cer, întrerupi orice mizerie a inimii și sufletului, faci să sece lacrimile și mântuiești celui drept mânia și dezgustul". Iar în epigrama pentru Noaptea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
geometric": este deschiderea metafizică eliberatoare. Întâlnirea dintre cvadratura pitagoreică și deschidere metafizică reflectă și pune în acțiune caracterul antinomic al lumii noastre, conflictul dintre finitudine și nemărginire, reflectat și pus în acțiune la rândul său, de aspirația apriorică a spiritului omenesc de transcendere a limitelor, întru atingerea anagogică a libertății spirituale radicale. Această fenomenologie are loc, de pildă, în Luceafărul: în contextul unei armonii prozodice de excepție și a perfectei logici interne a desfășurării ideii poetice, are loc conflictul acut dintre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
viețuiește diversele bucurii ale vieții, speră ca dincolo să se dizolve în iubirea eternă: Liberi, în zbor arzător Vom sui fără hotare Și în veșnica Iubire Ne vom pierde, vom dispare. Omar Khayyam, după ce deplânge în robaiyate măiestre nimicniciile destinului omenesc: Miresme, cupe, harfe și bucle aurii: O, jucării sfărmate de Vreme, jucării! Gând, faptă, renunțare, virtuți, căinți și rugi: Cenuși pe care Timpul le spulberă, cenuși... își încheie periplul vizionar cu o deschidere care ne rămâne inaccesibilă: "Eu văd un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
contemplare, Ceea ce numeam eul meu, dispare. Mă dăruiesc cu totul nemărginirii, Sunt în ea, sunt totul, sunt numai ea. Deci aceeași eternă idee profund umană a liricii: poezia perfect arhitecturată, cu deschidere ideatică finală infinită, satisface esențiala năzuință a ființei omenești: eliberarea din limite, din finitudine către eliberarea metafizică. Rainer Maria Rilke în Sonetul către Orfeu II,13 dezvoltă ideea naturii muzicii de a constitui renaștere perpetuă, "veșnicia în mișcare", afirma Platon. Mirajul orfic înfăptuiește dizolvarea noastră inițiatică noi cei numerici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]