2,275 matches
-
este subsumată unor "întrebuințări" rigide. Se poate nuanța, astfel, între aspirația ontologică, interioară, către armonie și echilibru și dorința de normare care presupune o viziune ce tinde către un absolutism despotic. Aceasta din urmă este tendința în care se înscriu poeticile clasicismului francez, subsumându-se unei tonalități prescriptive, care face din recomandările oferite adevărate legi. De altfel, clasicismul francez își stabilește mai întâi regulile prin teoreticienii săi din prima jumătate a secolului al XVII-lea pentru ca, mai apoi, să producă adevăratele
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
a convenit spiritului clasic, care l-a acompaniat, i-a consolidat prestigiul, fără a-l determina cu adevărat."31 Se sugerează în această direcție faptul că rațiunea apărea ca element director al creației încă de la Horațiu, care scria în Ars poetica: "rațiunea e-n scrisul corect și izvor și principiu"32 Cu alte cuvinte, se poate considera că scrierile lui Descartes nu au făcut decât să întărească, să coaguleze, o aspirație deja existentă, care s-a împletit într-un mod extrem de
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
să contribuie, de asemenea, la coerența și esențializarea acesteia, ca urmare se recomandă încadrarea evenimentelor într-o singură zi sau chiar doar în câteva ore. Ultima dintre unități cea privitoare la loc, este o regulă care nu este prevăzută în Poetica lui Aristotel, fiind inclusă ulterior de comentatorii italieni ca un fel de consecință a verosimilității și drept un corelativ logic pentru unitatea de timp. În acest sens, se sugerează ca locul acțiunii să fie limitat și unic, pentru a se
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
La momentul scrierii Artei poetice principiile clasice se cristalizaseră deja în câteva opere memorabile (cum ar fi primele comedii ale lui Molière, fabulele lui La Fontaine etc.). Ca urmare, privită în mod sincronic, prin raportare la epoca de care aparține, poetica lui Boileau are mai mult un caracter descriptiv. Ea își va căpăta pe deplin caracterul normativ ulterior, prin fenomenul de idolatrie pe care îl creează la începutul secolului al XVIII-lea, un aspect pe care îl vom dezvolta în capitolul
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
satiricului Boileau. Am dezvoltat aceste aspecte privind stilul Artei poetice în defavoarea unei analize a conținutului, deoarece, după cum am mai afirmat, acesta este punctul în care autorul își arată cu adevărat personalitatea, substanța poemului neaducând nimic nou în mod semnificativ față de poeticile anterioare. Autorul nu face decât să exprime o dogmă deja consolidată și să dea lovitura de grație unor adversari care erau deja în agonie.41 Însă meritul său rezidă tocmai în capacitatea de a însufleți doctrina clasică, de a o
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
lovitura de grație unor adversari care erau deja în agonie.41 Însă meritul său rezidă tocmai în capacitatea de a însufleți doctrina clasică, de a o scoate din cochilia ei sterilă și de a-i da strălucire așa cum nici una din poeticile secolului nu reușise până atunci, aceasta, în primul rând, datorită faptului că textul lui Boileau reprezintă o operă în sine, chiar mai mult poate o capodoperă a vremii. În această ordine de idei, nu trebuie diminuat rolul lui Boileau în
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
Boileau în propagarea principiilor clasice, după cum sugera și Ion Constantinescu: "Boileau a structurat acest "corp de reguli estetice", le-a împrumutat personalitate și forță de expresie și, din acest punct de vedere, le-a creat."42 Din acest motiv, pentru poeticile secolului al XVIII-lea și chiar de mai târziu, Arta sa poetică a constituit un reper fundamental, alături de cea a lui Horațiu și desigur a lui Aristotel. Boileau devine o efigie a ideologiei clasice, câștigând treptat în prestigiu și obligând
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
francez a fost imposibil de ignorat, un reper estetic de prim ordin în cursul dezvoltării literaturii. În această ordine de idei, clasicismul francez nu mai poate fi considerat o simplă copie a modelului greco-latin. Cu toate că ideile directoare sunt preluate din poeticile Antichității, curentul literar coagulat în Franța secolului al XVII-lea a reușit să le reformuleze într-o manieră extrem de convingătoare, de puternică, încât nu se poate vorbi de un epigonism steril. S-a afirmat, chiar, că prin mișcarea franceză s-
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
serie impresionantă de capodopere. Fedra, Avarul, Fabulele lui La Fontaine etc. stau mărturie pentru fertilitatea deplină a codului estetic clasic. De altfel, reușita clasicismului francez se datorează, pe de altă parte, și seriozității acordate întemeierii unei baze teoretice a curentului. Poeticile care încep să fie scrise încă din primele decenii ale secolului al XVII-lea atestă o preocupare aparte pentru constituirea unui sistem estetic solid. Numărul deosebit de mare al acestor metatexte accentuează pregătirea îndelungată a clasicismului care nu mai poate fi
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
preocupare aparte pentru constituirea unui sistem estetic solid. Numărul deosebit de mare al acestor metatexte accentuează pregătirea îndelungată a clasicismului care nu mai poate fi privit, în acest sens, drept rodul accidental al unei izbucniri bruște a spiritului creator. De asemenea, poeticile, prin eforturile lor de ordonare a actului artistic, concretizează pe deplin dimensiunea accentuat rațională a clasicismului care nu vedea exprimarea artistică decât sub semnul unei organizări stricte, cerebrale, a substanței creative. În acest sens, tratatele de poetică au un statut
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
atât de clar exprimate de Boileau. Dintre acestea, mai importante ar fi Eseul asupra criticii a lui Alexander Pope, Despre poezia italiană desăvârșită, scrisă de Ludovico Antonio Muratori, Încercare a unei arte poetice critice a lui Johann Cristoph Gottsched sau Poetica lui Ignacio de Luzán. Aceste texte, care vor fi analizate pe larg în cursul capitolului de față, reprezintă punctul central al neoclasicismelor literare care au marcat debutul secolului al XVIII-lea. Importanța lor rezidă, mai ales, în faptul de a
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
spațiilor culturale în care au fost create. Pentru o ilustrare mai pregnantă a acestor aspecte, vom lua în considerație și alte manifestări teoretice care, sub forme diferite (prefețe, corespondență etc.), au, de fapt, același rol în exprimarea ideilor ca și poeticile propriu-zise. III.2. Voltaire Opțiunea de a deschide seria autorilor analizați cu Voltaire este motivată, în primul rând, de apartenența acestuia la spațiul cultural francez, permițându-ne astfel cercetarea manierei în care clasicismul epocii lui Ludovic al XIV-lea a
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
nu dezvăluie nici o surpriză, dar tocmai din acest punct de vedere textul lui Voltaire interesează în contextul de față. În acest sens, un foarte scurt istoric al celor trei unități se impune. Punctul inițial de propagare a acestora a fost Poetica lui Aristotel, care însă nu făcea referire clară decât la una singură dintre ele și anume unitatea de acțiune, înțeleasă în liniile unei coerențe de ansamblu a textului. De asemenea, se făceau precizări privitoare la durata desfășurării piesei, care nu
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
teatrul antic, propunându-se, totodată, soluții și sfaturi pentru creatori. Prin acest text se pun astfel bazele criticii moderne în general, Dryden putând fi considerat în același timp și unul din precursorii comparatismului.141 Ideile exprimate sunt preluate parțial din poeticile antice mai ales cea a lui Aristotel, din câteva texte ale contemporanilor francezi de exemplu Discours des trois unités al lui Corneille, dar, în marea lor majoritate, sunt rodul observațiilor personale ale autorului englez. Trebuie apreciate, în acest sens, originalitatea
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
cel al omologului francez. Deși asemănările între Eseul asupra criticii și Arta poetică sunt numeroase, Pope nu trebuie privit drept un epigon, având în vedere că textul publicat în 1674 nu constituie singura sursă de inspirație, la acesta adăugându-se Poetica lui Aristotel, Epistola către Pisoni a lui Horațiu sau Tratatul despre sublim al lui Longinus. Toate acestea constituie fondul comun din care s-au născut principiile clasicismului, pe care Pope le-a urmat, însă le-a și adaptat în spiritul
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
descifra ființa. Această însumare a trăsăturilor se face și prin raportarea la câteva nume reprezentative care sunt propuse drept exemple: Aristotel, Horațiu, Petronius, Quintilian, Longinus etc. Prin valoarea sa incontestabilă, poemul lui Pope nu reprezintă doar un reper important între poeticile de factură clasică, dar ajută, totodată, la legitimarea actului critic ca dimensiune autonomă, cu trăsături și reguli proprii, anticipând la început de veac evoluția spectaculoasă a criticii literare. Astfel, printre figurile marcante care par a se fi subsumat întru totul
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
subsumează acelorași intenții, având însă ca țintă creatorul și creația. Astfel, tratatul conține o serie de noțiuni și concepții privind arta literară, concepții care, deși sunt filtrate prin prisma subiectivității, au în subsidiar un scop normativ ca de altfel toate poeticile clasice ale epocii. Nici unul dintre teoreticienii avuți în vedere nu rezistă tentației legiferării, mai ales având ambiția de a-l atinge și chiar depăși pe maestrul Boileau. Gottsched nu face excepție. Și la el, sub masca sfatului se ascunde de
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
valorilor, pe fundalul stabilirii unor precepte ce țin de literatura italiană modernă, după cum se sugerează deopotrivă în fragmentul citat anterior, dar și în prefața textului, apărut în 1706. Substanța tratatului lui Muratori se încheagă prin dezvoltarea unor teme recurente în poeticile clasice definirea poeziei ca imitație a naturii, subsumată celor două scopuri a plăcea și a instrui, analizarea raporturilor dintre imaginație și rațiune, prima fiind considerată a se subordona celei de-a doua, prezentarea teatrului ca "școală de moravuri", cu susținerea
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
loc unei atmosfere oarecum nebuloase, a confuziilor literare și a prostului gust: "menținându-și trăsăturile formale externe, dar lipsit de fior intim, barocul târziu devine o artă găunoasă și extravagantă, cu înfățișare caricaturală pentru noua sensibilitate"182 În acest sens, Poetica lui Luzán, sub titlul ei complet La Poetica, ó Reglas de la Poesia en general, y de sus principales especies (Poetica sau regulile poeziei în general și ale principalelor sale specii) are drept scop stabilirea unor principii clare, în vederea educării publicului
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
și a prostului gust: "menținându-și trăsăturile formale externe, dar lipsit de fior intim, barocul târziu devine o artă găunoasă și extravagantă, cu înfățișare caricaturală pentru noua sensibilitate"182 În acest sens, Poetica lui Luzán, sub titlul ei complet La Poetica, ó Reglas de la Poesia en general, y de sus principales especies (Poetica sau regulile poeziei în general și ale principalelor sale specii) are drept scop stabilirea unor principii clare, în vederea educării publicului spaniol, după cum însuși autorul său o afirma răspicat
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
fior intim, barocul târziu devine o artă găunoasă și extravagantă, cu înfățișare caricaturală pentru noua sensibilitate"182 În acest sens, Poetica lui Luzán, sub titlul ei complet La Poetica, ó Reglas de la Poesia en general, y de sus principales especies (Poetica sau regulile poeziei în general și ale principalelor sale specii) are drept scop stabilirea unor principii clare, în vederea educării publicului spaniol, după cum însuși autorul său o afirma răspicat atunci când își exprima intenția de a scrie "un tratat de poetică, corect
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
ceea ce s-a creat".188 Cu alte cuvinte, reminiscențele clasice n-au fost întreținute doar inconștient, ci și în mod asumat, după cum o sugerează multitudinea textelor cu un caracter teoretic, programatic. Astfel, neoclasicismele secolului al XVIII-lea reprezintă, de fapt, poeticile secolului al XVIII-lea acele poetici care, după cum am văzut, preiau, adaptează și prelucrează modelul francez, doar pentru a încerca să-i provoace renașterea în hainele noi și individualizate ale fiecărei culturi europene în parte. IV. Neoclasicismul pașoptiștilor români IV
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
un receptacol care captează și înmagazinează nenumărate sentimente, formulări, imagini, păstrate acolo până ce toate particulele susceptibile de a se uni într-o combinație nouă se află laolaltă."278 Sunt idei care accentuează impersonalizarea actului artistic, asemănătoare cu obiectivarea promovată de poeticile clasice, în sensul "dispariției" eului empiric, a purificării discursului de accentele personale. Teoria lui Eliot implică însă aspecte mai complexe vizând procesul creativ în sine, nu numai rezultatul acestuia: "părerea mea este că poetul nu are de exprimat o "personalitate
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
unei vieți veritabile. Această afirmație este valabilă mai ales pentru realitățile culturale ale secolului al XVIII-lea, când majoritatea marilor culturi europene au urmărit în mod programatic impunerea clasicismului în spațiul propriu pentru a duce la o regenerare, revitalizare spirituală. Poeticile lui Gottsched, Luzán sau Muratori sunt tocmai concretizarea acestor aspirații către o "împământenire" a modelului clasic, care să funcționeze drept un impuls pentru literatura autohtonă care, în acel moment istoric, se afla într-o postură net inferioară celei produse de
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
metatexte care au exprimat în mod explicit adeziunea la formula clasică. Acesta este unul din motivele principale care a dus la axarea exclusivă pe acest domeniu în lucrarea de față, considerând că adevărata viață a neoclasicismelor pulsează, de fapt, în poeticile care atestă asumarea conștientă a viziunii clasice. Caracterul impur al acestor renașteri clasice nu se datorează doar imposibilității coagulării depline la nivelul operelor, ci și multitudinii influențelor culturale care au marcat fiecare epocă și spațiu geografic în parte, ducând la
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]