KorAP: Find »[drukola/base=presupoziție & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...50 51 52 ...56 >

1,380 matches

Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563

să fie adoptat un element din repertoriul de alternative funcționale, dar care dintre ele va fi ales depinde de o mulțime de alți factori. Cerințe funcționale manifeste și latente. Am văzut că în schema funcțională este inclusă, ca una dintre presupozițiile fundamentale, afirmația că o cerință funcțională exercită în cadrul sistemului respectiv o presiune pentru declanșarea unei activități orientative spre satisfacerea ei (axioma orientării finaliste). Cu alte cuvinte, ea este manifestă. Sunt însă situații în care o cerință funcțională nu exercită vreo

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
Pe de altă parte, o asemenea punere între paranteze poate să genereze ipoteze eronate. Să observăm că relația cauzală analizată aici ia în considerare intrările (condițiile - cauza) și ieșirile (comportamentul sistemului - efectul) unei cutii negre (sistemul) fără a face vreo presupoziție asupra a ceea ce se întâmplă în interiorul ei. Formularea unei legi cu privire la relația dintre intrări și ieșiri este posibilă doar în condițiile în care se presupune constanța cutiei negre. În sociologie însă, o asemenea presupoziție nu este în mod necesar adecvată

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
negre (sistemul) fără a face vreo presupoziție asupra a ceea ce se întâmplă în interiorul ei. Formularea unei legi cu privire la relația dintre intrări și ieșiri este posibilă doar în condițiile în care se presupune constanța cutiei negre. În sociologie însă, o asemenea presupoziție nu este în mod necesar adecvată. Sistemele sociale variază în mod semnificativ și, odată cu ele, și relația dintre intrările și ieșirile lor. De aici și fragilitatea funciară a legilor cauzale în sociologie. Neluarea în considerare a variației interne a sistemelor

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
macrosociale, ca parametru structural în explicația diferitelor fenomene sociale, reprezintă, de asemenea, o caracteristică definitorie, distinctivă a abordării sociologice marxiste. În ultimele decenii s-a dezvoltat o bogată literatură psihosociologică a întreprinderilor. Critica cea mai severă adusă acestei literaturi este presupoziția tacită că organizațiile productive se constituie într-un vid social. Nimic din marile procese structurale ce caracterizează societatea globală nu influențează evenimentele din cadrul întreprinderii. A devenit însă clar că nu putem înțelege logica interioară a proceselor psihosociale făcând abstracție de

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
actuale (acceptând creșterea economică și ignorând explozia demografică), care va fi starea viitoare a lumii? Vom reuși să realizăm o lume mai bogată economic și, în consecință, mai coerentă politic? Analiza dinamicii lumii întreprinsă de autori pe bazadatelor și a presupozițiilor făcute atunci (ca urmare a criticilor puternice, între timpanaliza a fost complet reconsiderată) indica faptul că lumea, după o perioadă de creștere rapidă economică, va cunoaște, imediat după anul 2000, o completă cădere economică, ecologică și politică. În ipoteza continuării

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
manipulativă și conservatoare. • Principiul pluralității structurale. De multe ori, analizele structurale presupun că un sistem, la un moment dat, are doar o structură. El este structural coerent, toate elementele sale fiind orientate de cerințele structurii respective. În fapt, o asemenea presupoziție este adevărată mai mult în cazuri excepționale. Sistemele sociale complexe sunt caracterizate prin existența unei pluralități de structuri concurente, aflate în grade diferite de cristalizare. De cele mai multe ori, există o structură dominantă. Există însă și structuri concurente care tind să

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
poate fi considerată ca un sistem finalist care se autoorganizează în așa fel încât să maximizeze realizarea finalităților sale. Teoria actuală a organizațiilor este fundată, în cea mai mare parte, în mod clar pe opțiunea holistă. Individualismul metodologic pornește de la presupoziția inversă a holismului, și anume că singurul sistem orientat efectiv și complet de finalități proprii este individul. Societatea nu reprezintă decât rezultanta acțiunilor individuale. Ea este deci un suprasistem, în terminologia propusă aici, și nu un sistem orientat finalist. Individualismul

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
organizare ca punct absolut de pornire a întregii organizări sociale. Colectivitățile arhaice păreau a fi un asemenea nivel. Nu întâmplător, holismul s-a dezvoltat în antropologia socială și culturală, interesată prioritar în analiza unor asemenea societăți. Pentru societățile moderne însă, presupoziția unui asemenea nivel absolut este nejustificată. Carear putea fi el? Statul-națiune, umanitatea în ansamblul ei, satul sau orașul, familia? Nici unul dintre aceste niveluri de organizare nu întrunește condițiile unui punct absolut de pornire a organizării sociale. Statul-națiune este, în momentul

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
apar mai mult drept caricaturi, cazuri de evoluție socială patologică, decât aproximări rezonabile ale stării reale și normale al societății actuale. Este cazul, de exemplu, al societății „unidimensionale” a lui Herbert Marcuse (1977). Am putea considera că holismul reprezintă o presupoziție metodologică corectă în orice analiză care ia în considerare un sistem finalist și își concentrează atenția asupra mecanismelor și tendințelor sale de autoorganizare. Individualismul metodologic, propunând explicarea constituirii sistemelor sociale de „jos în sus”, de la persoane și de la finalitățile lor

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
constituite, sistemele sociale își dezvoltă propria lor logică, căutând să modeleze într-un sens convenabil atitudinile și comportamentele membrilor săi. Dacă analizăm cu atenție cele două poziții enunțate aici - holismul și individualismul metodologic -, vom observa că fiecare se bazează pe presupoziții, corecte în esența lor, dar exclusiviste. În ierarhia complexă de sisteme, subsisteme și suprasisteme din care este compusă viața socială, există, în viziunea celor două poziții, doar un singur nivel cu o autonomie deplină, cu o logică proprie, în raport cu care

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
ideea oscilării sistem-suprasistem reprezintă un caz particular al principiului pluralității structurale, enunțat în capitolul anterior. O asemenea abordare a vieții sociale o găsim clar schițată în teoria lui Marx, autorul, de altfel, al unei viguroase critici a holismului și a presupozițiilor sale fundamentale. Colectivitățile de până acum, cu excepția celor arhaice, sunt neomogene, diferențiate în clase și grupuri sociale cu interese distincte, mergând până la conflict. În aceste condiții, interesele generale sunt fie iluzorii (interesele particulare ale clasei dominante prezentate ca interese generale

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
interacțiunii simbolice a membrilor colectivității. Sarcina sociologului este să explice cum se constituie această ordine. „De ce”-ul este redus la „cum”-ul ei. Etnometodologia face pe această linie un pas mai înainte față de interacționismul simbolic. Teza ei fundamentală este că presupoziția unei „lumi realmente reale”, a unei societăți care există „acolo în afară” (out there) și așteaptă să fie studiată de către sociolog este nefundamentată. Singurul lucru direct observabil de către sociolog este efortul oamenilor de a crea un sens comun al realității

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
să nu fie valorile, normele, rolurile, interesele, sancțiunile și beneficiile sau alte lucruri de acest gen, presupuse în mod curent de către sociologi, ci „metodele” utilizate implicit sau explicit de către oameni pentru a crea prezumția unei ordini sociale. Trebuie abandonată complet presupoziția tradițională că există „o ordine naturală acolo afară”, independentă de percepțiile oamenilor, că, în fapt, percepțiile oamenilor și celelalte forme ale cunoașterii umane ar fi cel puțin în parte structurate de ordinea socială reală. În fapt, ceea ce este „realmente real

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
Dacă luăm în considerare relația cauzală dintre condiții obiective-forme de organizare se presupune că oamenii concep forme de organizare adecvate condițiilor. Același lucru este valabil și în modelul funcțional de sistem. Caracterul rațional al actorilor sociali se manifestă sub forma presupoziției generale că aceștia aleg din posibilul acțional mijlocul adecvat de realizare a cerințelor funcționale. În acest caz, raționalitatea actorilor, presupusă de modelul funcțional, implică două componente majore: a) Raționalitatea scopurilor. Sistemele sociale sunt caracterizate prin finalități obiective care regizează efectiv

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
limbajul modelului funcțional, cerințele funcționale asociate cu poziția obiectivă a claselor și grupurilor sociale în sistemul social. Interesele obiective se exprimă în scopuri, aspirații, idealuri. În acest sens este interesantă o afirmație polemică făcută de Marx, care exprimă cu claritate presupoziția raționalității scopurilor, înțeleasă ca adecvare a lor cu cerințele obiective ale sistemului: pe mine, afirma el, nu mă interesează ce dorește, ce aspiră, ce simte un proletar sau chiar întregul proletariat la un moment dat, ci ceea ce este forțat să

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
lor obiective. Conștiința ca factor explicativ independent. Ultimele două ipostaze aleconștiinței luate în discuție nu acordau acesteia nici un rol independent în explicarea fenomenelor sociale. Chiar în ultima ipostază de instanță activ mediatoare adeterminismului obiectiv, ea nu aducea o contribuție proprie. Presupoziția raționalității conștiinței asigura caracterul strict determinat al acesteia. Ne putem însă întreba dacă nu cumva conștiința nu-și aduce nici o contribuție la modelarea fenomenelor sociale. Este necesar aici să distingem cu claritate între caracterul activ al conștiinței și contribuția sa

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
Ele vor trebui să formuleze pluralitatea soluțiilor alternative de care dispune un sistem, alegerea uneia sau alteia dintre acestea rămânând într-o anumită măsură nedeterminată. În literatura sociologică și filosofică actuală există, deși mai mult implicită, decât explicită, o anumită presupoziție (destul de răspândită) asupra raționalității sistemelor sociale caracterizate de condiția incertitudinii, care se reglează cu ajutorul unor mecanisme spontan-practice: presupoziția comportamentului până la urmă optimal. Sistemele sociale nu dispun, de regulă, de cunoștințele necesare adoptării unor soluții optime la un moment dat; ele

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
acestea rămânând într-o anumită măsură nedeterminată. În literatura sociologică și filosofică actuală există, deși mai mult implicită, decât explicită, o anumită presupoziție (destul de răspândită) asupra raționalității sistemelor sociale caracterizate de condiția incertitudinii, care se reglează cu ajutorul unor mecanisme spontan-practice: presupoziția comportamentului până la urmă optimal. Sistemele sociale nu dispun, de regulă, de cunoștințele necesare adoptării unor soluții optime la un moment dat; ele au însă mecanisme practice de reglare („încercare și eroare”) capabile să le corecteze continuu comportamentul, conducându-le până la

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
optime. Nivelul de cunoaștere inițial poate fi responsabil doar de perioada de căutare care precedă atingerea soluției optime: cât de repede este parcursă această perioadă, ce soluții sunt experimentate și ce soluții sunt de la început excluse pe baza cunoștințelor existente. Presupoziția comportamentului până la urmă optimal al sistemelor sociale nu poate fi acceptată. Mai multe argumente pot fi invocate împotriva valabilității sale. • Caracterul conservator al mecanismelor spontane. Verificarea practică a soluțiilor este eficace în delimitarea soluțiilor inadecvate de cele adecvate, satisfăcătoare. Ea

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
care aveau un pronunțat caracter național-local. Afirmația ar fi corectă doar în condițiile în care, în momentul inițial al alegerii, creștinismul ar fi fost singura religie universală; singura soluție adecvată. În fapt, există suficiente motive de îndoială în legătură cu o asemenea presupoziție. Mai rezonabil ar fi să considerăm că existau mai multe religii concurente cu potențe universaliste. În acest caz, selectarea creștinismului nu mai poate fi considerată că a fost inevitabilă. Mai degrabă putem accepta că un complex de accidente istorice, deci

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
termen lung. Consecințele pe termen scurt sunt mai vizibile și mai certe. Ele sunt date în experiența sistemului sub forma unor fenomene detectabile. Consecințele pe termen lung nu apar, de regulă, în momentul alegerii, în experiență; ele sunt mai mult presupoziții teoretice, incerte din punctul de vedere al corectitudinii lor. Pe măsura creșterii cunoașterii de care dispune sistemul, consecințele pe termen lung devin tot mai predictibile într-o manieră certă. În consecință, considerarea lor capătă o pondere crescândă în procesul de

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
opresive a unor interese minoritare? să sprijine un sistem aflat în concurență cu alte sisteme, oferindu-i acestuia un avantaj decisiv? să sprijine un subsistem în detrimentul intereselor colectivității în ansamblu? Modelul client/consultant se fundează în această privință pe o presupoziție referitoare la relația subsistem-societate: subsistemele (prototipul lor fiind întreprinderea capitalistă) sunt singurele elemente active; maximalizarea satisfacerii intereselor lor are ca rezultantă pozitivă dezvoltarea pe ansamblu a colectivității. Sprijinind deci sistemele particulare din care este compusă societatea, sociologul va contribui implicit

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
fiind întreprinderea capitalistă) sunt singurele elemente active; maximalizarea satisfacerii intereselor lor are ca rezultantă pozitivă dezvoltarea pe ansamblu a colectivității. Sprijinind deci sistemele particulare din care este compusă societatea, sociologul va contribui implicit la dezvoltarea de ansamblu a colectivității. Această presupoziție oferă justificarea morală a angajării exclusive a specialistului în sprijinirea subsistemelor. A devenit însă tot mai clar că această presupoziție nu este integral justificată. Interesele subsistemelor nu sunt neapărat convergente cu interesele sistemului global din care fac parte. Nu este

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
Sprijinind deci sistemele particulare din care este compusă societatea, sociologul va contribui implicit la dezvoltarea de ansamblu a colectivității. Această presupoziție oferă justificarea morală a angajării exclusive a specialistului în sprijinirea subsistemelor. A devenit însă tot mai clar că această presupoziție nu este integral justificată. Interesele subsistemelor nu sunt neapărat convergente cu interesele sistemului global din care fac parte. Nu este întâmplător faptul că în dezbaterile de specialitate au început să se formuleze o serie de norme deontologice care caută să

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
al sociologului (Lippitt, 1961b). A doua limită se referă la inegalitatea accesului la știință: cine este în fapt clientul? Modelul pieței libere acreditează ideea că fiecare parte componentă a societății este un solicitant potențial al serviciilor specialiștilor. Dar o asemenea presupoziție este inconsistentă. Sociologia radicală a preluat și dezvoltat o observație a lui Marx în această privință: actorii care compun o colectivitate nu au acces egal pe „piață” la bunurile economice, politice, ideologice, științifice. Unii dintre ei nu sunt pur și

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]