7,950 matches
-
a plâns atunci peste El cu frunzele lui, ca să-L mângâie... dar frunzele noastre sunt ascuțite și, oricum, câteva frunze de măslin nu pot mângâia și nici nu pot să ascundă pe cineva... Nici aripile acelea de lumină care au răsărit deodată lângă El nu L-au ascuns... Poate că doar L-au mângâiat, fiindcă s-a ridicat în picioare. Nu-I vedeam fața. Locul pe care stătuse păstra urma Lui : crucea de lumină, pe care cădea o rouă de sânge
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
Așa că mi-am făcut singură vânt și când omul s-a aplecat, gata ! Am sărit afară ! Să nu credeți că mi-a fost ușor și nici pe moale n-am căzut. Era chiar piatră, piatra aceea cenușie din care nu răsare decât praful pustiului, dar oleacă de noroc tot am avut : m-am prins de încălțămintea unuia care trecea pe acolo și m-am dus, m-am tot dus... unde se ducea și el. La un timp, am înțeles că omul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
asta și ochii lui erau ca mine : albaștri-verzui..." * "Nu știu ce ai tu cu oamenii aș spune că nu prea-i cunoști sau, oricum, ce știi tu despre ei e cam puțin" răspunse cicoarea. Își întinsese petalele albastre spre soarele care tocmai răsărise, își scuturase ușor mugurii albăstrui-roșiatici de pe tulpină (doar oricine știe că apa nu face bine când stă mult pe muguri) și, cum tocmai se trezise, auzise ce spunea spinul acela albastru și mărunțel. "Păi, dacă oamenii știu cum să facă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
de-abia dimineață, ce să-ți fac ! Ce vroiai să mai vezi ?! Da' haide-odată, că, uite, s-a făcut lumină ! De data asta chiar că m-am speriat ! Am deschis ochii mari și nu mi-a venit să cred ! Parcă răsărise soarele, dar nu știu cum, răsărise de sus ! De jur împrejur nu era nici o stea, cât vedeai cu ochii, doar una singură și aceea era în mijlocul cerului și strălucea se făcuse lumină ca ziua, doar marginile cerului mai erau albăstrui-întunecate, ca să știi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
să-ți fac ! Ce vroiai să mai vezi ?! Da' haide-odată, că, uite, s-a făcut lumină ! De data asta chiar că m-am speriat ! Am deschis ochii mari și nu mi-a venit să cred ! Parcă răsărise soarele, dar nu știu cum, răsărise de sus ! De jur împrejur nu era nici o stea, cât vedeai cu ochii, doar una singură și aceea era în mijlocul cerului și strălucea se făcuse lumină ca ziua, doar marginile cerului mai erau albăstrui-întunecate, ca să știi că e noapte ! Am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
și încă unul, veneau și rămâneau așa, în cântec, lângă ea cum se aprind una câte una stelele, în noapte. Și era așa de bine și cald și... am adormit acolo. Când m-am trezit, dimineața, focul se stinsese, soarele răsărea de după dealuri, eu eram tot lângă oaia bălțată cu mielul ei. Și focul se stinsese. Am sărit în picioare : visasem ?! Unchiu-mio m-a luat deoparte și mi-a spus că femeia îmi dăduse înapoi mielul și s-a uitat obosită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
care-l simt curgând în jur, prin creștet, pe păr, pe haine lumină pe care o gust și e dulce în cerul gurii și cuvinte care se întrepătrund într-un susur blând, ca un izvor îndepărtat ici și colo îmi răsare câte un cuvânt, ca apoi altul să-i ia locul și tot așa abia asta nu pot să prind... dar am prins lumina... și nu-mi doresc altceva. Asta e ceea ce ne-a dăruit el, și mie, și ție... Și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
asta cu atât nu ne mai temem de despărțiri, fiindcă despărțire nu există... Uite, ținuse minte asta. NU există moarte, nici durere, nici despărțire... dualismul este aparent, singura realitate este Sufletul, unul și același în corp și în cosmos" îi răsăriseră deodată în gând cuvintele unei cărți vechi citite cândva, pe ascuns... Înseamnă că imaginile noastre lunecă pe acel "ceva", acel "ceva" descoperindu-se abia atunci când au plecat toate imaginile. Și acel "ceva" e sufletul. Și nu un suflet stins și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
ceva. Mă uitam pe furiș cum îi juca lumina focului pe chip: era aspru și blând, ars de vântul și soarele mării, părea că e o statuie de bronz, vechi de când lumea... privea nemișcat în zare... o fi așteptând să răsară luna, îmi spuneam... sau poate așteaptă pe cineva... dar cine putea să vină de dincolo de mare, când ai noștri se întorseseră deja acasă?! Nu vorbea niciodată. Nu povestea pe unde fusese, ce văzuse. Dacă îi adresai cuvânt, răspundea încet, măsurat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
nu stau cu oamenii de rând, ca noi, nu sunt săraci, cum e el chiar mai sărac decât pescarii cei săraci și nici nu pescuiesc... Cum mă uitam așa la el, s-a întors spre mine. Din spatele lui, deasupra mării, răsărise luna. Nu-i vedeam chipul, dar în jur lumina se făcuse argintie și până la capătul mării se țesea pe valuri o punte de raze. Fără să-l fi întrebat ceva, începu să vorbească: Știu, ți-e dor de ai tăi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
El atunci. Nu ți le pot spune, acuma, pe toate. Poate că nu-mi sar pe buze... Știi, vorbele Lui apar numai atunci când ai nevoie de ele... când ți-e sete și foame de Cuvântul Lui... Vorbele astea mi-au răsărit în gând pentru tine. Ți-e dor de ai tăi și nimic și nimeni nu-ți umple golul: ai face orice, te căznești să te trezești ca dintr-un vis urât, îi vrei aproape, îi și simți lângă tine, dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
Mi-era tare rușine. Mai că-mi venea să plâng de ciudă. Da' las' că știu eu ce fac mâine ! Și cu gândul ăsta chiar am adormit. A doua zi, m-am strecurat tiptil afară. Frig mai era ! Soarele nu răsărise încă. Pe mal, tot felul de ierburi și lemne, scoici de toate culorile și mai mari, și mai mici, furtuna aruncase și câteva stele de mare și meduze săracele de ele! Dar eu căutam pietre. Adică, o anumită piatră. Bine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
o vreme, când m-am ridicat fiindcă amețisem de-atâtea pietre câte-mi trecuseră prin mâini, l-am văzut pe bătrân. Stătea, așa, lângă mine și se uita. Se uita , blând și bun, cu milă, la mine, iar soarele care răsărise îl făcea să pară o statuie de aur. Doar pletele-i jucau în briza dimineții lungi, crețe și negre cu luciri albăstrui de negre ce erau plete "ca zambila", ar fi spus cântărețul acela orb care povestise războiul Troiei. Ei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
Tatăl nostru din ceruri, am făcut și eu la fel. Dar o întrebare tot mă frământă. Știu, acuma nu era timp de vorbă. Trebuia să aștept. În cele din urmă, am ajuns în larg și bătrânul a aruncat mreaja. Soarele abia răsărise. Marea scânteia până departe și se făcuse alb-trandafirie. De câte ori o vedeam așa, mi-aduceam aminte de mama. Așa străluceau chipul și mâinile ei când vedea, de departe, barca lui tata trăgând la țărm mrejele încărcate de pești. Da, era frumoasă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
cultural - așezând În prim plan deopotrivă evenimente cruciale, personalități de referință, dar și - mai ales - aportul fundamental al mulțimilor de anonimi. Adică al acelora care, de fapt fac istoria, dar și suportă consecințele ei. Că doar din mintea lor a răsărit vorba cu roata istoriei, cea care pe ei i-a călcat de fiecare dată, atunci când i s-a năzărit să se Întoarcă. Sau să meargă mai departe, trecând peste toți și peste toate. Și acest nou roman al lui Vasile
Hanul cercetaşului by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1198_a_2268]
-
post-operator. Și dumneata ești un accidentat și Încă foarte grav! Ai nevoie de o mulțime de investigații și operații pentru a putea intra În rândul celor normali... ― Da’ eu... ― Știu. Știu. Dumneata ești buricul pământului. Și dacă soarele Încă mai răsare, asta se petrece grație voinței dumitale. Deocamdată, Însă, eu sunt cel chemat să stabilesc ce este de făcut pentru a te pune pe picioare. Când medicii de diferite specialități vor spune „da” - adică poți părăsi spitalul - abia atunci Îmi voi
Hanul cercetaşului by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1198_a_2268]
-
urmărea jocul de lumini și umbre de pe chipul profesorului, Întrebându-se: „La ce gândește oare? L-oi fi supărat cu ceva?” Enigma avea să se dezlege În clipele următoare, când glasul profesorul, molcom și catifelat, recita: „La steaua care-a răsărit I-o cale-atât de lungă, Că mii de ani i-au trebuit Luminii să ne-ajungă. Poate de mult s-a stins În drum În depărtări albastre, Iar raza ei abia acum Luci vederii noastre.” ― Domnule profesor, aceste versuri
Hanul cercetaşului by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1198_a_2268]
-
de dumneavoastră și diseară voi veni. „Eu mă Întreb: Oare profesorul nu are și alți colaboratori, chiar de grade superioare ție, la catedra lui? Te are numai pe tine? Tu ești buricul pământului? Gruia În sus, Gruia În jos. Soarele răsare și apune Începând și sfârșind cu tine!?” - l-a luat la rost gândul de veghe. „S-ar putea să greșesc, dar Între oameni, indiferent de grad pe scara profesională sau socială, există simpatii și antipatii sau chiar indiferență. Uite că
Hanul cercetaşului by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1198_a_2268]
-
de ciori se ridică întunecat dintre crăcile unor salcâmi răzleți și încă fără frunze. Apoi Culae iuți pasul și o luă la fugă, în căutarea unui adăpost. Întâmplarea norocoasă îi scoase în cale un bordei dărăpănat și învelit cu stuf, răsărind stingher la o margine a drumului. Dar nu se repezi să intre, ca un om fără chibzuință, ci mai întâi cercetă bine cu privirea locul și trase îndelung cu urechea. Abia după aceea el împinse încet, cu vârful degetelor, ușa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1538_a_2836]
-
repetă poetul și, luând o poză solemnă, începu să recite cu glas vibrant și cu ochii închiși: Nu credeam să-nvăț a muri vreodată, Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi, Ochii mei 'nălțam visători la steaua Singurătății. Când deodată tu răsăriși în cale-mi, Suferință tu, dureros de dulce... Până-m fund băui voluptatea morții Neîndurătoare. Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus, Ori ca Hercul înveninat de haina-i, Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele mării
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1538_a_2836]
-
o mulțime de ochi de vărășteni iscoditori le urmărea fiecare mișcare. Vecinii aveau și ce vedea: Mariana, dichisită ca o cucoană, descinse din cabina autocamionului în praful uliței, ținând de mână un copil dolofan și foarte gălăgios, în timp ce Ștefănel, destul de răsărit acum și pe deasupra semănând leit cu tatăl său, mai puțin faptul că el nu era surd, o zbughi ca din pușcă pe poarta casei și începu să urle și să alerge prin curte ca un sălbatic, fugărind găinile pașnice și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1538_a_2836]
-
făcut niciodată anestezie. Cum o să mă descurc ?," m-am întrebat și vocea mi-a urmat gândul "Cum o să mă descurc ?" Gerhard nu mi-a răspuns nimic, dar chipul i-a fost luminat de un zâmbet fugitiv care a făcut să răsară în mine, plăpând, firul încrederii în el și în mine. Am băut ceaiul repede, dar cu înghițituri mici ca să pot savura gustul demult uitat, ca apoi să-l urmez fără întârziere în vizita de dimineață. S-a dovedit că Gerhard
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1476_a_2774]
-
pe toți, până la ultimul mișel! Și bogățiile toate să le confiscăm. Ordon strângerea corturilor! De îndată ridicăm întreaga tabără. Oștenii să nu rămână în urma convoiului, că-i paște pericolul să fie capturați de către cetele de urmăritori ale călăreților moldoveni care răsar de pretutindeni și tot așa dispar în necunoscut. Se interzice consumul mustului și al vinului cu desăvârșire. La fel și apa de foc fie ea chiar și de caise sau de pere pergamate, toate animalele și grânele întâlnite în cale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1503_a_2801]
-
șevalet, ca un turist somnambul, îmi propun mereu un popas îndelungat, într-un fel de stație terminus, dar asta nu se întâmplă niciodată. Nu mă pot lipi mult timp, cu sufletul, de oameni și locuri, îmi place să văd soarele răsărind mereu din altă parte, de după un alt deal, de după un alt munte, dintre alte valuri, deși criticii de artă, privind la lucrările mele, spun că sunt îndrăgostită de statornicie. Nu știu dacă-ți mai aduci aminte, dar, cândva, m-ai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875]
-
poartă pe El-Zorab atunci când sunt plecată pentru mai mult timp din Little Cayman. M-am trezit și eu scrutând orizonturile mării, ca și cum aș aștepta pe cineva. Am găsit pe obraz o lacrimă care parcă nu era a mea. Nu știu cum de răsărise acolo. Poate răsărise din speranța Marelui Bronz, din chemările lui Milică... Frații Grimm și capela erau două lumi diferite, care se căutau din ochi, ca să se cunoască mai bine. Ardeau de curiozitate să pătrundă în intimitatea celeilalte. Cu chipul său
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875]