1,572 matches
-
către coș. Ai ? — Sigur că da. Îți tai imediat. Sare de pe scară și pornim pe potecă, spre grădina de verdețuri. Aici, departe de casă, e o liniște absolută, în care se aud doar câte un bâzâit de insectă și pietrișul scârțâind sub picioarele noastre. Încerc să mă gândesc la ceva de spus relaxat, dar am creierul complet gol. — E foarte cald, zic într-un final. Bravo. — Îhâm. Nathaniel aprobă din cap și pășește cu ușurință peste zidul de piatră, în grădina
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2362_a_3687]
-
zi o să... rămân aici peste noapte ? completez în cele din urmă, ușor stânjenită. — Exact. Nathaniel își freacă nasul. Ne uităm puțin ? Casa e mai mare decât pare din afară, are dușumele natur, șeminee vechi și o scară de lemn care scârțâie. O cameră nu are nici un fel de tencuială, iar bucătăria e total demodată, și are bufeturi din anii ’30. — Mișto bucătărie. Îi arunc o privire amuzată. — Sunt sigur că am s-o pot reamenaja ca să facă față standardelor tale de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2362_a_3687]
-
umanul ar avea existență. Cipriano Algor nu se așeză pe banca de piatră, trecu mai departe, apoi, după ce trase unul după altul cele trei mari zăvoare de bronz instalate la înălțimi diferite, sus, la mijloc, jos, deschise ușa cuptorului, care scârțâi răgușit din balamale. După primele zile de cercetări senzoriale care mulțumiseră curiozitatea imediată a celui care tocmai ajunsese într-un loc nou, cuptorul încetase să-i mai atragă atenția câinelui Găsit. Era o construcție de piatră, veche și greoaie, cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
-
de puțin, Sunt bine, răspundea el, în viața mea nu m-am simțit atât de bine. Era adevărat și nu prea. Noaptea, când în sfârșit se culca, după ce se spăla de mirosurile trupului și de murdările muncii, simțea că articulațiile scârțâiau, că tot trupul era o durere continuă. Nu mai pot cât puteam, își spunea, dar, în străfundul conștiinței, un glas care era tot al lui replica, Niciodată n-ai putut atât de mult, Cipriano, niciodată n-ai putut atât de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
-
-i loc să treacă. Am ajuns, În cele din urmă, În fața unei porți roase de rugină. Tovarășul meu o Împinse, traversarăm o grădiniță plină de mărăcini, până la o casă de paiantă, a cărei poartă, după șapte ciocănituri scurte, se deschise scârțâind spre o Încăpere largă, luminată de un șir de felinare de vânt agățate de tavan și pe care un curent de aer le legăna fără Încetare. Persoanele prezente trebuie să fi fost obișnuite cu asta; În ceea ce mă privea, am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544]
-
rând întreg pe pervaz. (La 50 de pence nici nu prea contează; dacă mor, îți iei pur și simplu altele.) — Gata? zice Luke. — Categoric! spun și mă îndrept cu pași nesiguri spre el, blestemând ușor în gând noroiul. Pietrișul ne scârțâie sub picioare în drum spre hotel - și, trebuie să spun, sunt impresionată. E un vechi conac de țară, cu grădini frumoase, în care se află sculpturi moderne și cu cinematograf propriu, cum scrie în broșură. Luke a mai fost aici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1997_a_3322]
-
cap fără stare spre recepționerul de la tejghea. — Ăă... scuzați‑mă, vă rog, zic politicoasă. Căutam... — Etajul doișpe, zice plictisit. Lifturile sunt în spate. Mă grăbesc spre capătul holului, chem unul dintre lifturile antice și apăs pe 12. Încet și ușor scârțâind, liftul se ridică și încep să aud un fel de zumzăială slabă, care crește în intensitate pe măsură ce mă apropii. Liftul scoate un sunet, ușile se deschid și... O, Dumnezeule. Asta e coada? Un șir de fete se încolăcește pe lângă o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1997_a_3322]
-
avea în primire, ceea ce nu însemna mare lucru. Echipajul obișnuia să-l tachineze mereu cu chestia asta. În aceste ocazii râdeau cu el, nu de el. Dallas se scutura, se răsucea. Își punea sângele în mișcare. Auzea parcă mușchii cum scârțâiau, după atâta timp de inactivitate. Strălucirea unui indicator galben, mai elocvent decât o voce, îi monopoliza atenția. Acest soare miniatural, acest ochi de ciclop, era modalitatea grațioasă a Mamei de a-i anunța că nu fuseseră treziți pentru a asista
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85061_a_85848]
-
iubesc. Să stai de vorbă cu Ulise, cu Sisif, ori cu alții, mii și mii, spune Socrate, să-i iscodești, iată o nespusă fericire. Căci, fără Îndoială, ei nu te osîndesc la moarte pentru asemenea fapte, adaugă el... Auzind nisipul scîrțîind sub tălpile lui Belerofon, ar trebui totuși să ne aducem aminte că pentru omorîtorul Himerei melancolia este mai degrabă un viciu labirintic. Există printre marmurile de după Praxitele piese care mă emoționează profund deși nu aparțin marii sculpturi grecești. O tristețe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
bea nimeni. Căci acum e prea tîrziu să mă mai gîndesc la fericire. Să nu sufăr, iată adevărul spre care mă Îndrept. CÎt timp am fost tînăr și Învingător, totul În jurul meu era altfel. Apoi am Început să simt nisipul scîrțîind sub tălpile mele. Și mă gîndesc uneori că mi-aș trăi, poate, altfel viața dacă aș mai fi o data tînăr ca pe vremea Himerei. Sau aceasta nu e decît dorința de a mai fi o dată fără trecut, arzînd ca o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
privească, plictisit, pe nătărăul de Vasile. Nu putea, nu se putea roti, paralizase. De frică, de frică să fi înlemnit, poate. Nu mai era aprins decât becul mic, micuț, de la casetofon. În toată casa, doar ochiul roșu al casetofonului. Ușile scârțâiau. Noaptea șuiera lung, între mlaștini și peșteri. Geamătul și șuierele mici, întrerupte n-ar fi trebuit să-l sperie,doar mai exista lumina aceea mică, de la casetofon. Tolea s-ar fi putut roti, nu era nici o primejdie, n-ar fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
dintr-odată, schizofrenicul ăla șiret și slugarnic! Pas pedeapsă, de procuror. Ca un părinte pedepsitor și țeapăn, așa se apropia nebunul. Vasile ajunsese în spatele lui Tolea. Se oprise, lipit de spinarea încovoiată a profesorului Anatol Dominic Vancea Voinov. Nu mai scârțâiau nici ușile. Lumea încetase a respira. Sfârșitul, anul o mie. Blegul Anatol Vancea ghemuit, parcă-și pierduse toată vlaga. A durat mult puțin, greu de spus. Vasile s-a furișat, tiptil, s-a proțăpit în fața lui dom’ Tolea. Era palid
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
frisonul inevitabil, nemaiputând stăpâni otrava orbirea osânda unei plăceri joase, de care nu voia să știe și cu care nu mai putea lupta, apuca drăcovenia și o arunca în fundul dulapului. Treceau câteva zile... ușa seifului cu arme se căsca, rânjind, scârțâind, bălăbănindu-se, țiuind batjocoritor. Vinovata clipea, emoționată, paralizată în fața jucăriilor. Un zâmbet tâmp îi strâmba gura creață, buzele uscate de nerăbdare. Se vâra toată în vinovatul dulap, pentru o temeinică operație de clasare și aliniere: raftul cu Kent, raftul cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
filozof comerciant de vinuri, tocmai acum, în asemenea împrejurări smintite. Dominic ridicase, nervos, una din mănușile superbe, de piele fină, care căzuse lângă canapea. Marcu Vancea tăcea. Nu răspundea, tăcea ca un mort. Fiul se rotise, enervat, spre dulapul care scârțâia, dar nu ridicase privirea. Rămăsese cu privirea în locul de unde ridicase mănușa elegantă, a elegantului oaspete. Aștepta și cealaltă, perechea, semn că ar putea porni. Dardura prea mult așteptarea, se rotise spre dulapuri, avansă spre ușă, continuând să bodogănească. Știa că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
pragul ușii, ieșise, nu-i mai asculta. Se oprise, totuși, înainte de a ieși. Se oprise, se simțea. Tolea stătea întors cu spatele, să nu-l vadă, dar a simțit când musafirul avusese o ultimă ezitare și se oprise. Nu mai scârțâiau nici ușile, totul se oprise. Ușile iarăși scârțâiau, rămăsese aprinsă lampa mică de la casetofon, pașii solemni ai străinului se apropiau din nou. Da, umbra ajunsese din nou în spatele său, lipită de spatele său. A durat mult puțin, greu de spus
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
oprise, totuși, înainte de a ieși. Se oprise, se simțea. Tolea stătea întors cu spatele, să nu-l vadă, dar a simțit când musafirul avusese o ultimă ezitare și se oprise. Nu mai scârțâiau nici ușile, totul se oprise. Ușile iarăși scârțâiau, rămăsese aprinsă lampa mică de la casetofon, pașii solemni ai străinului se apropiau din nou. Da, umbra ajunsese din nou în spatele său, lipită de spatele său. A durat mult puțin, greu de spus. Era palid ca un mort și a tot
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
goană. De călduri dogoritoare Foc aprins îi arde chipul; Un cuptor e sfântul soare, și cărbune sub picioare E nisipul. Când ajunge la fântână, Jos pe‐ o pajiște săracă Pune‐ odorul ei. Din mână Saltă cumpăna bătrână și se pleacă. Scârțâind, din nou ea crește. Mama toarnă cu tot zorul Apă‐ n pumni, și se grăbește La copil și‐i răcorește 121 Obrăjorul . Bea apoi, și ea pe fugă Merge iarăși după asta La copil. și- i dă să sugă, Frânt
OMAGIU MAMEI () [Corola-publishinghouse/Imaginative/416_a_1082]
-
stâncă. Destinul e nedrept din zori, Nedrept și mai departe, Pe strămoșescul tău răzor Buni lideri rar ți-s parte. 25 iunie 2004 STICLA GOALĂ DE COTNAR Chiar de văd o sticlă goală, Dar e scris Vin de Cotnar, Pana, scârțâind pe coală, Prinde aripi de stihar. Și curate cum e apa Drept la munte, la izvor, Slovele, pe locuri gata, Țes minune de covor. Cu visări ce bat sub tâmple, Ca din sferele cerești, Coala albă-ncet se umple Cu
Reflecții minore pe teme majore by Ioan Saizu-Nora () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91695_a_92329]
-
litru, Aroma-i în epidermă. * Dar nu treci, căci reguli drepte Peste tot sunt țintuite. Și, de urci încet pe trepte, Cresc doar cele jinduite. 27 decembrie 2004 TOT CE-AM SCRIS E O RĂSPLATĂ „Carul încă mai durează, Deși scârțâie la roți”; Am trăit această frază, Astăzi am și mari nepoți. N-am un merit cum spun unii, Meritul este divin... Aș fi fost precum străbunii Sub colaci, colivă, vin. Nu doresc din toate astea Care vin din Babilon, Să
Reflecții minore pe teme majore by Ioan Saizu-Nora () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91695_a_92329]
-
îți oferă senzația nemuririi. Mama trebuia să își ducă până la capăt nemurirea de creator de destine. Aripile îi erau de ceară, ca ale legendarului Icar. Soarele dragostei din mine i le va topi și Mama se va prăbuși în uitare. Scârțâiau furcheții, șenilele rulau pe caldarâm, vâslele se mișcau ritmic, orașul era străbătut stradă cu stradă, Mioara Alimentară le imprima în memoria aparatului foto, chiar și geamătul Pământului vâslit. Pot spune, Mitică, spațiul avea putere de seducție. Dacă timp nu există
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]
-
noi îi păzeam în tăcere, De ochiul cel rău al arșiței verii, De zgomot, de moarte, de noapte, de zi, De gâturi de gâște, De gâturi de gâște. Visurile caselor vechi din casele noi S e deschidea ușa cu balamale scârțâind (mai este, oare, vântul?), priveam la soră-mea, casa care adăpostea atelierul Șepcarului, complice îmi făcea cu ochiul din obloanele de tablă ondulată, amintindu-mi de vremea când Căpcăunu și-aducea aici repetenții (soarele de mult a dispărut de pe strada
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]
-
cumva și gândirea era rezultatul unei vieți aparente pe care am considerat-o dureros de reală. Am aprins chibritul și am așezat palma deasupra flăcării. A trecut prin palmă și nu am țipat. Camera s-a scufundat ca un lift, scârțâindu-și șufele frecate de rolele de oțel. Liftul cădea din ce în ce mai repede, nu mai zăream alternanța lumină-întuneric, ci doar căderea pe care o percepeam ca pe o urcare. Sângele avea direcție în sens opus spre creierul meu paralizat de coborâre-urcare, de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]
-
parcă să mă îndepărtez de locurile de afară. M-am așezat la catedra din fața sălii și mi-am așteptat colegii cu capul sprijinit pe mâini. Eram deja obosit. Nu am apucat să stau mult așa, căci ușa a început să scârțâie încet și prelung, chinuită parcă. Nu îmi păsa cine intrase. Eram așa de obosit... Pași mărunți, temători, într-un fel, răsunau pe parchet, din ce în ce mai aproape. O mână puțin rece mi-a atins palma stângă și am tresărit când am auzit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1464_a_2762]
-
cu vorbele încăpățânate ale directorului. Nu. Cortina teatrului a început să se ridice vineri, parcă, iar mecanismele și rotițele care o trag în sus spre a dezvălui scena colegiului și actorii din el, colegii mei și eu, au început a scârțâi cum nu se poate mai banal. Cine era acel moșneag atât de îmbătrânit? Părul lung și alb i se revărsa pe umerii lați. Fața împrumuta o nuanță albăstruie, iar ochii erau de un alb-gălbui. Era îmbrăcat într-un fel de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1464_a_2762]
-
și îl văzusem pe cel mai apropiat din cei care rămăseseră uitându-se la mine. De la el venise întrebarea. De cine? De mine? Nu. Eu nu voi avea nimic de împărțit cu voi atâta timp cât îmi veți fi loiali. Ușa cancelariei scârțâi din nou și în prag stătea nimeni altul decât Perir. Intră fără să spună nici un cuvânt și se așeză în partea stângă fără a-și preumbla prea mult ochii prin încăpere. Așa cum este François, spusei după ce se așeză. Dar François
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1464_a_2762]