13,844 matches
-
În mâna stângă ținea o coală de hârtie A4, îndoită pe mijloc; mâna dreaptă se legăna pe lângă corp, ca și cum căuta un buzunar în care s-o ascundă. — Bună, spuse ea. — Bună. Sper că nu vă deranjez. — Deloc. Mă uitam la televizor. — Am venit... Știu că nu ne cunoaștem foarte bine, dar m-am gândit că v-aș putea cere o favoare. Dacă se poate. — E-n regulă. Vă rog, intrați. — Mulțumesc. În timp ce îmi trecea pragul, încercam să-mi amintesc de cât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
încă o dată? A fost surprinsă, dar s-a străduit să-și ascundă sentimentele. — Desigur, a spus ea și a început să-mi spună din nou toată povestea, numai că de data asta, întorcându-mă de la fereastră, m-am pomenit în fața televizorului și nu mă puteam abține să mă uit la domnul cu pielea măslinie și păr negru care zâmbea pe ecran, cu un braț în jurul unui băiețel și care părea să se căznească atât de mult să intre pe sub pielea puștiului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
simți bine? Era o întrebare corectă, după orice standard; dar eu n-aveam puterea să-i dau un răspuns cinstit. — Puterea mea de concentrare e de vină, am spus. Nu mai e ca altădat. Probabil mă uit prea mult la televizor. Dacă ai putea... încă o dată. De data asta o să ascult. Zău că da. Situația era pe muchie de cuțit. Nu m-ar fi mirat deloc dacă s-ar fi ridicat și ar fi ieșit din cameră. Se uită la coala
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
amintit ceva și m-am dus să ridic receptorul telefonului. Încă era conectat. — Vocea mea sună ciudat? Cum sună? — Sună OK. Normal. — Dar apartamentul cum este? Miroase? — E un aer cam... închis. Am luat telecomanda și am vrut să închid televizorul. Băiețelul cu ochii închiși, lipsiți de orice expresie, și cu spatele la fel de încordat și de rigid ca al Fionei când se așezase pe canapeaua mea nu mai era pe ecran; dar „unchiul“ cu rânjet larg și mustață neagră stufoasă încă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
și am simțit că prinde contur o altă amintire. — Știu cine e, am spus arătând spre el și pocnind din deget. Este... cum îl cheamă... președintele Irakului... — Michael, toată lumea îl cunoaște. E Saddam Hussein. — Exact, Saddam. Apoi, înainte de a închide televizorul, am întrebat: Cine era băiețelul? Cel pe care încerca să-l îmbrățișeze? — Nu te-ai uitat la știri? Unul din ostatici. L-a plimbat de colo-colo la televizor, ca pe o vită. Nu prea înțelegeam, dar mi-am dat seama
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
toată lumea îl cunoaște. E Saddam Hussein. — Exact, Saddam. Apoi, înainte de a închide televizorul, am întrebat: Cine era băiețelul? Cel pe care încerca să-l îmbrățișeze? — Nu te-ai uitat la știri? Unul din ostatici. L-a plimbat de colo-colo la televizor, ca pe o vită. Nu prea înțelegeam, dar mi-am dat seama că nu era momentul potrivit pentru explicații mai complicate. Am închis telefonul și am spus - ascultându-mi cu interes propria voce: — Scuză-mă, probabil mă crezi foarte nepoliticos
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
adresase Fiona în ultimele minute. M-am uitat la ea cu atenție și am încercat să-mi imaginez cum i s-a părut ei. Ochii erau umflați din lipsă de somn și injectați de prea mult privit ecranul sticlos al televizorului; riduri adânci începeau să-mi brăzdeze colțurile gurii, deși erau parțial ascunse de țepii crescuți în cele două zile în care nu mă bărbierisem; fălcile erau încă destul de ferme, dar peste trei, patru ani probabil că va apărea sub ele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
o față în care puteai avea încredere. Și dacă priveai dincolo de această față, ce vedeai? Am mijit ochii în lumina amurgului de afară. Nu vedeai mare lucru. Se aprinseseră câteva lumini răzlețe de-a curmezișul curții și bolboroseala înăbușită a televizoarelor și a aparaturii stereo ieșea prin ferestrele deschise. Era o seară de august înăbușitoare, absolut tipică pentru o vară care părea să aibă plăcerea cinică de a duce londonezii până la limita răbdării, scăldându-i zi și noapte în nădușeala provocată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
impuneau câteva observații rapide: faptul că perdelele cu care fusese deja dotat apartamentul și tablourile, cumpărate cu mulți ani în urmă, nu oglindeau deloc gustul meu actual; faptul că atât de multe suprafețe - masa, pervazurile ferestrelor, partea de sus a televizorului, policioara căminului - erau acoperite cu teancuri de hârtii, reviste și casete video, și nu cu ornamente alese cu grijă pentru a da camerei un stil și o personalitate anume; faptul că etajerele cu cărți, pe care le aranjasem personal, cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
într-un turn de cutii de carton, în dormitorul de rezervă) și pe ele erau în schimb împrăștiate alte casete video, așezate atât orizontal, cât și vertical, unele cumpărate gate înregistrate, altele umplute cu fragmente de filme și emisiuni de la televizor. M-am gândit că era o cameră care semăna oarecum cu fața reflectată în fereastra bucătăriei: avea potențialul de a fi primitoare, dar pe moment părea să se fi transformat, printr-o combinație de neglijență și nefolosință, în ceva urât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
sentimentul de singurătate se combina cu sentimentul de ușurare și în scurt timp cel de ușurare a devenit mai puternic, copleșindu-mă, calmându-mă și căluzindu-mă încetișor înapoi spre fotoliu și spre cei doi prieteni și tovarăși de încredere, telecomanda televizorului și cea a aparatului video, așezate fiecare pe câte o cotieră. Am deschis aparatele, am apăsat pe play și Kenneth spuse: — Să știi că un chip frumos nu e totul. M-am trezit în dimineața următoare cu senzația că se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
nu mai e momentul să facem pe moraliștii; trebuie să trecem la fapte. Să ne rugăm ca președintele Bush și doamna Thatcher să înțeleagă asta. Și să ne mai rugăm ca viteazul băiețel pe care l-am văzut pe ecranul televizorului seara trecută să trăiască și să uite această întâlnire cu fiorosul Măcelar din Bagdad. Fiona termină de citit și mă privi câteva secunde. — Nu prea sunt sigură că înțeleg, spuse ea. Hilary În vara anului 1969, cu puțin timp înainte de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
impresionată; dar din momentul acela Alan, în schimb, se hotărî s-o ia pe Hilary sub aripa lui. — Știi care e secretul succesului în televiziune? o întrebă el la sfârșitul unei după-amiezi. E foarte simplu. Trebuie să te uiți la televizor, atâta tot. Trebuie să te uiți tot timpul. Hilary dădu din cap. Ea nu se uita niciodată la televizor. Știa că era sub nivelul ei. Acum o să-ți spun ce-o să facem, spuse Alan. Ceea ce urmau să facă, după cum a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
care e secretul succesului în televiziune? o întrebă el la sfârșitul unei după-amiezi. E foarte simplu. Trebuie să te uiți la televizor, atâta tot. Trebuie să te uiți tot timpul. Hilary dădu din cap. Ea nu se uita niciodată la televizor. Știa că era sub nivelul ei. Acum o să-ți spun ce-o să facem, spuse Alan. Ceea ce urmau să facă, după cum a reieșit - spre disperarea lui Hilary -, era să se așeze în fața televizorului și să suporte o vizionare de o seară
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
din cap. Ea nu se uita niciodată la televizor. Știa că era sub nivelul ei. Acum o să-ți spun ce-o să facem, spuse Alan. Ceea ce urmau să facă, după cum a reieșit - spre disperarea lui Hilary -, era să se așeze în fața televizorului și să suporte o vizionare de o seară întreagă, în timp ce Alan îi vorbea despre fiecare emisiune, îi spunea cum se făcea, cât costa, de ce fusese programată la o anumită oră și care era publicul țintă. — Programarea este totul, spuse el
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
multă putere acordată telespectatorului și mai multe emisiuni care ne sunt pe plac, cum ar fi cele cu Brucie, Noel și Tarby*. (* N.B. vă rog verificați numele) Până atunci, data viitoare când veți constata că nu aveți ce vedea la televizor decât acele documentare plicticoase despre țăranii peruvieni sau cine știe ce film „de artă“ de neînțeles, amintiți-vă că există întotdeauna o „alegere“ pe care nu v-o poate lua nimeni. Aceea de a apăsa pe butonul care închide televizorul și de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
vedea la televizor decât acele documentare plicticoase despre țăranii peruvieni sau cine știe ce film „de artă“ de neînțeles, amintiți-vă că există întotdeauna o „alegere“ pe care nu v-o poate lua nimeni. Aceea de a apăsa pe butonul care închide televizorul și de a vă duce glonț la cel mai apropiat magazin să vă cumpărați un video! „Pur și simplu de bun-simț“, noembrie 1988 — La ce naiba te mai uiți? — Ai venit cam târziu. — Am lucrat. — Te rog, scutește-mă. — Poftim? — Ești
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
lor. În această perioadă devenise o persoană publică familiară, căci claia lui de păr alb și trăsăturile lui de bulldog (care căpătau întotdeauna un aer dezinvolt datorită unui papion cu buline caracteristic) apăreau tot timpul în emisiunile de dezbateri de la televizor, în care profita din plin de neapartenența sa la nici un partid pentru a susține slugarnic linia oricărei noi orientări politice pe care guvernul de atunci o experimenta în momentul acela. Pentru aceste apariții, dar și - mai important chiar - pentru naveta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
M. Owen, c/o Peacock Press, Vanity House, 116 Providence Street, Londra, W7. Și pe moment, atât am putut să fac. În orice caz, elanul meu s-a dovedit a fi temporar, căci mi-am petrecut zilele următoare tolănit în fața televizorului, uneori urmărindu-l pe Kenneth Connor cum fuge speriat de frumoasa Shirley Eaton, alteori urmărind știrile. M-am familiarizat cu fața lui Saddam Hussein și am început să aflu de ce devenise recent atât de celebru: cum își anunțase intenția de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
ca mine știu prea bine că și dacă am găsi un nou Dostoievski, n-o să vindem nici jumătate din numărul exemplarelor pe care le-am vinde din orice porcărie scrisă de o idioată care citește vremea la căcatul ăla de televizor! Ridicase tot mai mult glasul, până când aproape că răcni ultimul cuvânt. Apoi se așeză din nou și își trecu mâinile prin păr. — Și cum e cartea ei? am întrebat, după ce l-am lăsat să se calmeze un pic. — Maculatură obișnuită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
Am scăpat de el. Poate mi s-a părut. Am scos un oftat discret de ușurare și m-am lăsat din nou pe speteaza banchetei. Fusese o zi cumplită. Nu-mi mai doream decât să-mi petrec seara singur, cu televizorul și cu aparatul video. Eram sătul de oameni. Erau obositori. N-aveam chef s-o văd nici pe Fiona când am ajuns acasă. Șoferul taxiului îmi număra restul și mi-l întindea prin geam, când un Citroen 2CV albastru trecu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
fi un disc de gramofon de argint, de care pare a fi extraordinat de încântat. Nu prea am văzut să fi prins această nouă invenție, dar nu i-am spus-o. M-a văzut când am apărut ultima dată la televizor și mi-a spus că am fost bine. L-am întrebat dacă a observat că n-am răspuns la nici o întrebare și a zis că nu, nu și-a dat seama. Trebuie să le spun asta celor de la relații cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
restaurant. Presupun că o parte din mine, cea mai grăitoare și mai convingătoare, renunțase pur și simplu la ideea că s-ar putea întâmpla așa ceva: și totuși totul fusese cât se poate de simplu. Îmi petrecusem seara precedentă tolănit în fața televizorului, înnebunit de plictiseală, deși intențiile mele fuseseră de toată lauda. În ultimii ani adunasem un morman de casete video pe care nu le vizionasem și sperasem că de data asta voi rezista să văd măcar una până la capăt. Dar părea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
câteva ore mai devreme și nu mă dusesem să-i deschid; probabil zărise lumină pe sub ușă și își dăduse seama că n-aveam chef de ea. Iar acum, dintr-odată, stând singur în întunericul întretăiat doar de licărul stupid al televizorului, mi se părea ridicol să prefer acele imagini lipsite de sens, care nu-mi spuneau nimic, companiei unei femei atrăgătoare și inteligente. Mai presus decât orice, furia m-a împins să fac un gest impulsiv și egoist. M-am dus
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
casă? — A fost doar un impuls, atâta tot. M-am gândit dintr-odată cât de ciudată trebuie să pară purtarea mea. Adică, faptul că stau singur, că uneori n-am chef să te primesc, că îmi petrec tot timpul la televizor: probabil că te întrebi ce naiba se întâmplă cu mine. Nu chiar, spuse Fiona mușcând din clătita împăturită. Te ascunzi de lume pentru că lumea te sperie. Și eu te sperii. Probabil că n-ai învățat niciodată cum să-ți construiești o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]