KorAP: Find »[drukola/base=durea & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...512 513 514 ...537 >

13,416 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829

mai venit. Nici eu n-am insistat. În viața mea simplă, ea, Tamara, a rămas noaptea mea de Ajun, albă ca o zăpadă proaspătă, pe un cîmp cît vezi cu ochii, peste care, cu cît privești mai mult, cu-atît te dor ochii mai tare. A fost o frîntură dintr-un Ajun mai vechi, pe care, pînă astăzi, n-am vrut să-l mai chem în amintire; fusese un Ajun petrecut la mansarda unui bloc din București, blocul Yanis din Parcul cu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
cînd hăul. Numai tu continui să stai într-o garsonieră de confort cinci. Nu-s singurul, îl întrerup. Mai sînt și alții, Vlad de exemplu, și el a făcut mai mult pentru combinat decît mine. Vlad! Soarta lui Vlad te doare acum?! Eu vorbesc de tine, Mihai, de tine. Am venit amîndoi odată aici, în combinatul ăsta. Avem aproape șapte ani vechime. Tu ești pe post de simplu inginer, cu un salariu de două mii trei sute douăzeci de lei pe lună, eu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
piesă de teatru. E bine, foarte bine! Văd că și-aici treaba merge bine... Pe cînd pornești separatorul? Săptămîna viitoare. Foarte bine! Instalațiile de filtrare sînt deja uzate. Abia aștept să le văd înlocuite! Cînd mă gîndesc la ele, mă doare capul. Eu, se întoarce el spre secretară, am plecat, sărut mîinile! Drum bun! îi urează secretara. Deschid ușa și-l invit să iasă, dar el întinde brațul stîng ca un arc făcîndu-mi semn să ies, dîndu-mi de înțeles din gesturi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
spune decît trăind din plin starea de fericire. Ar fi prea mult să cred că doamna Teona a jucat teatru tot timpul. Și chiar dacă a jucat, nu am făcut bine că i-am vorbit urît o ironie fină ar fi durut-o mai tare decît vorba mea vulgară. Sau poate că nici de ironie nu era cazul; puteam să-i promit că mă duc și să nu-mi țin promisiunea. Ba cred că nici de promisiune nu era nevoie; puteam sfîrși

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
din nou și va obține, prin Brîndușa, acordul directorului general pentru cele două tone; între timp, voi vinde întregul stoc de rezervă. Doamna blondă va crăpa de ciudă. Ba poate că nici n-o să se înfurie. Pe ea n-o doare soarta celor două tone de filamente. Ea a venit aici ca s-o vadă pe Brîndușa. Cei ce vor suferi vor fi alții: muncitorii de la Cooperativa Invalizilor, care vor rămîne în gol de producție; nu-și vor realiza planul și

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
energie și atîția nervi cheltuiți pentru o garsonieră! Avea dreptate Florea: miza e mică. Și mă înfurii cu atît mai mult cu cît constat că m-am consumat pentru un lucru de nimic, la care n-am avut acces, mă doare și mai tare că tocmai lucru ăsta de nimic nu l-am putut obține. Aici, în garsoniera asta, aș fi avut liniște, dar pe cine interesează că un scriitor vrea liniște?! Pe tovarășul Amariei în nici un caz. El este prea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
Pieptul i se mișcă puțin, strivit de greutatea pieptului meu. Brațele îi stau pe pat, fără vlagă, fără dorință de împotrivire. Doar gura, cuprinsă de gura mea, apăsată puternic, îngropîndu-i capul în pernă, ar vrea să scape de sub stăpînire. Mă dor mușchii gîtului de atîta încordare și încerc să mă mișc puțin. Cristina prinde momentul și-și întoarce brusc capul, spre umărul stîng, eliberîndu-și gura. Îmi trag imediat brațul drept de sub mijlocul ei, ridicîndu-l, gata să-i astup gura cu palma

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
special amenajat pentru ele, să nu obosească stînd la coadă, alături de clasa muncitoare... Ai să regreți, Mihai! Brîndușa mă așteaptă cu... Sigur! exclam eu cu toată gura, fără să-mi pese că aș putea fi auzit. Acum nu vă mai doare soarta combinatului, nu vă mai doare fiecare minut pierdut!... A fost de ajuns să se termine ședința, să știți că și-a asumat altcineva răspunderea, că voi v-ați și întors în birouri faimoasele voastre culise! Ușa din dos cu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
obosească stînd la coadă, alături de clasa muncitoare... Ai să regreți, Mihai! Brîndușa mă așteaptă cu... Sigur! exclam eu cu toată gura, fără să-mi pese că aș putea fi auzit. Acum nu vă mai doare soarta combinatului, nu vă mai doare fiecare minut pierdut!... A fost de ajuns să se termine ședința, să știți că și-a asumat altcineva răspunderea, că voi v-ați și întors în birouri faimoasele voastre culise! Ușa din dos cu scara de serviciu a socialismului!... exclam

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
față de ceilalți, că-l văd strîngînd neputincios din umeri. A, uite că m-ai ajuns! exclamă Graur cînd mă vede lîngă el. Hai să mergem mai repede. Cobor încet scările, în urma tuturor, înjurînd în șoaptă din cauza unui mușchi care mă doare cînd și cînd, făcîndu-mă să mă poticnesc; o durere ascuțită, asemeni durerilor de măsele, care, după cîte știu din experiența altor zile, cînd am mers mult, e doar începutul; acuși vor începe să mă doară toți mușchii, dar am să

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
din cauza unui mușchi care mă doare cînd și cînd, făcîndu-mă să mă poticnesc; o durere ascuțită, asemeni durerilor de măsele, care, după cîte știu din experiența altor zile, cînd am mers mult, e doar începutul; acuși vor începe să mă doară toți mușchii, dar am să-i păcălesc: îi voi încorda și voi merge fără să mișc articulația. "Umezeală mare. Aerul e rece și mai ales umed!", mă înfioară un gînd. Ultimii salariați ies pe poartă în grabă, îndreptîndu-se spre peronul

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
seama că am transpirat amîndoi de teama vreunei suduri greșite, ori necurățate. Și-acum, să intrăm pe separator, spun eu după cîteva clipe în care ne-am tras răsuflarea, așteptînd să ne treacă senzația de transpirație. Doi-doi-zero deschis! Te mai doare spatele? mă întreabă Vlad, arătînd cu privirea spre marginea pupitrului, de care m-a lovit. Azot în amestecător. Mă dor toți mușchii spatelui, cred că fac gripă, îi răspund. Ți se pare. Așa am pățit și eu cînd am pornit

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
după cîteva clipe în care ne-am tras răsuflarea, așteptînd să ne treacă senzația de transpirație. Doi-doi-zero deschis! Te mai doare spatele? mă întreabă Vlad, arătînd cu privirea spre marginea pupitrului, de care m-a lovit. Azot în amestecător. Mă dor toți mușchii spatelui, cred că fac gripă, îi răspund. Ți se pare. Așa am pățit și eu cînd am pornit Sinteza. Tensiune în filtre? Zece mii. Și la mine tot zece mii. Încep amestecarea. Vlad dă comenzile pentru amestecarea gazelor și introducerea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
interfon. Filtrele țin. Garantez eu că nu se scurtcircuitează! Bine. Atunci la lucru! exclam bucuros. Succes! aud cîteva voci în interfon. Mulțumim! le zic și închid. Vlad se foiește pe scaun, mormăind ceva furios. Ce-i, Vlade? îl întreb. Mă doare stomacul. De emoție? Dracu știe! O criză de colită, așa, ca să-mi amintesc de cantina studențească, unde ne-au dat într-o seară salam stricat... După aceea am mîncat doi ani la cantina dietetică; mă săturasem de pîine fără sare

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
seară salam stricat... După aceea am mîncat doi ani la cantina dietetică; mă săturasem de pîine fără sare și de morcovi fierți... Și eu... Și tu?! se miră Vlad. Credeai că mi-am obținut licența în Fizică prin corespondență? Te doare rău? E pe trecute. Încercăm acum, sau la ciclul următor? Parcă aș vrea să mai răsuflu o gură de aer rece, spun, uitîndu-mă în sus. N-o mai amînăm! hotărăște Vlad. Parcă văd că te apucă și pe tine burta

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
grație și patimă!... Numai că..., surîde Vlad trist, strîngînd din umeri, parcă m-am săturat să tot intru pe ușa din dos, pe scara de serviciu. Hai să închidem supapa și să trimitem azotul în rezervoare, zic, simțind că mă dor urechile de zgomot. Lasă-l să urle, îmi strigă Vlad. Ăsta-i cîntecul nostru de izbîndă! Ne așezăm mai bine în scaune, cu capul lăsat pe spate și cu ochii închiși. Ascultăm zgomotul azotului ca pe o apă ce cade

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
în urma florii, care se lovește de pămînt, pocnind înfundat. Mă uit speriat spre moș Toader. Bătrînul strînge din umeri: Asta-i, murmură el. Căscatul acela de băiat, Tomiță, a făcut aerisirea prin obloane. E băiat fin, se strîmbă bătrînul, îl dureau urechile de zgomotul rulmentului spart. Dar nici să repare rulmentul n-a vrut. El a avut grijă să care flori în stînga și-n dreapta. Nu mi-i ciudă că le-a dat; florile sînt menite să aducă fericire prin

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
plec. Urc încet spre birou, ținîndu-mă de balustrada scării. Sînt atît de obosit, că, dacă n-ar fi Livia, care mă așteaptă, m-aș întinde pe birou și-aș dormi tun pînă mîine dimineață. Strănut mereu, iar mușchii spatelui mă dor tot mai tare. De artroza mea nici nu-mi mai pasă; cînd și cînd, cîte o durere ascuțită îmi fulgeră mușchii, scrîșnesc, și-mi văd de drum. Scot din buzunar tabla confecționată de Ghiță, descui ușa și intru. Cînd aprind

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
Florea că vrea să se transfere la noi, căruia Dinu Zaharia nu i-a întins mîna. Intru în bloc și chem liftul. Aerul cald din holul blocului mă face să mă simt bine: nu mai strănut, iar spatele parcă mă doare mai puțin. Urc în lift, îmi arunc o privire în oglindă, văd că-s vînăt de frig, îmi șterg nasul cu batista care-i deja udă, cobor la etajul unde locuiește Livia și sun. Da, imediat, aud vocea calmă a

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
palmele, s-o lovesc pe Livia, dar, oare, e o soluție?! Poate că ironia ar fi... Bag mănușile în buzunarul scurtei, întind mîinile, prind între degete capetele cordonului de la capotul ei și le întind încet. Îți va fi tot mai dor de gestul ăsta, îi spun apăsat, cinic și trag brusc de capetele cordonului, desfăcînd nodul. Livia a încremenit. Părțile capotului, strînse de cordon, cad acum încet una lîngă alta, desfăcîndu-se. Eu ridic mîna dreaptă, arătîndu-i cordonul. Îl vezi ? Ar trebui

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
altfel decît a făcut-o în primăvara de după anul întîi aș rămîne gol... Ies. În urma mea, aud ușa închizîndu-se imediat. Chem liftul, dar nu-l mai aștept. Pornesc pe trepte, coborîndu-le încet, cu grijă, să nu înceapă iar să mă doară vreun mușchi. La ieșirea din bloc mă opresc, mă uit la cer, observ că-i senin, îmi spun că de acum va veni primăvara, mă bucur la gîndul unor zile mai călduroase, îmi trag mănușile și plec. La primul telefon

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
și pe față, mă șterg cu prosopul și observ în oglindă că m-am mai înviorat. Ar trebui să iau de jos scrisorile și să le citesc, dar nu pot să mă aplec, așa de tare au început să mă doară mușchii coapsei. Iau din cutia cu medicamente o aspirină și o beau. Răscolesc apoi cu vîrful ghetei scrisorile, nu văd pe niciuna scrisul tatei ori al surorilor, așa că pot lăsa scrisorile să aștepte pînă mîine. Știu că-s de pe la teatre

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266

ei să se culce, eu să-ți scriu ție... Mi-aduc acum aminte de ultima seară înainte de plecare... ce drăguță ai fost cu mine. Monica, știi cum se spune la noi în Oltenia, când ai o durere mare, mare: „Mă dor rărunchii“. Mă dor rărunchii, Monica! Seara Hotărât, s’a schimbat vremea: posomorât, frig tare și vânt ce îndoaie crengile până jos. Ții minte oțetarii cu foi ca de salcâm, dar mari. S’au ruginit, bat în roșu de apus de

Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu (2012) [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
culce, eu să-ți scriu ție... Mi-aduc acum aminte de ultima seară înainte de plecare... ce drăguță ai fost cu mine. Monica, știi cum se spune la noi în Oltenia, când ai o durere mare, mare: „Mă dor rărunchii“. Mă dor rărunchii, Monica! Seara Hotărât, s’a schimbat vremea: posomorât, frig tare și vânt ce îndoaie crengile până jos. Ții minte oțetarii cu foi ca de salcâm, dar mari. S’au ruginit, bat în roșu de apus de soare și se

Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu (2012) [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
mai dorm bine. Aștept vești. Ce vei fi făcând acolo fără bani? Îngrijește-te. Eu sper că odată ajunsă la București voi încerca să-ți completez cu cât voi putea modesta ta bursă. Te iubesc atât de mult că mă doare și gândul. Mamina ta 4/1947 I Mangalia 23 septembrie 1947, marți Monica, sunt în mare descumpănire; sunt 15 zile de când ai plecat și, în afară de telegrama primită, nu am primit nici măcar un rând de la tine. Și atunci mi se pare

Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu (2012) [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]