KorAP: Find »[drukola/base=antic & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...516 517 518 ...528 >

13,180 matches

Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330

dând formă cuvintelor, așa cum Îi spune Alcinousxe "Alcinous" lui Odiseuxe "Odiseu" (Odiseea, XI, 367-368). Instrument privilegiat al antropomorfizării zeilor, trăit ca istorie, mitul Întemeia și legitima prezentul grecilor. Dacă atenienii considerau că originea democrației lor descinde de la Tezeuxe "Tezeu", prin intermediul anticului rege Erihtonios, născut din sămânța risipită a lui Hefaistos În Încercarea de a o silui pe Atenaxe "Atena" - sau chiar născut din Hefaistos și Gheeaxe "Gheea", Pământul -, ei se legaseră de teritoriul lor până Într-atât Încât se identificau cu

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
Unor asemenea rituri de trecere nu li se sustrăgea nici măcar lumea feminină care, la Atena, În sărbătoarea cvadrienală a brauroniilor, dedicate Artemisei, se celebra maturitatea pentru căsătorie a tinerelor. c) Cultele panelenistice și atletica Urmele cele mai evidente ale riturilor antice de inițiere au fost lăsate În Întrecerile atletice. Probabil că În timpul acelor probe, tinerii, În momentul intrării În vârsta adultă, erau obligați să-și demonstreze capacitățile fizice și cunoștințele dobândite. Dar este greu chiar și numai să bănuim mereu și

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
dincolo”, În timp ce riturile de naștere și de nuntă Îl integrau pe individ Într-o nouă condiție socială, făcându-l funcțional pentru polis. e) Mitul ritualizat: spațiu scenic și tragedie Procesul de adecvare al individului la interesele statului Întâlnește În drama antică poate una dintre cele mai subtile și rafinate operații ideologice și politico-religioase elaborate de lumea antică. Oricare ar fi fost originile ei, care rămân oricum nesigure, și tragedia aparținea spațiului competiției, cunoscând Înflorirea maximă În cursul veacului al V-lea

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
socială, făcându-l funcțional pentru polis. e) Mitul ritualizat: spațiu scenic și tragedie Procesul de adecvare al individului la interesele statului Întâlnește În drama antică poate una dintre cele mai subtile și rafinate operații ideologice și politico-religioase elaborate de lumea antică. Oricare ar fi fost originile ei, care rămân oricum nesigure, și tragedia aparținea spațiului competiției, cunoscând Înflorirea maximă În cursul veacului al V-lea la Atenaxe "Atena". Reprezentarea dramelor la aceste Întreceri avea loc În timpul marilor dionisii sau dionisiile cetății

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
și În care numai către sfârșitul secolului al V-lea Î.Hr. a fost introdusă și o competiție tragică. Deschise de o procesiune care muta de la Akkademie la templul lui Dionysos Eleutheros, la baza Acropolei, unde se Înălța teatrul, o antică statuie a zeului, care rămânea pe durata sărbătorii, dionisiile mari erau singura legătură evidentă pe care competițiile tragice o aveau cu cultul lui Dionysos. De altfel, deja pentru antici era proverbial să afirmi că tragedia „nu avea nimic de-a

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
lui Dionysos Eleutheros, la baza Acropolei, unde se Înălța teatrul, o antică statuie a zeului, care rămânea pe durata sărbătorii, dionisiile mari erau singura legătură evidentă pe care competițiile tragice o aveau cu cultul lui Dionysos. De altfel, deja pentru antici era proverbial să afirmi că tragedia „nu avea nimic de-a face cu Dionysos”. Dar dacă subiectul putea să nu fie dionisiac, până Într-atât Încât, Între operele transmise până la noi, zeul nu apare decât În Bacantele lui Euripide și

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
care făceau ca personajele să poată fi schimbate Între ele, el Îl transforma, la sfârșit, În logos; mitul devenea deci intrigă și acțiune, dar și inventarul din care se putea inspira poetul. Însă pe măsură ce ne apropiem de Aristotel, criza cetății antice și a Atenei În special se Îndreaptă către sfârșit. Critica sistematică adusă mitului erodase progresiv certitudinile pe care se Întemeia cetatea și pusese În discuție Însăși lumea zeilor; nici procesele de impietate, cărora le-a căzut victimă Însuși Socrate, nu

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
unei structuri organizate, chiar dacă descoperirea papirusului de la Derveni a dezvăluit existența unei Teogonii orfice În jurul căreia se constituise o doctrină. Orfismul este mai degrabă o etichetă prin care se desemnează o mișcare mistică cu contururi estompate și confuze, pe care anticii o cunoșteau doar ca pe un stil de viață „orfic”, orphikòs bios, structurat pe refuzul sacrificiului sângeros, al alimentației pe bază de carne și al faptului de a nu se Înmormânta Înfășurați În lână, ca și de practica vegetarianismului și

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
Î.Hr.). Într-adevăr, derivă din aria latină (dar pentru unele dintre ele nu este exclusă o origine umbro-sabină) unele dintre zeitățile etrusce legate tocmai de forțele reproductive ale omului și ale naturii, de peisajul primordial și de cel mai antic ciclu agrar, și anume Menervaxe "Menerva"-Minervaxe "Minerva", Marisxe "Maris"-Marsxe "Mars", Nequnsxe "Neèuns"-Neptunusxe "Neptunus", Unixe "Uni"-Iunoxe "Iuno", Vetisxe "Vetis"/Veivexe "Vetis/Veive "-Vediovisxe "Vediovis", Satrexe "Satre"-Saturnusxe "Saturnus", Selvansxe "Selvans"-Silvanusxe "Silvanus", Anaxe "Ana"-Anna Perennxe "Anna

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
casei zeului”, purificată de lumea Înconjurătoare grație acțiunii augurilor. 4. EXPERIENȚA RELIGIOASĂ ETRUSCĂTC "4. EXPERIENȚA RELIGIOASĂ ETRUSCĂ" Nu există Îndoială că transformarea panteonului etrusc, sub tripla influență, italică, feniciană și greacă, a adus cu sine modificarea multora dintre cele mai antice și originare aspecte ale religiozității etrusce. Cu toate acestea, datele expuse până acum și altele, derivate dintr-o analiză făcută numai din manifestările religioase, dovedesc că, adesea, ca să nu spunem că Întotdeauna, stratul grecesc (de cele mai multe ori de natură iconografică

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
din izvoare), iar lobul stâng cele opt (și șase) divinități defavorabile. În această optică, opozițiile radicale Între sfera htoniană și sfera uraniană, Între influențele pozitive și negative exercitate de diferitele zeități sunt mai degrabă o simplificare modernă decât o realitate antică: aceleași zeități pot avea sedes cerești și sedes infernale și, intervenind În viața oamenilor și trimițându-și propriile „indicii”, pot interacționa Între ele, exact la fel cum zeitățile se pot uni Între ele (cf. Tiniaxe "Tinia" calusna) sau pot „coabita

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
zeilor În sedes din cer și infern și deja dovedita sinergie magico-religioasă creată prin cuplarea teonimelor ne ajută, În sfârșit, să Înțelegem o altă caracteristică a religiozității etrusce, asocierea zeităților nu numai - așa cum se Întâmplă foarte frecvent În regiunile Mediteranei antice - În forma cuplurilor divine, ci și În cea de triade. Cunoscută periferic În lumea greacă (să ne gândim la triada delfică), o atare asociere de divinități a devenit În literatura modernă curentă o caracteristică specific etruscă: din Etruria, prin intermediul Întemeierii

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
de izvoarele analistice și arheologice romane privitoare la prodigia care s-au Întâmplat la Roma și la respectivele procurationes prodigiorum sugerate de haruspicii etrusci și În general Îmbibate de logici ale magiei „simpatice”, constituie ansamblul cel mai semnificativ de informații antice pe care le posedăm despre religia etruscă. Fundamentele societății etrusce, așezate pe puternice și extinse structuri nobiliare conduse de principes, reies și din grija deosebită acordată dimensiunii funerare Încăxe "lari" din perioada arhaică cea mai Îndepărtată, grijă ce transpare nu

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
să Îl identificăm fără șovăire pe zeul Înarmat cu lance, Laranxe "Laran", despre care s-a vorbit mai sus, cu corespondentul etrusc al latinului Quirinusxe "Quirinus", strămoș colectiv (la Roma el era „Romulusxe "Romulus" divinizat”) și zeu al curiilor, căruia anticii Îi asociau numele cu lancea și care avea evidente conotații infernale. Și astfel, lapis manalis și mundus din religia romană, foramina, „găuri” care pun În legătură lumea infernală și pe cea a oamenilor, au fără Îndoială aceleași rădăcini comune străvechi

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
părțile sale dezvoltă activități misionare intense sau când Întregul sistem intră În criză. Atunci, religia devine scenariul substitutiv pe care sunt reprezentate conflictele economice și sociale. În acest caz, se Înțelege de ce, În criza care a antrenat civilizația din perioada antică târzie, cetățenii romani care se supuneau circumciziei conform ritului iudaic sau care Își obligau sclavii să accepte circumcizia au fost amenințați cu exproprierea și deportarea, iar „medicii” care o practicau, chiar și cu pedeapsa cu moartea (Iuliusxe "Iulius" Paulus, Sententiae

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
italice, a căror structură a devenit evidentă În special În urma studiilor conduse de Aldo Prosdocimi În domeniul lingvisticii și al științei religiilor (Prosdocimi, 1989). Analizând excepționalele șapte table de la Iguvium (Gubbio)2, care constituie cel mai vechi ritual al Occidentului antic, el a adunat un material care nu a fost Încă valorizat Îndeajuns important prin implicațiile ce pot decurge din el pentru o comparație de structură cu religia romană, un material despre ritualul sacrificiilor, alcătuirea panteonului și ornitomanție. Desigur, și proveniența

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
sqq.) sau, din nou, - cum este, de pildă, cazul orașului Tarent (Scoglio del Tonno) - o serie de obiecte de proveniență miceniană sigură și imitațiile lor locale, printre care unii idoli, ar putea fi În mod paradigmatic de o tradiție eroică antică (Dunbabin, 1948, p. 33). Făcând abstracție de anumite fragmente miceniene incerte, ceramica aparținând civilizației apenine, găsită În Forum Boarium, ne asigură că Roma a avut o istorie proprie deja În epoca bronzului. (Mie mi) se pare destul de evident că acel

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
ale unor așezăminte cultuale bine Înzestrate datând din epoca arhaică, descoperiri făcute În Etruria meridională, În Latium - Gravisca, Pyrgi, Lavinium, Satrico - și În Roma, le-au permis oamenilor de știință să discute cu mai multă Îndreptățire despre „greci În Roma antică”2. Astăzi cunoaștem mult mai bine marile orașe care Întrețineau schimburi culturale cu Roma (Cumae, Napoli, Valia, Tarent, Siracusa). Apoi a devenit mai clară legătură permanentă a coloniilor occidentale cu cetățile-mamă din Grecia, Creta, Mareea Egee și Cipru; În acest

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
sibiline, care au fost aduse de la Cumae În vremea ultimului rege dintre Tarquinii, presupun faptul că duumvirii (II-viri sacris faciundis) și colaboratorii lor cunoșteau scrierea și tehnicile explicării ei și, de asemenea, și limba greacă. b) Divinități grecești În Roma antică 1. Mici obiecte În bronz, reliefuri și statuete de teracotă și ceramica găsită la Roma sau În Împrejurimile ei arată că o bună parte din mitologia greacă era cunoscută În epoca preși protorepublicană (van Buren, 1921; Andrén, 1940; Bianchi Bandinelli-Giuliano

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
au creat prin răspândirea cultelor grecești În Occident. c) Cărțile sibiline de la Cumae, cultul lui Ceresxe "Ceres" din Grecia Magna, Castorii de la Tarent, cultele Artemisei-Dianaxe "Diana" din Efes și de tradiție dorică: această listăxe "Apollo" a cultelor grecești În Roma antică, despre care am vorbit pe scurt, ar putea continua; la ea ar trebui să Îi adăugăm pe Apolloxe "Apollo" medic, pe Atenaxe "Atena" din Troia („Ilia”), Iunonaxe "Iunona" argiva și cultul argeilor la Roma, Hermesxe "Hermes"-Mercurxe "Mercur", Herculexe "Hercule

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
plus, ar trebui stabilită o limită precisă Între religie și filozofie, asociație și școală, dacă nu din alt motiv, măcar pentru a putea recepționa mai bine trecerile de graniță care se verifică În ambele direcții. 2. Filozofia italică a) Istoriografia antică distinge două filozofii, diversificându-le pe baza originii lor. Cea dintâi Începe cu Tales din Milet și Anaximandru și se numește „ioniană”, cealaltă Începe cu Pitagora și se numește „filozofia italică”. Din ea fac parte Pitagora și fiul său Telauges

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-le pe baza originii lor. Cea dintâi Începe cu Tales din Milet și Anaximandru și se numește „ioniană”, cealaltă Începe cu Pitagora și se numește „filozofia italică”. Din ea fac parte Pitagora și fiul său Telauges, Xenofan, care - conform tradiției antice - s-a refugiat În Italia de la Colofon, Parmenide și Zenon din Elea; tot astfel, prin intermediul lui Leucip din Elea, și Democrit, Nausiphanes și Epicur din Atenaxe "Atena". Odată cu Epicur, așa se spune explicit, ar Înceta filozofia italică (Diogene Laertios, 1

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
de acțiunile simbolice, ea elaborează discursuri verbale de natură distinctă (prezentarea unei doctrine, Învățătură, discuție, polemică, lectură, explicație, alegoreză). Unele afirmații ale filozofiei se referă În mod direct la religie, la rituri determinate și la destinatarii lor. Deja filozoful „italic” antic Xenofan (cca 570-470 Î.Hr.) a formulat o argumentație care a devenit una dintre obiecțiile cele mai frecvente Împotriva concepțiilor antropomorfe ale divinului (Clement din Alexandria, Stromateis, 5, 110): „Dacă boii, caii și leii ar avea mâini și ar putea

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
câteva referiri la persoanele și la doctrinele cele mai importante. c) Xenofan, care - dacă ar fi să dăm crezare tradiției - după sfârșitul lui Cresus, către 540 Î.Hr., s-a alăturat emigrației locuitorilor din Foceea În Apus, este considerat de către antici unul dintre Întemeietorii „filozofiei italice”. El a amintit doctrina metempsihozei lui Pitagora din Samos, activ la Crotona din 532/531, exilat și el din Orient (F 7); Parmenide și Empedocle ar fi fost discipolii lui și ar fi imitat, În

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
provocate de samniți și lucani, de puni și, nu În ultimul rând, de represiunea romană (cf. suprimarea bacanalelor, În 186 Î.Hr.) a slăbit ulterior legătura și schimbul cu Roma. În vremea lui Augustus, călătorii care ajungeau În multe centre antice au putut găsi numai „urme” al modului de viață grec. Strabon a descris Napoli ca pe un muzeu: acolo există Încă gimnazii 5, fratrii, efebi și nume grecești, deși locuitorii sunt romani 6. Aici se refugiază (anahorèin) personaje din Roma

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]