14,040 matches
-
râul Ticino din cauza cantității mari de aur pe care o ducea cu sine. Odată cu Aripert se încheie prezența dinastiei bavareze pe tronul longobarzilor. Ansprand a murit după numai trei luni de domnie, lăsându-l pe tron pe fiul său, Liutprand. Domnia acestuia, cea mai lungă dintre toate cele ale regilor longobarzi din Italia, s-a caracterizat printr-o admirație aproape religioasă oferită regelui de către popor, care i-a apreciat curajul și viziunea politică. Mulțumită calităților sale, Liutprand a supraviețuit față de doua
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
stat centralizat, iar multele defecțiuni ale ducilor și constantele trădări vor conduce către prăbușirea statului. Puterea lui Liutprand nu se baza doar pe charisma sa personală, ci și pe reorganizarea regatului pe care el a promovat-o încă de la începutul domniei. El a întărit cancelaria palatului regal din Pavia și a stabilit cu exactitate competențele teritoriale (legale și administrative) ale "sculdasci"-lor, gastalzilor și ducilor. De asemenea, a fost extrem de activ în domeniul legislativ: cele 12 volume de texte de lege
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
texte de lege intrate în vigoare în timpul său au introdus reforme legale inspirate din dreptul roman, au îmbunătățit eficiența curților de judecată, au modificat sistemul "wergild" și, mai ales, au protejat segmentele mai slabe ale societății (minori, femei, debitori, sclavi). Domnia lui Hildeprand a durat doar câteva luni, dupăcare a fost detronat în urma unei răscoale conduse de ducele Ratchis de Friuli. Amănuntele episodului nu sunt clare, întrucât principala sursa, cronica lui Paul Diaconul se încheie cu un elogiu adus lui Liutprand
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
Gisolfo", "Gisulphus" sau "Gisulfus") (n. mai 930 - d. noiembrie sau decembrie 977) a fost principe longobard de Salerno din 952 până la moarte. Gisulf era fiul mai vârstnic al principelui Guaimar II cu soția sa, Gaitelgrima. El a fost asociat la domnie de către tatăl său din 943 și a succedat la moartea acestuia din 952. Gisulf a adoptat titlul de "Langobardorum gentis princeps": "principe al poporului longobarzilor". Inițial, s-a aflat sub regența mamei sale și a lui Priscus, trezorier ("comes tesaurarium
Gisulf I de Salerno () [Corola-website/Science/324858_a_326187]
-
Passau. Devenit duce de Bavaria în 749, Tassilo al III-lea a recunoscut în 757 supremația regelui franc Pepin cel Scurt, însă ceva mai târziu a refuzat să contribuie la războiul acestuia din Aquitania. Mai mult, în timpul primilor ani de domnie a regelui Carol cel Mare, Tassilo a luat decizii în diferite dispute ecleziastice sau civile fără consultarea suzeranului său, acționând în general ca un conducător independent. Controlul său asupra trecătorilor din Alpi, poziția de aliat al avarilor și de ginere
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
numeroasele sale campanii împotriva slavilor. În 865, când și-a divizat posesiunile, Ludovic a acordat Bavaria fiului său mai vârstnic, Carloman, cu titlul de rege, care deja se ocupa de administrarea provinciei. După moartea acestuia, în 880, și a scurtei domnii a lui Ludovic al III-lea "cel Tânăr", Bavaria a devenit parte a extinselor domenii ale împăratului Carol cel Gras. Acesta din urmă a fost nevoit să o cedeze rivalului său, Arnulf de Carintia, fiu ilegitim al lui Carloman. Sprijinul
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
Arnulf de Carintia, fiu ilegitim al lui Carloman. Sprijinul bavarezilor a fost decisiv pentru ca Arnulf să îl înlăture definitiv pe Carol cel Gras în 887 din fruntea imperiului și să se impună ca rege al Germaniei în anul următor. După domnia lui Arnulf, în 899 Bavaria a trecut sub conducerea lui Ludovic al IV-lea " Copilul", în timpul căruia în regiune au avut loc incursiuni de pradă ale ungurilor. Rezistența în fața acestora a slăbit constant. Potrivit tradiției, la 5 iulie 907 aproape
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
regiune au avut loc incursiuni de pradă ale ungurilor. Rezistența în fața acestora a slăbit constant. Potrivit tradiției, la 5 iulie 907 aproape întregul neam al bavarezilor ar fi pierit în bătălia de la Brezlauspurc (sau de la Pressburg) împotriva invadatorilor unguri. În timpul domniei lui Ludovic "Copilul", markgraful Luitpold, conte de Scheyern, posesorul unor domenii bavareze întinse, guverna Carintia, constituită ca marcă (provincie de graniță) de apărare la frontiera sud-estică a Bavariei. El a murit în timpul marii confruntări cu ungurii, din 907, însă fiul
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
apărare la frontiera sud-estică a Bavariei. El a murit în timpul marii confruntări cu ungurii, din 907, însă fiul său Arnulf "cel Pleșuv", încheind pace cu invadatorii, a devenit duce de Bavaria în 911, unificând Bavaria și Carintia sub o singură domnie, sub dinastia Luitpoldingi. Regele Germaniei, Conrad I l-a atacat pe Arnulf după ce acesta refuzase să îi recunoască supremația, însă expediția a eșuat. În 920, succesorul lui Conrad I pe tronul Germaniei, Henric I "Păsărarul" din dinastia ottonilor, l-a
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
ca reprezentant al puterii regale centrale. La moartea în 947 a lui Berthold, Otto a acordat ducatul propriului său frate, Henric I, care s-a căsătorit cu Judith, fiică a ducelui Arnulf "cel Pleșuv". Bavarezii nu au fost mulțumiți de domnia lui Henric I, și sunt consemnate dese dispute între duce și populație. Invaziile ungurilor au luat sfârșit în 955, odată ce au fost înfrânți decisiv de Otto "cel Mare" în bătălia de la Lechfeld, iar teritoriul ducatului Bavaria s-a extins prin
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
I i-a succedat în 1183 și a jucat un rol covârșitor în chestiunile ce țineau de Germania pe parcursul primilor ani ai împăratului Frederic al II-lea de Hohenstaufen, însă a murit asasinat la Kelheim în septembrie 1231, după o domnie îndelungată. Fiul lui Ludovic, Otto al II-lea de Wittelsbach, devenit Otto al IV-lea ca duce de Bavaria și supranumit "cel Ilustru" ca urmare a loialității față de Hohenstaufeni, a fost plasat sub interdicție papală. Ca și tatăl său, Otto
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
împărțit moștenirea: Ludovic a dobândit regiunea sudică a ducatului (ulterior numită Bavaria Superioară) și Palatinatul Elector, iar Henric a trecut la conducerea Bavariei Inferioare. Ducele Henric al XIII-lea din Bavaria Inferioară și-a petrecut cea mai mare parte a domniei în dispute cu fratele său Ludovic "cel Sever", cu regele Ottokar al II-lea al Boemiei și cu diverși clerici. Când Henric s-a stins în 1290, stăpânirea sa a fost la rândul ei împărțită între cei trei fii ai
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
unicul fiu al lui Henric al XIV-lea "cel Bătrân", Ioan a murit fără urmași. Ca urmare, ducele Ludovic al IV-lea din Bavaria Superioară, devenit și rege german, a preluat și Bavaria Inferioară, restabilind unitatea ducatului. În lunga sa domnie, ducele Ludovic al II-lea "cel Sever" din Bavaria Superioară a devenit cel mai puternic principe sud-german. El a fost paznicul nepotului său, Conradin de Hohenstaufen (Konrad von Hohenstaufen), după execuția căruia din 1268 în Italia, Ludovic și fratele său
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
posesiunile au fost împărțite între diferitele ramuri ale ducilor din Bavaria Inferioară. Bavaria Inferioară, cu reședința inițială la Landshut, a suferit la rândul său o partiție în 1392, când cei trei fii ai lui Ștefan al II-lea, după o domnie comună începută în 1375, au condus separat Bavaria-Ingolstadt (Ștefan al III-lea), Bavaria-Landshut (Frederic I), respectiv Bavaria-München (Ioan al II-lea). Descendenții acestora și-au împărțit moștenirea Bavaria-Straubing în 1429. Toate aceste repetate modificări și numărul ridicat de succesori, fiecare
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
și întregul ducat cu reședința la Ingolstadt a trecut în posesia lui Henric "cel Bogat" din Bavaria-Landshut. După moartea lui Frederic I din 1393, ducatul Bavaria-Ingolstadt a trecut în posesia fiului său, Henric al XVI-lea "cel Bogat". Lunga sa domnie a permis o stabilitate a ducatului bavarez de Landshut, căruia i-a adăugat în 1445 prin moștenire Bavaria-Ingolstadt. Decedat în iulie 1450, i-a succedat fiul său, Ludovic al IX-lea "cel Bogat", în timpul căruia Bavaria a început să recupereze
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
universitatea din Ingolstadt în cartierul general al acestora din Germania. Wilhelm a murit în martie 1550, fiind urmat de fiul său, Albert al V-lea "cel Magnific", căsătorit cu o fiică a viitorului împărat Ferdinand I de Habsburg. La începutul domniei, Albert a făcut unele concesii protestanților, care continuau să aibă poziții puternice în Bavaria. Din jurul anului 1563, el și-a modificat atitudinea, favorizând deciziile Conciliul Tridentin și politica de Contrareformă. Întrucât învățământul devenise în Bavaria un monopol al iezuiților, înaintarea
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
-lea a abdicat în favoarea fiului său, Maximilian I "cel Mare", și s-a retras la mănăstire (unde a murit în 1626). Maximilian I a preluat un ducat împovărat de datorii și într-o stare de dezordine, însă zece ani de domnie eficientă a dus la schimbări remarcabile. Finanțele și sistemul juridic au fost reorganizate, au fost constituite o clasă de funcționari publici și o miliție, iar unele districte au trecut sub autoritate ducală directă. Rezultatul reformelor l-a constituit unitatea și
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
Eric a încercat să-și extindă influența în regiunea Baltică și Estonia, făcând din Suedia o mare putere. Acest expansionism a dus la un conflict cu vărul său, Frederic al II-lea al Danemarcei (1534-1588). Cea mai mare parte a domniei lui Eric al XIV-lea a fost apoi dominată de războiul livonian și războiul scandinav de șapte ani împotriva Danemarcei (1563-1570), în timpul căruia el a respins cu succes încercările daneze de cucerire însă nu a putut păstra noile cuceriri. Începând
Eric al XIV-lea al Suediei () [Corola-website/Science/326043_a_327372]
-
au răzvrătit și Eric a fost detronat. El a fost întemnițat de ducele Ioan, care a preluat puterea. Consilierul de încredere a lui Eric, Jöran Persson (1530-1568), a luat o mare parte din vina pentru acțiunile îndreptate împotriva nobilimii în timpul domniei lui Eric al XIV-lea și a fost executat la scurt timp după ce Ioan al III-lea, a urcat pe tron. Eric a fost ținut prizonier în mai multe castele atât în Suedia cât și în Finland. A murit în
Eric al XIV-lea al Suediei () [Corola-website/Science/326043_a_327372]
-
invazii mongole din 1241 a produs reculul expansiunii maghiare, toleranța religioasă mongolă oferind o egalitate de șanse tuturor cultelor practicate. În contextul existent după 1241, existența în proximitate a episcopiei ortodoxe la Vicina (ridicată ulterior la rangul de mitropolie în timpul domniei lui Mihail al VIII-lea Paleologul (1258-1282) a consolidat autoritatea religioasă răsăriteană.În această perioadă teritoriile respective (vasale ale regatului ungar până la bătălia de la Posada din 1330), erau păstorite de Patriarhia Constantinopolului prin intermediul Episcopiei de la Vicina, aflată într-o cetate
Bisericile rupestre din Munții Buzăului () [Corola-website/Science/326125_a_327454]
-
partid filobritanic în Grecia, care considera că doar sprijinul Regatului Unit putea asigura câștigarea independenței țării. În același timp, au apărut și partide filofranceze și filoruse. Fiecare dintre aceste facțiuni avea să participe la o luptă dură pentru putere în timpul domniei regelui Otto. După ce pe tronul Rusiei s-a urcat împăratul Nicolae I în decembrie 1825, Canning a decis să ia măsuri imediate. El l-a trimis pe ducele de Wellington ca ambasador în Rusia. După consultări diplomatice intense a fost
Prima Republică Elenă () [Corola-website/Science/326132_a_327461]
-
Țarul (în ) este un film istoric rusesc din 2009, regizat de Pavel Lunghin. El prezintă perioada domniei țarului Ivan cel Groaznic (1547-1584) și relațiile sale cu mitropolitul Filip al II-lea al Moscovei. Filmul a concurat la secțiunea Un Certain Regard a Festivalului de Film de la Cannes din 2009. Filmul prezintă perioada anilor 1566-1569, când a avut
Țarul (film) () [Corola-website/Science/326236_a_327565]
-
lutul, lemnul sau paiele. În scurt timp, orașul Djené a devenit unul dintre cele mai importante centre de învățământ islamic din Imperiul Mali, alături de Timbuktu. Reputația orașului s-a păstrat și a prosperat și în perioada Imperiului Songhai (1468-1591). În timpul domniei șeicului Amadu Lobbo (1818-1845), întemeietorul Imperiului Massina, moscheea a fost demolată și reconstruită, tot în stil sudano-sahelian dar având planul modificat. În anul 1906, William Ponty, guvernatorul colonial al Africii Occidentale Franceze a fost de acord să reconstruiască moscheea, la
Marea Moschee din Djené () [Corola-website/Science/326371_a_327700]
-
teritoriu spaniol. Împreună cu alte două insule (Isla de Mar și Isla de Tierra) formează insulele Alhucemas. devine posesiune spaniolă după ce sultanul Muley Mohamed cedează insula regelui Filip al II-lea în scopul contramandării atacurilor piraților berberi. A fost ocupată în timpul domniei lui Carol al II-lea în 1673. Devenine ulterior închisoare. În 1838 aici are loc o revoltă a deținuților politici. În 1902 Franța recunoaște drept Spaniei asupra insulei. Fortul este atacat de către Abd el-Krim în timpul Războiului din Rif. În 1922
Peñón de Alhucemas () [Corola-website/Science/326379_a_327708]
-
răsuflat ușurată când afacerea a fost încheiată în 1614. După decesul soțului ei în 1611, ea a devenit regentă în timpul minoaratului fiului ei. Ea a împărțit regența cu Johann, Duce de Ostrogothia. Totuși, cum fiul ei era aproape de vârsta legală, domnia ei nu a durat mai mult decât perioada octombrie-decembrie a anului respectiv. În timpul primilor ani ai domniei fiului ei ea a fost considerat de unii conducătorul real aflat în spatele tronului, chiar dacă ea nu mai era în mod oficial regentă. Cu
Christina de Holstein-Gottorp () [Corola-website/Science/326409_a_327738]