1,450 matches
-
sunteți și voi condamnate. Zeitățile voastre sunt legate de locul acesta. Aici suntem cunoscute și aici știm cum să ne servim idolii. Să plecăm va însemna să murim. Sunt sigură de asta. Se lăsa tăcerea. Bilha era singura care se încumeta să vorbească: - Fiecare loc își are idolii lui, zicea ea, cu vocea calmă a unei mame care încearcă să-și liniștească copilul. O să fie zei și acolo unde o să ne ducem. Dar Zilpa nu voia s-o audă și nici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2312_a_3637]
-
cap. Toate mamele mele aveau mâinile ocupate și eram prea mândră ca să-i cer lui Iosif să mă țină de mână. Dar nu era timp pentru frică. Animalele de povară erau în spatele meu și mă împingeau înainte, așa că m-am încumetat și am intrat în apă, am simțit cum îmi trece de glezne. Apoi curentul mi-a mângâiat genunchii și coapsele. Într-o clipă, pântecul și pieptul mi s-au acoperit de apă și m-am înfiorat de plăcere. Nu era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2312_a_3637]
-
bune, nici vântul deșertului, nici Dodo sau alte duhuri rele, nici șerpii, leii, hienele, panterele sau elefanții nu au putere asupra acestor oameni cât timp soarele își străbate drumul prin cer. Fața lui fierbinte și rotundă nici un zeu nu se încumetă a i-o răci sau a i-o acoperi cu nori. Norii trec sub el foarte rar, în câțiva ani o dată. Noaptea, oamenii se feresc de drumuri. Satele lor au garduri care le apără de fiare, iar duhurile nu pot
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
din orizont. Nu se putea ști dacă erau corăbiile Atlantidei, dar erau corăbii. - De unde știi că sunt ale noastre? îl întrebă Auta. Iahuben îl privi încurcat: - Dar ale cui? Cine mai are atâtea corăbii? Ale lor de-aici nu se încumetă să taie marea. Umblă numai pe lângă țărm. Mai trecu un ceas și corăbiile se văzură deslușit. După rânduiala așezării lor și după mărime nu puteau fi decât atlante. Cei doi prieteni, sclavul și soldatul, porniră spre tabără. Oamenii rome, cărora
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
a patra ceată, în fruntea căreia se dusese sutașul, nu se întoarse. Câinii luați de el mirosiseră urma sclavilor fugiți, numai că această urmă ducea departe, către înălțimile Muntelui de Foc, unde nimeni dintre soldați și nici sutașul nu se încumeta să se suie. Localnicii socoteau că locul acela era blestemat de zei și bântuit de duhuri răuvoitoare care nu îngăduiau omul în preajma lor. Robii fie că nu aflaseră de această credință, fie că în fața deznădejdii nu mai aveau de ales
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
greu să-mi spui adevărul și că-ți va fi tot atât de greu să mă minți. Un sclav fugit nu mai poate fi un ucis care este încă viu; trebuie ucis până la capăt, nu cu lancea, nici cu sabia. S-a încumetat să calce pământul Piscului Sfânt. Știi care-i legea! Auta îl privi îngrozit, murmurînd: - Rugul, stăpâne... - Cum îl cheamă? - Mpunzi, stăpâne... - abia putu rosti Auta. Bătrânul lovi globul de argint. Veni un slujitor, îngenunchind. Auta stătea mut, în picioare. Bătrânul
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
să se apropie de acești zei. Țăranii au părăsit tot grâul de pe câmp. Nu știu ce va fi. De aceea îți scriu ție, strălucitor fiu al cerului, să cobori de pe piscul tău sfânt ca să vorbești cu zeii. Nimeni dintre preoți nu se încumetă să se ducă acolo. Nici prea viteazul Puarem". Marele Preot îi spusese lui Auta așa: "Du-te tu, fiule, să vezi ce este. Poate că n-au fost decât vedenii. Știi bine că oamenii tot ce nu pricep în firea
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
să se întoarcă la cortul soldaților. Ațipi. Nu trecu însă mult și îl trezi din toropeală un foșnet. Deschise ochii: nu era nimeni. Nici nu putea fi cineva, căci oamenii din ținut, cu capul împuiat de prăpăstii, nu se mai încumetau să se apropie de locul acela nici chiar ziua. Fără să-și miște capul, Auta își roti ochii, dar nu se zărea nimic, nici umbră, nici lumină. Se mai auzi un foșnet. Auta se gândi că e vreun șarpe prin
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
adu-mi apă să beau. Sclavul porni spre ușă, tălmăcind străinilor din mers după ce se duce. Tefnaht îl opri: - De ce pleci? Ia apă de la ei! Ajuns lângă ușă, Auta răspunse: - Ei au apă puțină, stăpâne, și spun că nu se încumetă să ne-o dea, neștiind dacă apa lor nu ne face nouă rău. Mă duc în cort! Ieși. Amândoi preoții priviră în jur cu teamă. Rămași fără Auta, se simțeau stingheri și nevolnici, parcă și-ar fi lăsat marea lor
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
în Iahuben. Era atlant, era liber, fusese sutaș. Numai Agbongbotile izbuti să le arate în zilele care urmară că Iahuben era acum ca și ei și că numai pentru ei putuse veni în aceste locuri spre care doar deznădăjduiții se încumetau. În cele cincisprezece zile hotărâte dinainte, oastea de robi fu rânduită atât cât se putea rândui. Întârzierea însă nu putea fi decât rea, căci armele atlante se și mișcau în taberele de jos, așa că lupta trebuia dată. Erau mulți robi
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
sau trei, dregîndu-și cu ce puteau zdreanță pânzei, zărind din când în când, noaptea, steaua sau ochiul luminos din cer. Iar într-o seară marea se sfârși. Biata lor corabie, cu care nimeni pe vreme bună nu s-ar fi încumetat să iasă departe în larg, se opinti până la țărm scârțâind din încheieturi; și foștii robi ai Atlantidei, când simțiră în sfârșit sub tălpi pământul neclătinat, oftară ușurați și fiecare mulțumi zeilor săi că scăpase cu viață. Robia era departe. Atlantida
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
dinamita aia n-a mai funcționat complect, iar în capul nemților de dedesubt s-a prăbușit doar trei comune și-o stație de epurare... Și, uite așa, s-a scurs cel puțin cinșpe ani, de când nimeni nu s-a mai încumetat să povestească întîmplarea asta. Doar când te aventurezi să iei, pe talpă, tarlaua aia, le mai presimți pe cordoaicele de elvețiene cum se străduie să-ți bage oglinjoara în ochi... 77 CEI ȘAPTE REGI AI ORAȘULUI BUCUREȘTI care vă vorbește
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
somptosul aer al inegalabilului secol al XVII-lea... ... Am avut un zbor incitant și tihnit... Urmat, aproape fără răgaz, de 22 de luni de coșmar, în care pământul isterizat și zburlit al Mozambicului se zvârcolea, din toate nodulele, ori de câte ori te încumetai să-l atingi c-o instalație de izopropan. Nicicând în istorie un trib mai puțin numeros și antipatic de minerale nu s-a luptat, c-o mai detestabilă furie telurică, pentru gloria de a nu fi picurată, peste el, nici o
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
căldură, când vine, și frunzișul lui rămâne verde; în anul secetei, nu se teme, și nu încetează să aducă roadă..." - Unu! rosti cu o voce educată, de doctor, Ho diábolos. - Pe panglica mea o cheamă Ursula, turuia fata. Te-ai încumeta să ghicești și cum o cheamă pe șuvița mea? Dar băiatul nu mai percuta. N-o auzea și zâmbea obosit. 151 CEI ȘAPTE REGI AI ORAȘULUI BUCUREȘTI iar pe dobitoc, adică pe frunte, îi fusese înfundată o scufie. Nu avu
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
Bunuel sau Dali, cine au fost la început toți acești neisprăviți, cu privirile nătânge, cu nădragii sparți în șezut, guralivi, și cu degețelele iuți doar la a-și cuprinde și deșerta pe esofag butelcuțele cu pileală? Cine s-ar fi încumetat să-i care pe acești pitecantropi în spate? Cine îi dăscălea, îi civiliza, le cizela manifestările, cine le dădea peste bot, când n-aveau chef să lucreze? Că n-aveau, domnule Floyd. S-o spunem pe șleau. Ce, erau proști
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
de putere și ură! Primește, ca ofrandă, luarea în batjocură a Numelui Preasfânt... Și gazda trânti, fierbinte, o belitură de înjurătură, despre care cu greu ai fi crezut că o cucoană, nedespuiată de ultimul strai de civilizație, s-ar fi încumetat s-o rostească în public. Madam Nicolici trase aer în plămînși o rosti. Aceeași doamnă reinvocă expedierea acasă a scumpului ei Alcibiade Adrian Nicolici. La timpul potrivit, Sinistratul mișcă o dată, iute și imprecis, din craniu. Se forță să-și închipuie
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
ar observa cel mai limpede: ...Că doar Dorului Sinistratul i s-ar cuveni privilegiul de a fi numit CĂPETENIA STRĂZII!..." - Cui?!... Dorulețului? Împuțitului ăsta mic? - "E un bărbat ales. Un tainic izvor al spiritului. Și tocmai pe el te-ai încumetat tu să-l înveți poezie... Ai idee cine a scris textul imnului care se intonează pe-aici?" - Adriane, derbedeii ăia și-au bătut joc de tine. Un neîntrecut izvor al spiritului. Ai nimerit la o șezătoare în care se luau
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
său, "Pipera", dascăli anunțați și invitați, probabil, chiar de către colega lor într-ale profesiei, madam Nicolici. Cei trei slalomară printre cetele de gură cască, pătrunseră în zona mai rarefiată a străzii Perone, porțiune pe care băgătorii de seamă nu se încumetau încă s-o aglomereze, se așezară pe scaunele de bucătărie pe care fură poftiți să se așeze - cuiburi de lemn răsfirate în jurul dormezei de cornier a Sinistratului - îl salutară și, prefăcîndu-se că-l țin la curent cu programa școlară, îl
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
de o zi-două de pe roată erau rânduite, la umbră, În „bordei”, o cocioabă rămasă cu o cameră mică și joasă și o tindă În care Întregul mobilier era format dintr-o scară șubredă dar necesară ori de câte ori cineva mai curajos se Încumeta să urce În pod. În cameră trona roata bunicului, roată ce avea o lungă poveste. Pereții și spațiile În general, erau judicios Înțesate de rafturi și laițe pe care se așezau oalele „moi”, „mânuite” numai de cel care le „lucrase
Milenii, anotimpuri şi iubiri (sau Cele şase trepte ale iniţierii) by VAL ANDREESCU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1708_a_2958]
-
nimic nu se mișcă, e sfârșitul de an... Pentru ce n-ai venit mai spre primăvară? Omar îi zâmbi, în loc de răspuns, însă nu era râsul lui. Nu putea să îi spună cam cum plecase. — Uite ce îți propun: dacă te încumeți și ai încredere, vino să stai la mine pe timp de iarnă, îmi plătești ca la pensiune, nici măcar ca la Hilton!... Acum chiar se distrară, râzând împreună cu toată inima. — Ce-aș putea să mai vreau? zise tare Omar. Părea că
Omar cel orb by Daniela Zeca () [Corola-publishinghouse/Imaginative/607_a_1328]
-
a îndrăznit, după îndemnul mă-si, să-l întrebe: - Ce-ai făcut cu actele? M-ai scris și pe mine? întîi el tăcuse îndîrjit, apoi rostise scurt: - Te-ai făcut și tu a dracului? 93 De atunci nu se mai încumetase să-l întrebe ceva. Îl simțise multă vreme ca pe un străin, dușmănos. La vreo săptămână, într-o seară, pe când ședeau amândoi la masă, el a certat-o cu blîndețe: - Măi femeie, de ce nu mă lași tu să fac treabă
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
sau mai mult. Oamenii nu aveau ce să-și spună încă. Îi strânsese laolaltă vestea adusă de o femeie: - A murit Bică-Jumate, azi îl înmormîntează. Vor să-l scoată din casă pe furiș... Copiii rămăseseră acasă, și dacă se mai încumetase câte unul într-aici, spre locuința cămătarului, fusese pus pe goană, pentru că ceea ce avea să urmeze era o treabă serioasă, de oameni mari. Dricul sosi dinspre Filantropia, hurducăind prin gropile drumului nesigur, acoperit cu bălți înghețate. Pe capră stătea un
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
Celălalt a rămas la porți, s-a uitat. Știa ce înseamnă prefectura... Dacă -lar fi poprit pe la vreo circumscripție, se mai putea face ceva. Mituiai presării, paznicii, aceștia se făceau că au pierdut actele, se împăcau, dar acolo cine se încumeta? Mînă-mică trecuse prin astea, întîi te fotografia, îți lua apoi urmele de la degete, te tundea și te trimitea la zdup. Tot o să-i dea doi coți de pârnaie, socotea. Alergă repede la Bozoncea, să-i spuie tărășenia. Aceasta juca cărți
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
metamorfozându-se În cele mai neașteptate feluri. De la „Înfometații de acțiune” ai perioadei interbelice, cu gesturile lor de o gratuitate perfectă, la subculturile postbelice există o continuitate de fond, susține Marylène Delbourg-Delphis, Între foarte puținii istorici ai dandysmului care se Încumetă, de altfel, să treacă granița lui 1920: „Născut În anii ’20, estetismul rătăcirii active bântuie toate deceniile. Ian Curtis sau Joy Division coboară În subteranele de beton Înveliți În lungile lor mantale Întunecate ș...ț. Dandysmul durează, Împotriva a toți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
urâtă. Ce Îi determină să Își sacrifice plăcerea cu atâta cruzime voluptuoasă? Vanitatea, frivolitatea, nevoia de a uimi mereu. „Dar numele adevărat al tuturor acestora e angoasa.” Intuiția lui d’Ormesson intră În rezonanță cu explicațiile psihologilor care s-au Încumetat să pătrundă În subterana tenebroasă a unui suflet dandy. Ceea ce nu mai rimează deloc cu apologia angelismului - fie și ca metaforă - În acest caz. Mai există Însă o altă poartă de intrare spre tema naturii desăvârșite a dandy-ului: androginatul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]