1,715 matches
-
umăr și un sân goale, hainele În dezordine geometrică, de parcă tocmai se sculase din pat, cu copilul În brațe - și mai ales privirea tristă, pierdută dincolo de umărul războinicului. Privirea aceea părea să străbată Întinderea circulară a câmpului de luptă până la șuvoiul fugarilor, care părăseau orașul În flăcări, ca și cum femeia se putea recunoaște dinainte În toate celelalte femei, prăzi ale Învingătorului. În fața ei, Înspăimântător cu suliță și un amestec de arme și podoabe antice și moderne, cu chivără din oțel și o
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
e destins, abdomenul e destins, picioarele sunt destinse, labele picioarelor sunt destinse, degetele picioarelor sunt destinse, întregul corp e complet destins”. Închipuiți-vă un râu care curge din creștet spre piept, stomac și abdomen. Apoi râul se desparte în două șuvoaie care curg în picioare și ies prin tălpi. Apa curge mai departe, se tot îndepărtează și se micșorează, și în cele din urmă dispare. În acest timp, gândiți-vă că grijile și spaimele dumneavoastră curg odată cu apa, părăsindu-vă pentru
Medicina chineză. Peste 1.000 de remedii la îndemâna ta by Lihua Wang () [Corola-publishinghouse/Science/2071_a_3396]
-
e destins, abdomenul e destins, picioarele sunt destinse, labele picioarelor sunt destinse, degetele picioarelor sunt destinse, întregul corp e complet destins”. Închipuiți-vă un râu care curge din creștet spre piept, stomac și abdomen. Apoi râul se desparte în două șuvoaie care curg în picioare și ies prin tălpi. Apa curge mai departe, se tot îndepărtează și se micșorează, și în cele din urmă dispare. În acest timp gândiți-vă că durerea curge odată cu apa, părăsindu-vă pentru totdeauna. Repetați zilnic
Medicina chineză. Peste 1.000 de remedii la îndemâna ta by Lihua Wang () [Corola-publishinghouse/Science/2071_a_3396]
-
al iluziilor. Acum, propria existență se revendică de la iluzoriu, astfel încât luciditatea e și alienare. Oricum, pentru Cioran, cel altădată atât de vorbăreț, de fanatic, de pornit împotriva valahilor, înțelepciunea, dacă e să folosim acest cuvânt inadecvat, înseamnă abandon, curgere în șuvoiul fatalității, negarea oricărei convingeri. În fine, sunt acestea ipostaze pe care le viseză, dar care nu-i sunt, din nefericire, nici măcar ele, în totul accesibile. De unde altfel această corespondență atât de bogată? Absența sinelui e compensată de nevoia existenței celuilalt
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
păcătos, / Tare-ai fost nesățios, / C-atâta cât a plouat, / Și tot nu te-ai săturat, / Ș-amu toată lumea plânge / Că tu te adăpi cu sânge. Adăpa-te-ai, adăpat, / Și tot nu te-ai săturat, / C-o curs sângele șuvoi / Din voinicii de la noi / Și din gospodari ca noi."100 Prezența altor variante lexicale pentru arhetipul "pământ" lut, țărnioară, rădăcini, țară, mormânt pune în evidență tragismul unui destin potrivnic, construcția lirică realizându-se gradat, secvențial, în funcție de ipostazierea semnificațiilor originare: "Eu
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
poporului, în conștiința lui. Vor rămâne în poezie dârzenia și tenacitatea țăranului, entuziasmul, exprimate într-o artă poetică ce ne trimite la Hașdeu: Când voi izbi odată eu cu barda/ această stâncă are să se crape/ Și va țâșni din ea șuvoi de apă/ băieți aceasta este arta". În acest univers dur, colțuros, de pământ și semințe în germinație, cu un acut sentiment al comunității cu istoria, poetul, dacă nu va rămâne Ceahlăul sau Vezuviul de altădată, simboluri ale firii lui mărețe
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
cu oasele de plumb/ loviți în suflet dulce". Lumea își suspendă clipa în somnul de amiază, căpătând alte contururi, îndreptându-se spre alt infinit: "La umbra ce se rupe lângă spini/ un om își trage o frunză peste frunte/ ștergând șuvoiul galbenei lumini/ căzută-n porii feței/ Ca-n niște gropi mărunte". Poemul "Amiază" se desfășoară meticulos, într-o imagistică rară, dantelată în afara fabulosului: "porumburile mari bat întunecate/ esențele luminii iuți de vară/ umbrele trec dune peste gleznele copacilor". Poezia "Ruinile
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
a lumii omenești care aude,/ dar pare adesea a nu auzi." Poetul este conștiința trează, lucru pe care îl pretinde și semenilor, reașează obiectele în gravitatea lor esențială, așa se explică lipsa de metafore, stilul direct, revărsarea tulburătoare în puternice șuvoaie culminând prin sublinierea necesarului traversat de un fior existențial. Critica l-a situat pe Adrian Păunescu în descendența lui Heliade Rădulescu, Macedonski, chiar a lui Minulescu, dar în poezia lui stăruie și lirismul lui Goga. Păunescu renunță însă la solemnitatea
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
propice dramelor incomunicabilității și conjugale; starea de depresiune e agravată de o dominantă morală (triunghiul conjugal, patima înavuțirii); mediul e de o monotonie aparent-mediocră, aici melancolia devine deznădejde și plictisul suferință; totul e înecat în ceață, praf, vârtejuri de zăpadă, șuvoaie de negru, alb, albastru, violet, galben. Natura este expresia unei dezorganizări sufletești, a unei nevroze, spațiul este infinit, de o tristețe armonioasă, parcă ar fi un gol tăcut unde poți să auzi zorile, unde noaptea e mai grea, deplină, frigul
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
Dilthey științele spiritului, întrucât "sunt ele însele <<obiectivări ale vieții>> și participă la toate schimbările vieții. Chiar și conștiința istorică, a cărei analiză psihologică Dilthey a pus-o în locul teoriei kantiene despre <<conștiință în genere>>, este lăsată să intre în șuvoiul vieții care se obiectivează în istorie, iar faptele acestei conștiințe par totuși să se schimbe permanent în șuvoiul vieții."38 Am înfățișat deja modul în care Dilthey înțelege să se protejeze față de acuzațiile de psihologism (vezi I, 3A). Faptul că
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu () [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]
-
conștiința istorică, a cărei analiză psihologică Dilthey a pus-o în locul teoriei kantiene despre <<conștiință în genere>>, este lăsată să intre în șuvoiul vieții care se obiectivează în istorie, iar faptele acestei conștiințe par totuși să se schimbe permanent în șuvoiul vieții."38 Am înfățișat deja modul în care Dilthey înțelege să se protejeze față de acuzațiile de psihologism (vezi I, 3A). Faptul că "perspectivismul sau relativismul rămâne totuși ultimul cuvânt" al lui Dilthey, este indubitabil și-o recunoaște autorul însuși. Dar
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu () [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]
-
Mini. Euforia ei nelimitată o transportă spre îmbrățișarea arhetipului: Își asemui sufletul cu soția Meșterului Manole, cu picioare mici, vajnice, care șovăiau, dar nu se dau învinse, zorind fără preget, nerăbdător, curagios, prin torente, izbit, bătut de vînt, udat de șuvoaie, ca și ea neînvins în dorul de a ajunge (...)". În mod previzibil, inversarea tiparului exprimă un "înțeles" individual, adaptat propriei situații de prizonieră benevolă a "zidurilor" Cetății: În miezul viu al Cetății, sufletul poposi surîzător. Îl simți cu bucurie zidit
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
-i dăm crezare, înainte de a ajunge în câmpia Garonnei, înainte de a călca în regiunea Lot, "bravul Taïaut" traversase ghețari, râuri și prăpăstii, apoi fluvii (ieșite din matcă), păduri (adânci, de nepătruns, pline de fiare sălbatice), înfruntase nenumărate pericole, în special șuvoaie de camioane și de mașini, pentru a-și regăsi stăpânii (familia), pentru a vedea din nou fumul ridicându-se din hornul casei sale. Imediat ce am primit vestea, m-am grăbit să i-o împărtășesc bătrânului vânător. L-am găsit la
[Corola-publishinghouse/Science/1526_a_2824]
-
însă puțin cam târziu. Oceanul invadase o parte din plajă și acum trebuia să conducă cu prudență pe o margine îngustă de nisip și între șanțuri pline de apă. Pentru a scurta drumul, trecea cu trăsura de-a dreptul în mijlocul șuvoaielor. Solange îl privea îngrozită. Deodată ajunseră în fața unui canal mai larg, unde calul se opri brusc și nu vru să înainteze. E imposibil să treci pe aici, îi spuse Solange. Vezi doar bine ce adânc e... Ocolește!... Dă-mi mie
[Corola-publishinghouse/Science/1448_a_2746]
-
în viață sunt noaptea și ploaia, noaptea pentru visele și întunericul ei binefăcător și ploaia pentru liniștea ei, pentru toată tristețea, toată melancolia ce răbufnesc în rafalele de apă și voalurile ei duse de vânt, și aruncate în fereastră, în șuvoaie ce memorează sticla cu rădăcini și copaci de picături lunecânde 324. Căderea ploii ca metaforă a morții amintește de textul bacovian. Visul revine ca alternativă la existență, ca realitate dezirabilă. Atracția pentru elementul nocrurn se justifică exprimând chemarea thanatosului. Această
[Corola-publishinghouse/Science/1448_a_2746]
-
se răspândește după el pretutindeni. Și atunci muzica se revarsă în valuri iarăși, și iarăși visele se trezesc la viață și se frământă încoace și încolo, mai vesele ca oricând, răsfrângâdu-se în geamurile multicolore, prin care, de pe trepieduri razele pătrund șuvoi. Dar în camera mea cea mai de la apus dintre toate cele șapte, nici o mască nu mai cuteza acum să intre; întunericul nopții se întețește mereu și prin ferestrele de culoarea sângelui o lumină de un roșu-aprins plutește în încăpere; și
[Corola-publishinghouse/Science/1448_a_2746]
-
odată desfășurat, nu l-aș fi strâns la loc, pe același drum, obiectele strânse în nodul umbletului ar fi rămas pe veci iremediabil și adânc legate de mine. Dacă în timp de ploaie mă feream să ating pietrele din cursul șuvoaielor de apă, asta o făceam pentru a nu adăuga nimic la acțiunea apei și pentru a nu interveni în exercitarea puterilor ei elementare 416. Demersul personajului de a transcende realitatea și de a înțelege noua realitate creată are la bază
[Corola-publishinghouse/Science/1448_a_2746]
-
Cei care au plecat în față ni se par plecați în noapte, pe lumea cealaltă... Priveliștea apărută din evaporarea nopții e nouă ca de la facerea lumii. O moară... lângă ea câteva căpițe de fân și pe urmă apa tulbure, cu șuvoaie puternice, a Oltului blestemat. Mantale, ranițe și ici-colo cadavre și răniți... Și neîntârziat intrăm, fugind mereu, în apă. Valurile împing puternic, dar nicăieri apa nu trece de gât. Dincolo, în luncă, același spectacol. Mantale omenești... ranițe... câțiva răniți, câteva cadavre
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
resimt ca pe o povară metafizică o atare înzestrare de a cunoaște Moartea, înainte ca ei înșiși să fie răpuși, prin perceperea imaginii părinților. Hamlet se deosebește de ceilalți nu prin hainele cernite purtate și nici prin lacrimi "bogatul ochiului șuvoi". Acestea sunt toate semnele firești ale unei dureri sincere. El este mai "altfel" decât ceilalți, îl "adumbresc într-una norii" prin faptul că simte moartea dând târcoale și o provoacă înainte ca duhul să i se arate: "Sunt gesturi ce
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
cunoscut de îngeri: compătimire plină de dragoste. Îngerii știu de unde și încotro curg întâmplările, începutul și sfârșitul istoriei și al destinelor urzite în ea, dar nu se amestecă și nu se înspăimântă, spre deosebire de personajele din Străveacul ..., ce se răsfrâng în șuvoiul evenimentelor, pentru a-și afla puterea, limitele și moartea. Iată-l pe moșierul Popielski, de pildă, deznădăjduit de ieșirea din minți a istoriei. Distrugerea și haosul aduse de război îi dau peste cap optimismul și credințele melioriste din tinerețe. Și
Europa în cincizeci de romane by Geo Vasile [Corola-publishinghouse/Science/1435_a_2677]
-
a cunoașterii absolute: "doar povestite,/ toate mi se supun/ și de teroarea lor mă curăț.// noaptea, când galopul inimii/ sub coaste mă umple de forță,/ scriu despre un bărbat/ pândindu-mă zile și zile/ dintr-un clin al casei:/ un șuvoi de sânge curge atunci/ din țevăraia spartă în mine.// obosesc de parcă aș trage la jug,/ dar femeia plutind cu fața în sus/ în băltoaca roșie de la picioare/ ca soarele strălucește:/ abruptă și clară". Altădată, acest drog se antropomorfizează, apărând sub
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
drept o ,"Beție de spații/ nici o-ngrădire atotputință". Față în față cu divinitatea, subiectul poetic se definește practic ca o sumă de energii, de stihii transfiguratoare, de "flăcări cu tron". Starea sa cea mai caracteristică este jubilația, exaltarea, ek-staza. Bineînțeles, șuvoaiele sale enegetice se revarsă și asupra elementelor, regnurilor și obiectelor care populează lumea, fie ele din categoria aproapelui ori aceea a departelui: "Așa, orice suflare-a mea și gând/ vibrează pân' la marginile lumii,/ schimbându-i mersul după pulsul meu
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
MB). Peisajul citadin, străbătut de un fior de încordare se integrează în mai largă tematica a exilului și rătăcirii plasate sub semnul sentimentului de înstrăinare. Trecerea devastatoare a timpului sporește intensitatea durerii: Un alt ceas ce se năruie (...) iar în șuvoiul sterp osânda / de a-mi socoti ușoară / fiece zi care nu-mi aparține (idem).351 Vântul așteptat și presimțit de nemișcarea frunzelor, reprezintă o metaforă a speranței că durerea imobila a exilului poate fi franța, ca nemișcarea se poate transforma
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
și citit cu ochiul antrenat al profesionistului, pasajul descriptiv al forțelor dezlănțuite pare o bine creionată pagină de literatură gotică, pe gustul unui Burke: "Muntele se învălui o lună întreagă în neguri și în ploi putrede; potecile se prefăcură în șuvoaie, iar din satele de pe vale nu se mai auzi nimic. Și iată că după atâtea săptămâni ploile stătură. Cerul se însănătoși și se scutură de înfășurăturile lui albe și cenușii; munții fumegară a vreme bună. Iablanicioara se limpezi și scăzu
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
ceea ce îi alterează capacitatea de reflecție lucidă: "Copacii dimprejur zvâcneau și începeau să se facă roșii. O sete groaznică îi frigea gâtlejul și măruntaiele. S-ar fi trântit întreagă în omătul ce fierbea la nodurile Iablanicioarei și-ar fi secat șuvoiul dintr-o sorbire, dar mai avea atâta minte să cugete că ar fi rămas pe loc trăsnită, copiii s-ar fi prăpădit și osteneala ei de până atunci ar fi fost de prisos". În condițiile unui stres care transcende frontierele
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]