2,175 matches
-
crede că nu au putrezit pentru că s-a înfăptuit vreun miracol. Să ne uităm cu îngrijorare spre tendința relativizării totale pe care o induce societatea de consum. Asistăm la un proces în care, fie conștient, fie inconștient, se dorește evacuarea absolutului pentru a face loc relativismului. Totul are un preț, putând fi tranzacționat pentru oricine are bani. Evoluția omului din maimuță tinde să se finalizeze prin transformarea lui într-un produs scos la vânzare. Ambalat și cu etichetă, inclusiv termen de
[Corola-publishinghouse/Science/1509_a_2807]
-
extraordinare și fiecare dintre noi are un rol în această piesă. Nimeni nu va lipsi de la acest joc, contribuind la forma și la funcția absolută a noii lumi, în care nu vom mai absolutiza relativul și nu vom mai relativiza absolutul, cum am făcut pînă acum. Nu întîmplător ne aflăm aici și acum. Avem de traversat o experiență fundamentală și trebuie să o scoatem la capăt cu bine. Timpul nu mai are răbdare, "și-a ieșit din țîțîni", cum bine spunea
[Corola-publishinghouse/Science/1490_a_2788]
-
Între Dumnezeu și Logos sînt cele dintre etern, nenăscut și incoruptibil, pe de o parte, și doar „fără de moarte” (athanatos), născut și incoruptibil, pe de alta. Dumnezeu este creatorul Logosului, Logosul este Mintea care gîndește Lumea Inteligibilă. Dumnezeu este În absolut generic (genikon), fiind genus pentru toate; Logosul este cel mai generic (genikon) dintre toate lucrurile create, iar Ideile sînt generice În măsura În care ele sînt genera pentru toate; o idee include În ea inumerabile actualizări. Termenul Logos mai este utilizat de Filon
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
milenariste În care toți să fie egali și În care proprietatea privată, Statul și banii să fie abolite. Este greu de precizat În ce măsură 1-a influențat Oetinger pe Hegel, al cărui „gnosticism” se Încadra inițial În teoria „alienării” (Entfremdung, Entäusserung): Absolutul trebuie să se Înstrăineze de sine pentru a se cunoaște. Filozofia hegeliană a istoriei nu ar fi altceva decît teodiceea gnostică deghizată 40. Hegel Însuși pregătește terenul pentru teoria marxistă a „alienării” muncii. Topitsch urmărește mitul gnostic al căderii, Înstrăinării
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
cu un eșec. Doar că este un eșec asumat, devenit adevăr suficient sieși: „I-am spus (unui anume G., n.n.) că toate cărțile mele se învârt în jurul unui naufragiu spiritual, i-am explicat cum era cât pe ce să ating absolutul și cum, trezindu-mă în fața unui zid, a trebuit să dau înapoi, nefiindu-mi sortit să-l străpung ori să-l arunc în aer. Tot ce am scris este un comentariu asupra retragerii și a înfrângerii mele” (III, 358). Mai
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
I, 20), un frivol, condamnat la gravitate (cf. I, 77), „un superficial din fire” care nu cunoaște în profunzime decât „neajunsul de a te naște” (II, 296), un laș cu accese furibunde de violență, un bufon care suferă de absența absolutului, un erou în negativitate, care supraviețuiește datorită urii de sine, disprețului de sine, lașității. „Cu o viziune a lucrurilor ca a mea, e îndoielnic că altul ar fi reușit s-o ducă atâția ani. Iată de ce, oricât de ciudat ar
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
constructive, nemăcinate de îndoială. Constată la un moment dat: „Ceea ce-i lipsește Simonei Weil este umorul. Dar dacă ar fi fost înzestrată cu umor, n-ar fi făcut asemenea progrese în viața spirituală. Căci umorul te face să ratezi experiența absolutului. Mistica și umorul nu merg împreună” (III, 292). Or, Cioran știe că mistica l-ar fi salvat, pe când umorul, un atidot, îl proiectează într-un tărâm de graniță. Oricum, în fața ironiei, umorul mai păstrează șansa unei topiri în convingeri. Iată
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
să confere sfințenia, ce sfânt aș mai fi! Aș ocupa întâiul loc în ierarhia sfinților!” (I, 15). În acest context, câteva teme se asociază religiozității lui Cioran, care vorbește uneori de fondul său religios, chiar dacă recunoaște că se poticnește în fața absolutului. Este vorba despre tema paradisului pierdut, despre obsesia sfințeniei și despre fascinația rugăciunii. La limită, despre felul în care Răul e o legitimare a Binelui, iar scepticismul, o formă de religie. Paradoxal, atât de nemulțumit de toate, răzvrătit sau numai
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
rugăciuni, sau, mai exact, cu nevoia de rugăciuni. Vorbind indirect despre sine, scrie: „Sunt de plâns numai aceia care, având un fond religios, nu se pot opri la nici o religie și se poticnesc (exces de luciditate sau neputință?) în pragul absolutului. Cât îl admiră ei pe cel care știe să se roage!” (I, 156). Cazul lui Cioran însuși, care se simte alungat din Paradis și pentru că nu poate să se roage. De-ar fi știut, ar fi dispărut chiar conștiința care
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
alienării. La întrebarea „Cine sunteți?”, răspunde: „Sunt un străin Ă pentru poliție, pentru Dumnezeu și pentru mine însumi” (I, 307). La ce bun, atunci, antidoturile? Funcționează ele în mod real? Nici vorbă, fericirea cucerită prin contopirea cu obiectele și cu absolutul este reală. La fel, însă, sentimentul deșertăciunii. Într-un loc, vorbind de poemele lui Emily Dickinson, Cioran își reproșează că n-a avut curajul și nici energia să-și asume pe deplin singurătatea. Continuă: „Dar prea adesea am fugit de
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
la această șansă și preferă coborîrea în real, datînd și localizînd problematica pusă în dezbatere, revenind la obsesiile sale despre condiția individului sub dictatură. La data premierei (iunie 2000), critica a observat cu justificată dezamăgire că "în locul unei piese despre absolutul iubirii, avem una despre viața conjugală rutinieră într-o societate supusă dictaturii, în care individul nu e liber să-și trăiască viața așa cum și-ar dori". Într-adevăr, ca și în "Regulamentul de bloc", societatea intervine brutal și demagogic în
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
mort mă-ntreb de câte ori". Registre moderne unitate în diversitate Tematica poeziei cuprinsă în acest capitol este complexă: poetul participă la marile evenimente sociale, afirmă idealuri general omenești, definește sensul actului poetic și condiția poetului și a poeziei, realizează dialogul cu absolutul în sensul căutării perfecțiunii în artă și încearcă o vastă mitologie a cotidianului. O neliniște creatoare străbate poezia, o agitație a spiritului bântuit de dorința de a transforma în act poetic totul: lumea fenomenală, sensul material al lumii, triumful umanității
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Răsfrângerile 1 sunt, firește, niște oglinzi, sau, mai bine zis, niște convertiri ale conceptelor în imagini, ale universalului în particular, ale abstractului în concret, dar și ale umanului în himeric, poetul întreținând, prin tentația experiențelor fundamentale, un continuu dialog cu absolutul". Volumul antologic "Monada" (1968) reia doar câteva piese din fiecare volum, creând unul mal valoros în ansamblu sub raportul realizării estetice. Simțim aici trecerea treptată sub semnul tragicului: "Toate stau sub semnul rău, Apollo". Tinerețea este supusă și ea trecerii
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
timp care trece prea repede, ca un corp străin, inserat într-o mare și frumoasă perfecțiune. Până când ne-am fost iubit munților, munților dragi/ de ani ne-am acoperit/ ca de paltini, ca de fagi". Se schițează un dialog cu absolutul în care poetul își recunoaște neputința și spaima în fața morții: "De ce mi-e teamă că mă vei urî, că/ Și curge, doamne, lângă hârcă/ Dulce vorba." Majuscula în mijlocul versului, o anumită grafie, spații între versuri mai scurte și mai lungi
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
lumina, singurătatea. Iată-l consemnând declinul biologic: Iar cade noaptea lent în trup/ și trec prin frunze ochi de lup/ iar urcă toamna lângă stele cu pleoapele-mi, prin ceață grele". Iluzia castelelor în Spania sau încercări de a atinge absolutul descoperim și în poezia lui Nicolae Dragoș: Ne jucăm în fel și chip/ de-a castele pe nisip." În 1974, N. Dragoș publică "Scut etern". Volumul stă sub semnul poeziei civice: "România/ țară cu nume de doină/ cu nume de
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
și el, o hiperbolă în care se integrează Bălcescu și Mihai Viteazul. Țara este martorul vechiului și al noului. Se repune în discuție locul omului, cu posibilitățile ce se deschid spre voința și conștiința lui, legate de istorie. Principiile, căutarea absolutului, metafizica își fac de data aceasta loc în poezie, cu succes: În lunga noapte a acestui veac/ în care toate clopotele tac,/ în care neamurile își cer loc/ în care capete de sfinți se coc/ în care însumi nu știu ce să
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
aceste izvoare ce-mi frământă închipuirea". Universul "pustiei" devine universul spiritual al poetului, univers supus trecerii peste care veghează cel căruia poetul îi înalță "imne". "Un imn trebuie spus noaptea și numai celui/ Care singur veghează trecerea". Confundarea poetului cu absolutul în sensul atingerii unei creații majore ne trimite din nou la T. Arghezi. Cu toate că Arghezi trăiește mai puțin în spiritualitatea epocii noastre, poeții nu se pot despărți de cel care, de finindu-se, a spus că haru-i de la duhul sfânt
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
omului este anevoios până la moarte, motivul dublului apare mereu: "Cine ești, omule?/ Când alunec eu, omul din spate râde cu gura lui roată dărâmată." Mersul este spre " Cine știe", până va dispare fără urmă. Căutarea și încrederea că va atinge absolutul promis este sărbătorit ca o mare bucurie, deși aceasta presupune suferință și jertfă: "M-am uscat ca pielea întinsă la fum/ de când aștept să te înduri". Dumnezeu privește cu înțelegere zbaterea poetului: Cineva mă privește cu nesfârșită milă și răbdare
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
să vorbești celui ce-o ascultă./ Din Pustie-n Pustie profet pe profet s-a trimis/ Urmele lor le mai paște corbul ieșit din/ Arcă întâi și neîntors și columba blândă/ Cu ramura verde întoarsă vestind un Nou început". Căutarea absolutului devine sensul existenței cu ideea că Absolutul i se refuză. Poetul devine un intrus, un alungat al cetății: "Dar ies fără să vreau învingător/ și sunt hulit cu pietre/ și scos în faptul nopții,/ pustiu și singur sub povara mea
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Pustie-n Pustie profet pe profet s-a trimis/ Urmele lor le mai paște corbul ieșit din/ Arcă întâi și neîntors și columba blândă/ Cu ramura verde întoarsă vestind un Nou început". Căutarea absolutului devine sensul existenței cu ideea că Absolutul i se refuză. Poetul devine un intrus, un alungat al cetății: "Dar ies fără să vreau învingător/ și sunt hulit cu pietre/ și scos în faptul nopții,/ pustiu și singur sub povara mea" ("Copacul meu"). Ideea se conturează mai pregnant
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
întrebările lui sunt de fapt esența ființei lui. Problema artei și-o pune poetul însă încă din primele volume, în poemele "Către Galateea" și "Enchidu", implicând teorii estetice sau fragmente de filozofie veche și mai nouă. Încercarea de a atinge absolutul, de autocunoaștere, de depășire a condiției se zbate neputincioasă. Gigantizarea individului în sensul cunoașterii și realizării în artă o va supune totuși timpului și morții, așa cum apare în ipostaza lui Enchidu, dar poetul este în același timp și Ghilgameș înțeleptul
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
foarte multe picioare/ îmi place să spun că brațele și picioarele/ mi-au fost rupte și că/ mi-au lăsat numai două brațe, dinspre partea dreaptă/ și numai două picioare/ tot dinspre partea dreaptă." Drama cuvintelor este drama neputinței atingerii absolutului în artă, a luării în stăpânire a realului, a aneantizării prin cuvinte, a materializării abstracțiunilor. Universul spre care tinde devine un permanent miraj, pentru că el, Dedal, artistul, este acoperit și sufocat de teluric: "De ce te îndepărtezi de mine/ i-am
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
pentru că necuvintele topesc sunetul de corn și culoarea luminii. Tot ciclul "Necuvintelor" pare a fi un lung manifest literar; cu fiecare poezie se adaugă un nou element în universul spiritual și de expresie. Cuvântul este neputincios, el nu poate defini absolutul, lumea este o imensă scenă și comunicarea se realizează dincolo de cuvânt ("Scenă"). Altădată, poetul opinează că este posibilă o armonizare a cuvintelor cu obiectele pe care le reprezintă ("Armonizare"). Nașterea omului este un cântec divin ("Miraj") și zicerea devine "de
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
la tot ce poate să se despartă de "Sine", de aici și îngrijorarea sa: Ai grijă, luptătorule, nu-ți pierde/ ochiul,/ pentru că vor aduce și-ți vor așeza/ în orbită un zeu". În "Elegia a treia" căutătorul pare că atinge absolutul. Contemplația are loc într-o lume a somnului în care privirea se golește spre interior, în sensul că lumea reală, fixată pe retina ochiului, întoarsă în interiorul spre care se golește, se organizează într-un alt sistem, ideal, încât fiecare obiect
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
atingem esența, pentru că nu ne putem distanța îndeajuns, pentru a avea perspectiva contemplației; de aceea: " Totul e lipit de tot;/ pântecul de pântec,/ respirația de respirație/ retina de retină.". Fanta oculară este un mod metaforic de a-și reprezenta divinitatea, absolutul. Omul poartă în el esența divină, de aici și aspirația lui spre absolut. "Omul fantă" se umple de materia istovită, de idee, și moartea presupune un act de cunoaștere, pentru ca esența să se transmită mai departe: "Omul-fantă moare/ ca să ia
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]