2,821 matches
-
a remodela realul, de a-l înfrumuseța invocînd fie lumea care a fost, paradisul pierdut ori vîrsta de aur, fie lumea ce va să vină, societatea celor drepți ori judecata de pe urmă. Pe scurt, o atare credință trebuie să fie dogmatică și utopică. Dar din ce motive? Mulțimile au o nevoie constantă de coerență mentală și certitudine afectivă. Aceasta le permite să înțeleagă evenimentele, să descifreze sensul unui univers instabil și complex ale cărui jucării se simt. Aspectul dogmatic al credințelor
Epoca maselor: tratat istoric asupra psihologiei maselor by Serge Moscovici () [Corola-publishinghouse/Science/1426_a_2668]
-
să fie dogmatică și utopică. Dar din ce motive? Mulțimile au o nevoie constantă de coerență mentală și certitudine afectivă. Aceasta le permite să înțeleagă evenimentele, să descifreze sensul unui univers instabil și complex ale cărui jucării se simt. Aspectul dogmatic al credințelor corespunde nevoii mulțimilor de a se simți ocrotite și în siguranță, asemenea copiilor. Explicînd printr-o cauză unică și vizibilă muncitorii, evreii, capitaliștii, imperialismul o realitate în mișcare, dînd răspunsuri simple și imperative, decretînd "asta e adevărat, asta
Epoca maselor: tratat istoric asupra psihologiei maselor by Serge Moscovici () [Corola-publishinghouse/Science/1426_a_2668]
-
întoarce înspre ele însele, gesturi care ar face cu putință reflecția. După Le Bon, dovada o avem în urletele și huiduielile cu care e întîmpinată și cea mai măruntă contradicție emisă de vreun opozant în timpul unei reuniuni publice. Acest aspect dogmatic are drept efect menținerea și întărirea intoleranței mulțimilor: "Unul dintre cele mai constante caractere generale ale credințelor, scrie el, este intoleranța. Ea este cu atît mai intransigentă, cu cît credința este mai puternică. Oamenii dominați de o certitudine nu îi
Epoca maselor: tratat istoric asupra psihologiei maselor by Serge Moscovici () [Corola-publishinghouse/Science/1426_a_2668]
-
alt loc, Le Bon scrie: "Oameni pe jumătate nebuni, asemenea lui Luther sau Petru, au bulversat lumea"193. Fișa acestor nebuni întru credință care ar fi conducătorii este completă. Nu lipsește nimic, nici alienarea, nici setea de martiriu, nici convingerea dogmatică, nici încrîncenarea voinței. Ei sînt un fel de condensat al mulțimii. Diferă însă de ea în mod radical prin energia, tenacitatea lor incomparabilă, pe scurt, prin consistența lor. Ce alt semn mai bun al "nebuniei" lor doriți decît încăpățînarea fără
Epoca maselor: tratat istoric asupra psihologiei maselor by Serge Moscovici () [Corola-publishinghouse/Science/1426_a_2668]
-
François Terré50, cu precizarea că acestea îi explică, de altfel, succesul. Codul Civil Napoleon a fost opera unor magistrați realiști, preocupați să stabilească norme juridice clare, practice și nu să edifice o construcție savantă, teoretică, exigențele practice prevalând asupra tentațiilor dogmatice. În plus, a fost o operă înțeleaptă, moderată și nu partizană. Ocupându-se de fazele activității de pregătire și elaborare a unui cod, autorul Ilarie Mrejeru 51 amintește, după inventarierea riguroasă a tuturor actelor normative din domeniul care constituie obiect
[Corola-publishinghouse/Science/1527_a_2825]
-
Teologia ajunge să însemne orice, în timp ce „performerii” ei înlocuiesc exercițiul contemplației cu digresiunea adjectivală, își refuză asceza gândirii iconice, otrăvesc universalitatea revelației lui Dumnezeu în diluția ecumenismelor de circumstanță sau confundă transmiterea predaniei creștine cu psitacizarea vagă a unor formule dogmatice. Transformarea teologiei într-o ideologie nu este decât rezultatul colateral al confuziei sistematice între „profesie” și „meserie” (sau „carieră”). Într-o lume plină de stupori, când nimic nu mai este de la sine înțeles, uităm să ne mai întrebăm care mai
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
privitoare la modul în care teologia și-a învățat propriul limbaj”1. Pentru a învăța cum anume Ortodoxia și-a apropriat un limbaj teologic distinct nu este suficient doar să vizitezi cu pasiune și erudiție operele Părinților apostolici și rezoluțiile dogmatice ale sinoadelor ecumenice. Este mult mai important să rămâi în bătaia întrebării de foc care face din teologia creștină o provocare publică, iar din Evanghelie un manifest peren: „Cine ziceți voi că sunt Eu?”. Numai permanența acestei întrebări poate limpezi
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
fi identificat la nivelul limbajului. Cea mai dificilă excepție pe care limbajul teologiei lui Stăniloae o face de la norma conceptuală și de la viziunea metodologică a Părinților intră sub rubrica de „personalism”. Fără a încerca aici o analiză detaliată a teologiei dogmatice, care merită o lectură critică de ansamblu, vom face doar două remarci generale. Prima observație, de ordin metodologic, se referă la introducerea TDO, din volumul 1, unde, pe suprafața unei duzine de pagini, P. Stăniloae glosează redundant, într-un vag
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
scris de Sfântul Atanasie cel Mare, perspectiva din care Stăniloae își scrie dogmatica apologetică nu este strict evanghelică, mărturisind Cuvântul Crucii. De fapt, nici o referință la Hristos Cel răstignit și înviat nu apare în introducerea TDO1, iar tratatul de teologie dogmatică ca atare nu este anunțat ca o organizare sistematică a monumentelor tradiției exegetice bisericești. Mai precis, dogmatica nu apare ca disciplină auxiliară a hermeneuticii teologice a Scripturii, așa cum, de pildă, istoria sinoadelor ecumenice ne prezintă geneza simbolurilor de credință. Din
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
disciplină auxiliară a hermeneuticii teologice a Scripturii, așa cum, de pildă, istoria sinoadelor ecumenice ne prezintă geneza simbolurilor de credință. Din acest punct de vedere deci, Stăniloae rămâne în mod consecvent - de la Iisus Hristos și restaurarea omului (1942) până la trilogia sa dogmatică (1978-1981) - un teolog aplicând reflecției sale o metodologie modernă care, nu lipsit de ironie, moștenește canonul diviziunilor scolastice (prezentarea „ființei lui Dumnezeu” și a „atributelor Sale generale”, apoi a lui Dumnezeu ca „Sfântă Treime, în general” - sic). Cât privește volumul
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
prin sensus ecclesiae. Premisele Crezuluitc "Premisele Crezului" După ce am limpezit în linii largi rolul hermeneutic al autorității tradiției în formarea canonului biblic și a unui cadru de recepție (sensus ecclesiae) al întregii Revelații dumnezeiești, putem discuta semnificația Scripturilor pentru constituția dogmatică a Crezului apostolic al Bisericii creștine. Când campionii tradiției recurg la Scripturi, Scripturile nu rămân niște texte, ci devin un veritabil periscop al economiei divine. Aceeași întrebare a lui Iisus - „cine ziceți voi că sunt Eu?” - ghidează pasiunea exegetică a
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
divine. Aceeași întrebare a lui Iisus - „cine ziceți voi că sunt Eu?” - ghidează pasiunea exegetică a primilor Părinți ai Bisericii. Concentrarea asupra Scripturilor nu ține, în subsidiar, de o voință oarbă de a construi un sistem teologic 2. Sistematizarea gândirii dogmatice a teologiei Bisericii reprezintă reflexul natural al unei mentalități bisericești (ekklesiastikon phronema) inspirate de lectura neîntreruptă a Scripturii. „Și stăruiau în învățătura apostolilor și în împărtășire, în frângerea pâinii și în rugăciuni.” (Fapte 2,42). Fără îndoială, centralitatea Scripturilor subliniază
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
dragă Sfântului Irineu al Lyonului) esențialul îl reprezintă jocul de proporții cromatice și geometrice în linia de contur a întregului. Tradiția apostolică a decis să recunoască un singur Hristos - Cel vestit în Scripturi de către profeți. Implicațiile acestei afirmații, în plan dogmatic, urmau să fie gândite și formulate pe perioada câtorva secole, înainte și după sinodul ecumenic de la Calcedon (431). Odată canonul scripturistic stabilit, precum și principiul tacit care identifica pe Hristos ca subiect central al Revelației biblice, urma să rezulte definiția formală
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
fost cu putință. Gramatica și lexicul Ortodoxieitc "Gramatica și lexicul Ortodoxiei" Ar trebui să acceptăm mai des să ne punem în pielea apostolilor sau a primilor Părinți ai Bisericii. Ar fi fost oare adepții credinței în literă și în conservatorismul dogmatic niște apărători ai Crezului nicean (modificat parțial la sinodul de la Constantinopol)? Fără îmbinarea discernământului vizionar cu inspirația Duhului, recunoașterea adevăratului chip al lui Hristos, prin lectura Scripturilor și interpretarea tradiției apostolice, n-ar fi cu putință. Dacă este eronat să
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
aceeași icoană a aceluiași Hristos. „Cadrul aperceptiv” ar putea fi considerat aici și „interfața subiectivă” a tradiției pneumatice în care mărturisirea apostolică a lui Hristos ca „Domn și Dumnezeu” i-a oferit Bisericii singura ei rațiune de a fi. Controversele dogmatice consemnate de istoricii ecleziastici timpurii provin, în ultimă instanță, dintr-un „conflict al interpretărilor” pe marginea Scripturii 1. Numeroase manuale de dogmatică ortodoxă continuă să ne prezinte istoria doctrinei creștine ca pe un triumf sistematic al marilor Părinți ortodocși (pe
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
ecumenice. Nu este vorba aici de a îndulci granița între erezie și ortodoxie, ori de a inventa un limbaj politically correct la adresa ereticilor. Obligația noastră este de a sesiza legitimitatea întrebărilor la care Părinții Bisericii au răspuns printr-o viziune dogmatică de ansamblu. Prin studierea perioadei de formare a limbajului teologic al Ortodoxiei ne putem supune unui examen autocritic. Vulgata triumfalistă a ortodoxiei moderne ține în chirie nenumărate și chiar inavuabile incongruențe tematice, sau cel puțin discontinuități discursive; de pildă, hristologia
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
puțin discontinuități discursive; de pildă, hristologia și metoda teologică generală cu care lucrează Sfântul Iustin Martirul (cca 100-165 d.Hr.) diferă semnificativ de poziția asumată în aceeași epocă de Sfântul Irineu al Lyonului (cca 120-203 d.Hr.) sau de formulele dogmatice trinitare și hristologice proclamate de Biserică la Niceea (325) și Calcedon (451). La fel, limbajul natură/persoană folosit, în context trinitar, la Constantinopol (381) și utilizat cu mare precauție în secolele II-III, primește cu totul alte valențe la Calcedon, într-
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
Calcedon, într-o împrejurare marcată de discuțiile hristologice. Mari personalități precum patriarhul Atanasie al Alexandriei sau episcopul Vasile al Cezareei n-au ezitat să-și revizuiască pe parcurs nu doar o terminologie teologică, ci chiar viziunea asupra unei întregi probleme dogmatice. Acest aspect dinamic al Ortodoxiei trebuie recuperat fără să decretăm neapărat o stare de necesitate în dezbaterile teologice curente. Creativitatea teologică n-are nici un sens atunci când nu răspunde unor întrebări reale - așa cum au fost cele adresate de ereziarhi. Or, așa cum
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
decretăm neapărat o stare de necesitate în dezbaterile teologice curente. Creativitatea teologică n-are nici un sens atunci când nu răspunde unor întrebări reale - așa cum au fost cele adresate de ereziarhi. Or, așa cum spuneam, în propovăduirea lui Hristos Cel „după Scripturi”, dezbaterea dogmatică revine la problema conflictului hermeneutic. Înțelegerea unor fragmente separate din Vechiul și Noul Testament presupune o anumită viziune despre unitatea Scripturilor însele. Or, conceptualizarea hermeneutică a acestei unități oferă premisele dezbaterilor teologico-dogmatice de mai târziu. Or, în mod evident, limbajul în
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
de problema unei situări hermeneutice în raport cu Revelația lui Hristos Cel „după Scripturi”. Aderența la mărturisirea de credință a Ortodoxiei nu înseamnă astăzi nimic atunci când nu dispunem de o înțelegere la fel de clară a relației dintre Biserică, tradiție și Scripturi. Propovăduirea Ortodoxiei dogmatice în absența unui legământ de fidelitate față de tradiția apostolică a Bisericii ne transformă în simpli lozincari. Învățarea limbii folosite de Părinții mărturisitori este, de aceea, o sarcină care depășește cu mult simpla competență academică. Dinamica istorică a limbajului teologic al
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
orizonturi între idiomul prin excelență divin al Revelației - adică Cuvântul lui Dumnezeu - și limbajul Scripturilor modelat de tradiția apostolică a Bisericii. Pentru a înțelege virtuțile unui algoritm matematic, dificultățile ecuației nu se cad a fi subestimate. Atașată doar unor propoziții dogmatice, izolată de stilistica și ritmul unei vieți duhovnicești adăpate la izvoarele tradiției, Ortodoxia degenerează în verbozitate. Expresie a adevărului personal și comunitar al Revelației, Ortodoxia este în primul rând un mod de a fi, un etos și o viziune. Prin
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
Adevărul mărturisit de Biserică este o realitate invizibilă la care participi și pe care nu o poți poseda. Ontologia participației contrazice atât de masiv economia posesiei, până în punctul în care refuză identificarea Ortodoxiei cu lichidități verbale (i.e. enunțul unor „parole” dogmatice)2. Ortodoxia primește confirmarea într-un mod de existență eclezial și eshatologic. Pentru a participa la adevărul Ortodoxiei nu este suficientă nici măcar o entuziastă aderență - publică, prin definiție - la expresiile livrești ale binecinstitei „tradiții răsăritene”. A fi membru al tradiției
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
entuziastă aderență - publică, prin definiție - la expresiile livrești ale binecinstitei „tradiții răsăritene”. A fi membru al tradiției apostolice nu reprezintă deloc un privilegiu al celor care îmbrățișează canonul literar al Scripturilor, putând reconstitui cu minuție tabloul istoric al primelor controverse dogmatice. Ortodoxia teologică nu are un singur stindard pentru că celebrează apofatic necuprinsul văzduhului. Revelația Cuvântului lui Dumnezeu este nu obiectul, ci evenimentul constitutiv al teologiei. Teologia fixată în matricea tradiției apostolice nu-și poate decât menține obligația de a împrospăta mereu
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
de comentariile epistemologului american Michael Polanyi. Rezultanta acestor doi vectori, care vădesc o nebănuită convergență hermeneutică, este o pledoarie inteligentă și persuasivă pentru întoarcerea la surse. Obsesia rădăcinilor atestă radicalitatea Ortodoxiei. Fără ancorarea dialogului cu lumea în sânul marii tradiții dogmatice a Bisericii, fără restaurarea demnității alegoriei în lectura Scripturilor sfinte și, mai ales, fără experiența liturgică a tainei bunătății și iubirii lui Dumnezeu, izvoarele teologiei seacă ori se înfundă. Inteligența profetică cu care Andrew Louth interpretează „semnele vremii” este lipsită
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
n-ar putea confirma sensul teologic al tradiției, misterului și revelației 2. O asemenea speranță ar mai trăda încă slăbiciunea teologiei în fața „rațiunii tari” a modernității. Louth avertizează asupra limitelor unor analogii între paradoxul evocat de științele naturii și paradoxul dogmatic al teologiei. Desigur, identificarea prezenței incoative a unei tradiții culturale în actul interpretativ, redescoperirea istoricității pe fondul comunitar al oricărui angajament personal în actul de cunoaștere reprezintă decizii teoretice care îl pot apropia pe omul modern de realismul incarnațional al
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]