1,904 matches
-
cea care dă titlul volumului de debut (publicat în 1916), Plumb. Începând cu această poezie, George Bacovia conferă esteticii simboliste românești profunzimea de substanță, de viziune și de expresie, determinând ruptura definitivă de epigonismul eminescian. În tonalitatea gravă a unei elegii existențiale, Bacovia își focalizează viziunea despre lume pe un simbol multisemnificativ, ilustrând astfel o caracteristică a poeticii simboliste. Metalul saturnian, plumbul, impune un simbol referențial, prin excelență antimetafizic. „Cel mai moale și cel mai urât dintre metale“, cu greutatea lui
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2894]
-
pentru luceafăr, Cătălina învață lecția de iubire pământească a celui deo seamă cu ea (omonimia prenumelor subliniază apartenența la aceeași lume a „devenirii întru devenire“). Cea dea treia parte (strofele 65-85, în care se asociază pastelul cosmic și poemul cosmogonic, elegia și meditația filozofică) este centrată asupra planului cosmicuniversal. Rupt din lumea fizică, luceafărul recuperează starea originară, redevine Zburător, iar călă toria sa în spațiul sideral devine și o călătorie în timp, spre momentul mitic al genezei. Nașterea lumilor e văzută
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2894]
-
gen literar este prezența textuală a eului liric/prezența instanțelor comunicării lirice. De exem plu, în poezia eminesciană, eul liric este desemnat prin mărci ale persoanei I (pronume și verbe la persoana I): Aminte miam adus. 9. Prima strofă a elegiei Din cerurile albastre alcătuiește o secvență poetică în care tema iubirii și cea a naturii se împletesc, întro viziune tipic romantică. Imaginarul poetic reunește motive specific eminesciene (cerurile albastre, luceferi, codrul, lacul), alcătuind un cadru feeric, un spațiu protector pentru
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2894]
-
textuală a eului liric/prezența instanțelor comunicării lirice. De exemplu, în poezia lui Blaga, eul liric este desemnat prin mărci ale persoanei I (pro nume și verbe la persoana I): în cea din urmă tristețe măncing. 9. Prima strofă a elegiei lui Lucian Blaga alcătuiește o secvență poetică ce vorbește lumii despre forța dureroasă a amintirii, despre iubire și despărțire. Alunecând în amintire, eul liric evocă timpul magic al unei pierdute iubiri și invocă prezența iubitei cu priviri albastre șinalte de
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2894]
-
prin imagini sinestezice, prin tehnica sugestiei, prin principiul corespondențelor ori prin muzicalitatea deosebită a versurilor - este perfect ilustrată în poeziile volumului Plumb (1916). Integrată acestui volum, poezia Lacustră este definitorie pentru universul liric bacovian și pentru estetica simbolismului. În această elegie existențială, tema eșecului și cea a morții se concretizează prin motive literare frecvente în lirica simbolistă: solitudinea, ploaia, somnul (ca prefigurare a morții), nocturnul (valorizat negativ, ca timp agonic, al spaimei de moarte, al angoasei existen țiale). Titlul evidențiază motivul
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2894]
-
o întâlnim la Grigore Alexandrescu este uimitoare, cu atât mai mult cu cât opera sa, în ansamblu, dă totuși dovadă de coerență și unitate. Astfel, poetul reușește să creeze deopotrivă fabule, satire sau epistole de origine clasică și meditații sau elegii de factură romantică. Însă, dacă despărțirea apelor în ceea ce privește concretizarea este-tică a unei tendințe sau a alteia la nivelul operei poetului muntean s-a făcut deja în studii importante cum ar fi cel al lui Eugen Simion Dimineața poeților -, Dim. Păcurariu
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
întuneric, Eul ostenit de repliază asupră-și tânjind spre un quietism absolut: "O, veșnic aș vrea să întârzii aici, / pe treapta supremă la care / ființa nu scade ca umbrele, nici prezența nu trece-n mișcare..." Parabole, balade, ditirambi, psalmi, sonete, elegii, invocații modurile cele mai variate se rotunjesc finalmente într-o amplă monadă cogitativă; însă prin insistența în filozofare fluxul liric devine exsanguu. Cicluri precum Cele șapte vămi ale văzduhului, Logosul, Psalmii la televizor, Cvadratura cercului și nu numai, dintr-un
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
și alții l-au urmărit de aproape. NICHITA STĂNESCU UN GLADIATOR TANDRU Creator de prim rang, bântuit de mirajul cuvântului memorabil, răsturnător de noime și deschis cântului universal, pășind printre turnuri și abise și contemplând (melancolizat) limitele condiției umane, autorul Elegiilor și-a construit personalitatea pe arhetipuri remodelate, pe urcușuri și năruiri, pe alternanțe innumerabile. Pentru a ți-l apropia, contactele cu integralitatea operei sunt obligatorii; nici o categorie poetică nu-l cuprinde îndeajuns. Succesiv sau simultan, iată-l jucându-și nu
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
o "nepăsare tristă": "Ca să pot muri liniștit, pe mine / Mie redă-mă!..." Flancat de personaje răsunătoare în lumini reci, antice, biblice ori din lumea medievală -, îl urmărim în demersuri cognitive pluriforme: "Evul mediu s-a retras în mine" (A patra elegie); renascentiștilor le face reverențe; peregrinul (atât de repede dispărut), exponent al continuităților temporale, se vrea apropiat păstorului mioritic și lui Toma Alimoș, dar și călător în spații planetare, cu opriri în tărâm indian, ori în legende mediterane sau, fugitiv, în
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
revelat identitatea sub impulsul apei (Eminescu, Shelley, Elytis), ori sub acela al pământului. Individualități repetitive, mulți au scris în interiorul unui limbaj consacrat, stabilizat, impersonal, operând cu esențe gata-făcute; aceștia, numai continuatori, s-au topit netulburați în matca înaintașilor. La poetul Elegiilor, performant în cele mai variate partituri, amuzat să reorchestreze forme erodate, desuete ori obosite, să regândească arhitecturile moștenite, să re-liricizeze ceea ce căzuse în conceptualism, frapant e suflul inedit, intens novator, un limbaj presupunând implicare încordată; la el, starea de poezie
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
demarcativă între etapele lirice stănesciene, iată o operație delicată, câtă vreme senzorialul (determinând o anumită "gândire în imagini", "profund subiectivă") și cogito-ul (legat de "gândirea în noțiuni") trăsături invocate în Respirări se constituie în dimensiuni corelative, inextricabile. În cele 11 Elegii (publicate în 1966) obsedează vădit causa rerum, o multiplă exasperare a Eului contemplator (titlul Contemplare se repetă) posedat de nostalgia cunoașterii, balansând între înaintări și retrageri necontenite, sub perpetua presiune a relativismului universal. "Stau între doi idoli și nu pot
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
presiune a relativismului universal. "Stau între doi idoli și nu pot s-aleg pe nici unul (...) // Stau cu o lopată în mână între două gropi, / și nu pot, în ploaia măruntă, / să aleg prima pe care voi astupa-o" (A șasea elegie). Din acest repetat, mâhnitor NU, obstacol în calea transparenței, un "Nu" cu analogii în cenzura transcendentă la Blaga, decurge apăsătoarea, progresiva notă de tânjire metafizică. De o parte "opțiunea de real" din A șaptea elegie, de alta priveliștea descurajantă a
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
voi astupa-o" (A șasea elegie). Din acest repetat, mâhnitor NU, obstacol în calea transparenței, un "Nu" cu analogii în cenzura transcendentă la Blaga, decurge apăsătoarea, progresiva notă de tânjire metafizică. De o parte "opțiunea de real" din A șaptea elegie, de alta priveliștea descurajantă a interdicțiilor din Elegia a zecea, rotirea în cercul-limită, teribil spațiu de incertitudini: "Nu sufăr ceea ce nu se vede, / ceea ce nu se aude, nu se gustă, / ceea ce nu se miroase, ceea ce nu încape / în încreierarea îngustă
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
repetat, mâhnitor NU, obstacol în calea transparenței, un "Nu" cu analogii în cenzura transcendentă la Blaga, decurge apăsătoarea, progresiva notă de tânjire metafizică. De o parte "opțiunea de real" din A șaptea elegie, de alta priveliștea descurajantă a interdicțiilor din Elegia a zecea, rotirea în cercul-limită, teribil spațiu de incertitudini: "Nu sufăr ceea ce nu se vede, / ceea ce nu se aude, nu se gustă, / ceea ce nu se miroase, ceea ce nu încape / în încreierarea îngustă, / scheletică a insului meu (...) // Sunt bolnav nu de
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
cântece, / ci de ferestre sparte, / de numărul unu sunt bolnav, / că nu se mai poate împarte". Lui Hegel, dialectician al categoriilor, orientând finalmente spre "spiritul absolut", spre Idee ca expresie ultimă deasupra timpului legat de materie, i se dedică în Elegii interludiul Omul-fantă; în destinul acestuia, total contradictoriu, se recunosc, încifrate, motive existențialiste surdinizate: "Omul-fantă face înconjurul lumii / și există numai cât să ia cunoștință / de existență". Ori: El adulmecă existența / și ia naștere lăsându-se devorat de ea..." Dintr-o
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
ea..." Dintr-o perspectivă ca aceasta, de realități psihofizice incongruente, omul-fantă (despicat, adică) e în egală măsură un homo planetarius cât și individ în sine, un ins-eșantion zbătându-se mereu între "visceral și real" cum se autoprezintă în A patra elegie. Damnațiune și lamento vorbesc despre dileme, despre neliniști, despre terori perene: "Propriul meu trup / nu mă mai înțelege / și / propriul meu trup mă urăște, / ca să poată exista mai departe / mă urăște..." Ieșirea din Eul mâhnit, atât de împovărat, e comparabilă
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
urăște..." Ieșirea din Eul mâhnit, atât de împovărat, e comparabilă, ca finalitate, cu nostalgia transorizontică a lui Blaga, un fel de dor de "raiul sorin", de ceva indefinit, vag-intuit, finalmente intangibil. A plana "pe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde" (Atreia elegie), e totuna cu a verifica multiplu starea de a fi; aspirație vană, iluzorie, căci lucrurile "știindu-mă, m-au respins..." La Eminescu, în sute de conotații, se invocă ochii; la Nichita Stănescu privirea, aceasta viziune iar nu vedere (Respirări). La
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
Ochii "nu sunt altceva decât doi magneți care atrag priveliștile spre ei. Ochii nu sunt capabili să emită din ei înșiși priveliști". Sau: " Aidoma ochiului, cuvântul vede lumina, dar, spre diferență de ochi, cuvântul o reține în el..." Că limbajul Elegiilor, ermetic, nu se sustrage absconsităților și abstractului, că lectura lor reclamă pași mărunți și reluări, acestea grevează asupra comunicării. Alte trei cicluri într-un singur an (1967) Alfa, Roșu vertical, Oul și sfera pun în chestiune "polul istoric", dar și
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
restituie, uneori, savoarea primară, frustă, naivă, folclorică: "Și-am zis verde de albastru, / și-am zis pară de un măr, / minciună de adevăr..." (Frunză verde de albastru). În Laus Ptolemaei din nou reflecția trece în primul plan, de unde ca în Elegii discursul adesea rigid, barbian pe alocurea ("ochiul triunghiular"), dar și o declarată insatisfacție: Ciudă pentru prea puținele sentimente exprimate în jurul ideilorcum sună un titlu de poezie. Multe texte, parcă în pregătirea volumului următor, Necuvintele (1969), conțin inserții de poetică explicită
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
al poeticii stănesciene; o demonstrează reluările în numeroasele sale interviuri, în comentariile estetice din Respirări, în multe mărturisiri. Cât despre "așa-numitul lucru asupra cuvântului" (Respirări, p. 8), ipoteza e respinsă ca aberantă. Din Antimetafizica aflăm totuși că revelatoarele-i Elegii i-au cerut "cel puțin un deceniu de meditații și de trăire a cuvintelor", iar apoi textele în cauză au fost dictate Gabrielei Melinescu "în decurs de două zile și două nopți, într-o cameră cu pământ pe jos, la
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
curând, / peste căi ferate lucind, / peste trenuri trecând..." Titani, Beethoven, Bach și alții inițiază și propun conexiuni sonore într-un timp cosmic, timp în ale cărui halouri se întruchipează miracole. Tentat de reprezentări prin linii, prin volume și puncte, autorul Elegiilor desenează: ilustrațiile la Respirări îi aparțin; eseistul scrie comprehensiv despre I. Țuculescu (găsindu-i un timbru hiperboreu), amical despre Horia Bernea și Sorin Dumitrescu, ori despre graficianul Vasile Kazar. Din fragmentele lui de poetică explicită rezultă, în fapt, ideea de
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
cel puțin pe un versant, unui ludic sociabil; pe versantul opus, rațiunii i se supune un control al inimii, încât polaritățile contrarii vorbesc de aventura cuvântului și autoexil, de revelații fulgurante și închidere în dezolare. Conștient că gravitatea gânditoare din Elegii frizează retorismul, ducând inevitabil la frigiditate, experimentatorul, truditul de căutări fără răspuns izbucnește în apostrofe, descărcându-se; câte un interludiu ironic sugerează alteori o fugitivă detașare. Câte o mostră de discurs frânt (brisé), ca acesta din A unsprezecea elegie, rupe
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
din Elegii frizează retorismul, ducând inevitabil la frigiditate, experimentatorul, truditul de căutări fără răspuns izbucnește în apostrofe, descărcându-se; câte un interludiu ironic sugerează alteori o fugitivă detașare. Câte o mostră de discurs frânt (brisé), ca acesta din A unsprezecea elegie, rupe brusc ritualul lamentatoriu: Totul e simplu, atât de simplu, încât devine de neînțeles... Atât de frecvent-citata propoziție rimbaldiană Eu este un altul își verifică periodic audiența; la Nichita, alteritatea Eu, adică El este un mod al integrării totale în
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
Un superlativ precum cel mai mare (ni se spune în Cartea de recitire) "trebuie respins, expresia fiind tributară migrației clasamentelor în zona esteticului, în care singura afirmație de valoare poate fi numai: este poet sau nu este..." Poet mare, autorul Elegiilor se refuză practic încadrărilor ferme, el putând fi, simultan sau pe rând, "tradițional" (În dulcele stil clasic, Un pământ numit România), "premodern" și hipermodern, suprarealist și postmodern. Liantul îl asigură excepționala sa disponibilitate de a transgresa canonicul, mai plastic spus
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
iar lui Anton Pann îi rezervă o "temenea". Pe Eminescu îl știe pe de rost, iar Sadoveanu, "în unduitoarele sale naturi vii", e un poet remarcabil. Pe marginea volumului Plumb exclamă scurt: "Bacovia cel mare!" Prin 1965, în momentul publicării Elegiilor, în opțiunile stănesciene interveneau mutații, semnificativă în acest sens fiind o propoziție din Antimetafizica: Nu ne mai plăcea nici Blaga, nici Arghezi, ci doar întrucâtva, din răsfăț, Ion Barbu..." Anterior, fusese impresionat de Nicolae Labiș, "talent uriaș și feroce", invidiindu
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]