KorAP: Find »[drukola/base=frâu & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...51 52 53 ...108 >

2,694 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271

doar de un sărut. Evoluase de la rapid și ferm la mai domol și mai tandru, dar nu merseserăm niciodată mai departe de un sărut. Dorisem mai mult de atât? Da. Eram curioasă în ceea ce privește motivul rezervei lui. Dar ținusem totul în frâu și ceva mă împiedicase să-mi vărs necazul lui Jacqui de fiecare dată când mă întorceam acasă după o seară în oraș încă fără să fi făcut sex și îmi băteam capul, suspinând: Care e problema cu el? Nu îl

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
lui Kate cea de doisprezece ani. Mama s-a uitat chiorâș la ea. —Ești fiica maică-tii cu vârf și îndesat. Du-te înapoi la masa copiilor. Du-te! Biata ta mătușică Margaret e acolo încercând să vă țină în frâu pe toți. O să-i spun ce-ai zis despre pălăria ei. Nu te osteni. O să-i spun chiar eu. Kate s-a făcut nevăzută. — Asta a pus-o pe domnișorică la locul ei, a zis mama, cu o satisfacție sadică

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366

ai cartierului Albaicin, Hamed rămăsese singur pe loc, nu ca să se apropie de dușman, ci pentru a-și continua misiunea căreia îi închinase viața: dezrobirea musulmanilor captivi. Date fiind nobila sa activitate și vârsta sa, dată fiind ura ținută în frâu până atunci în cartier, reacția musulmanilor nu s-a lăsat așteptată. S-au înălțat bariere în calea dușmanilor, au fost masacrați soldați, funcționari, călugări. A fost o adevărată răzmeriță. Desigur, orășenii nu erau în măsură să țină piept armatei de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
nu vii să mă întrebi dacă plâng noaptea? De toți ceilalți bărbați trebuie să mă tem. De tatăl meu astăzi, de bărbatul meu mâine, de toți cei ce nu sunt rudele mele și de care trebuie să mă ascund. Slăbi frâul și catârca o porni iarăși în trap mărunt. M-am grăbit ca să pot rămâne alături de ea. Continuam să nu-i vorbesc, dar, ciudată senzație, mă temeam pentru ea, o învăluiam cu privirea într-o afecțiune neașteptată. Mi se părea că

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
un cal, frumos, dar scund, pe care stătea călare o superbă călăreață cu pielea întunecată și cu chipul descoperit. — Această tânără sclavă este darul stăpânului pentru poemul tău. Are paisprezece ani și vorbește bine araba. Noi îi spunem Hiba. Apucă frâul și mi-l puse în mână. Am tras de frâu, cu ochii ridicați spre ea, neîncrezători. Darul meu mi-a zâmbit. Copleșit că întâlnisem un senior atât de curtenitor și de darnic, m-am întors direct la Tabelbala, unde mă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
superbă călăreață cu pielea întunecată și cu chipul descoperit. — Această tânără sclavă este darul stăpânului pentru poemul tău. Are paisprezece ani și vorbește bine araba. Noi îi spunem Hiba. Apucă frâul și mi-l puse în mână. Am tras de frâu, cu ochii ridicați spre ea, neîncrezători. Darul meu mi-a zâmbit. Copleșit că întâlnisem un senior atât de curtenitor și de darnic, m-am întors direct la Tabelbala, unde mă aștepta caravana. I-am anunțat unchiului meu că îmi dusesem

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
o sumedenie de soldați pedeștri înarmați cu arcuri și săgeți înmuiate în otravă. Când se deplasează dintr-un oraș într-altul, se urcă pe o cămilă, la fel ca oamenii curții sale, care sunt însoțiți și de cai ținuți în frâu de slugi înarmate. Dacă nimerește peste dușmani și e nevoit să se bată, prinții și soldații sar pe cai, în vreme ce slugile leagă picioarelor cămilelor. Când principele obține o victorie, toată populația care s-a luptat împotriva lui e capturată și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
o luase pe alt drum decât cel obișnuit, cu puțin înainte de a intra în orașul nou. Crezând că voia să ocolească vreo îmbulzeală, l-am lăsat în pace. Numai că el m-a dus în mijlocul unei gloate, apoi, punându-mi frâul în mână, mormăi o scuză și se făcu nevăzut, fără a-mi lăsa timp să-i pun vreo întrebare. Nu se purtase niciodată în felul ăsta și mi-am promis să stau de vorbă despre acest lucru cu stăpânul lui

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
mă solicitau. În lipsa slujitorului meu înarmat, rămas la spectacolul lui macabru, măgarul începu să hoinărească prin oraș după cum avea chef și după cum era deprins. Și acest lucru a durat până ce un negustor, băgând de seamă starea mea de indispoziție, apucă frâul și-mi întinse o cupă cu apă îndulcită și parfumată cu iasomie, care pe dată îmi destinse măruntaiele. Mă aflam la Khan el-Khalili, iar binefăcătorul meu era unul dintre cei mai bogați neguțători persani din piață, un anume Akbar, Dumnezeu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389

lângă gardul de lemn. Își recunoscură mama și bunica, dezbrăcate, pline de sânge, cu gura larg deschisă într-un ultim strigăt de durere. Continuară să alerge spre tatăl lor, aflat aproape, la marginea pădurii. Cu o mână ținea calul de frâu, iar cu cealaltă făcea semne grăbite, îndemnându-și fiii să alerge mai repede. În apropiere se auzi urletul lupilor. În acea clipă, totul se schimbă brusc. Valerius se văzu pe sine, adult, în mijlocul unui amfiteatru roman, strângând în mână o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
roman. Lângă par, printre urmele care se suprapuneau, o pată roșie, lungă se întindea pe zăpada imaculată, dispărând în întunericul pădurii. Sângele acela, de un roșu aprins, fusese vărsat de puțin timp. Valerius duse calul lângă un copac și legă frâul de o creangă, apoi își chemă câinele cu un fluierat. Pas cu pas, urmări dâra aceea sinistră care se pierdea printre copaci. Nu putea să uite că era medic, chirurg. Sângele acela însemna nu doar moarte, ci și răni, suferință

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
pătura de blană. — Iar asta-i pentru dormit. Valerius era deja călare pe calul său. Îi mângâie coama și se adresă bărbatului: — Adio. Nu cred că ne vom revedea. Celălalt se apropie de el în grabă și, apucând calul de frâu, îi spuse: — Așteaptă - îi întinse unul din pumnalele pe care le avea la brâu. Îți poate fi de folos. — Eu nu folosesc arme. Nu știu să le țin în mână, nici să le mânuiesc. Și, mai ales, n-aș fi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
intrăm mai repede în pădure, cu atât mai bine. Bărbatul îi întinse pumnalul gladiatorului, care îl luă și îl vârî în haină. — Adio, zise bărbatul, însă gladiatorul nu răspunse. Bărbatul veni lângă Valerius, care pornise deja. — Așteaptă. Apucă din nou frâul calului. — Ai grijă, îi spuse îngrijorat. Ai grijă. În pădurile astea sunt monștri... spirite rele. Nu știu cum o să te aperi. Dar cu asta... - și scoase din traistă o amuletă... Ia-o, te va apăra de spirite și, poate, de oameni. Valerius

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
Nu-mi mulțumești? Vitellius aruncă cupa spre el. Listarius se feri. Când vei gusta din mâncarea mea, tu ai să-mi mulțumești mie. Punem pariu? — Pariu? Vitellius încremeni. Respira greu, cuprins de mânie, dar și de poftă. Dacă își dădea frâu liber mâniei, băiatul avea să moară, iar el ar fi trebuit să renunțe la plăcerea mâncării. Ca să-și satisfacă această plăcere - știa că faima lui de mâncău era mai mare decât cea de luptător -, trebuia să cruțe viața băiatului, ba

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
șir de copaci, ce părea că nu se mai termină. În zori, când putură zări în jur, cei doi bărbați urcară o pantă și intrară în pădure. Se opriră când ajunseră în vârful dealului. Valerius coborî de pe cal și legă frâul de o ramură. Se înveli cu pătura de blană, își luă traista și se așeză pe un buștean. Lurr se învârtea de colo-colo, neliniștit, adulmecând pământul de parcă ar fi dat de urma unui animal sălbatic. Valerius îl privi o vreme

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
seama câți barbari erau ascunși după copaci, în spatele tufișurilor sau culcați la pământ. Ce strategie vei folosi? întrebă Errius în cele din urmă. Vom folosi chiar strategia lor. Îi vom bloca în ieslea găinilor. Antonius sări jos de pe cal, apucă frâul și i se alătură repede lui Errius. Suntem dezavantajați, e adevărat, zise cu glas scăzut. O sută șaizeci contra cinci sute, pe puțin. Dar am cu mine genieri care știu să facă ziduri, iar în fața pădurii voi plasa șase ordine

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
urlând. — Am învins! - un soldat scoase lama aburindă a gladius-ului din pieptul unui quad prăbușit la pământ. Am învins! Glasul lui triumfător acoperi strigătele quazilor rămași, care încă mai încercau să se apere. — Antonius Primus a învins! Antonius trase de frâu și își opri calul. În fața lui, scena luptei păru să înghețe, să rămână pietrificată în timp și spațiu, o reprezentare a tuturor victoriilor armatei romane care, de-a lungul veacurilor, transformaseră Roma în Imperiu. Se gândi că epoca acelor bătălii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
Galbiana, care de când venise nu deschisese gura. — Ia cupa și închină, îi șopti Errius. Ce-i cu tine? Antonius clătină din cap, dar nu luă cupa. Continua să-și privească mâinile, ca și cum ar fi vrut să și le țină în frâu, ca să nu înșface singure un pumnal și să-l înfigă în inima imperator-ului. Îl ura pe Vitellius. Îl urâse de cum îl văzuse. Îl recunoscuse imediat pe bărbatul din viziunea pe care o avusese pe când lupta împotriva quazilor. Multe nopți

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
din cauza spionilor. — Vorbește deschis, zise Antonius, privind la cei din jurul lor: Titus și câțiva centurioni aflați de mai mulți ani în Legiunea Galbiana. Nici unul dintre cei de aici nu e trădător. Errius încercă din nou să-și țină calul în frâu. — Mă refer la soldații aflați sub comanda lui Vedius Aquila și a lui Arrius Varus... Știm că au luptat împotriva vitellienilor la Bedriacum, dar putem fi siguri că sunt cu toții de partea noastră? — Dar n-au fost oare umiliți și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
de Vitellius în persoană? Titus îi duse un cal lui Antonius și vru să-l ajute să urce în șa; se dădu un pas în lături când acesta îl refuză. Am căzut în capcană ca niște idioți, spuse Antonius apucând frâul. Veșmintele îi erau îmbibate de sânge. Se uită la Errius. — Acum înțeleg de ce calul tău era atât de neliniștit. El a simțit prezența dușmanilor, dar noi nu. Începură să coboare dealul. Errius ducea de frâu calul pe care era așezat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
niște idioți, spuse Antonius apucând frâul. Veșmintele îi erau îmbibate de sânge. Se uită la Errius. — Acum înțeleg de ce calul tău era atât de neliniștit. El a simțit prezența dușmanilor, dar noi nu. Începură să coboare dealul. Errius ducea de frâu calul pe care era așezat prizonierul. — Vom trimite pe cineva din Legiunea a treisprezecea să aducă trupurile tovarășilor noștri, zise Antonius încruntat, clătinând din cap. Îi vom îngropa ca pe niște eroi. N-o să-mi iert că i-am atras

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
Ieșiră în fugă pe porțile de la Ludus, cu armele în mână. Se alăturară trupelor flaviene și înaintară împreună cu ele, înfigând tridentele în trupurile atacatorilor, sfârtecându-i cu săbiile și pumnalele, zdrobindu-le capetele cu scuturile. Cu neputință de oprit, dădeau frâu liber furiei care îi ajuta să învingă în arenă. Printre ei se afla și Valerius. 43 — Ausper! continua să strige Vitellius. Glasul său răsuna în încăperile și pe coridoarele palatului pustiu. — Unde ești? Ausper, te rog! Alerga șchiopătând încoace și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2296_a_3621

-o doar din afecțiune. Te rog să înțelegi că, văzându-te, inima mi s-a umplut de emoție, dar, din păcate, a ieșit prost. Sper să te faci bine curând.“ Era destul de mândră de rezerva și elocvența sa simplă. Dădea frâu liber sentimentelor ei, își zise, și totuși în mod stăpânit, rezonabil și prietenos. Cu siguranță, atinsese un nou nivel de dezvoltare personală, un nou prag al maturității. Spera că asta-l va convinge pe Hungry Hop de bunul ei simț

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2296_a_3621]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201

duri. Se aplecă spre mine, ținându-și pumnii mici pe tejghea și spuse: — Leroy! Muzica amuți în același moment. Chipuri vagi se întoarseră spre mine. Cu mâinile în șolduri, părând mai bătrâne acum, în nemișcarea lor, și sânii ținuți în frâu de respirația deja calmă, întunecata balerină își coborî spre mine privirea în care mocnea disprețul suveran. — Și eu sunt în căutare. De data asta vorbise Dawn. Sunt chiar foarte interesată de pornografie. — Ba nu ești, i-am răspuns. Și nici

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
pereților ca de canion. Are nevoie de furia asta primitivă. Are răspunderi mari. Urlă de parc-ar păzi porțile iadului. Plămânii lui sunt fără fund. Furia lui diavolească e uriașă. Are nevoie de plămânii ăia - de ce? Ca să-i țină-n frâu, ca să-i scuipe afară. Dar mai bine să vă spun adevărul gol-goluț despre Selina, și încă repede. Târfa asta ordinară, ce i-am permis să facă din mine? Ca multe alte fete (socot), și mai ales cele minione, suple, fermecătoare

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]