2,956 matches
-
răutatea demonilor asemenea aurului prin foc, după ce au făcut tot ce le‑a stat în putință să împiedice orice degradare a naturii lor raționale, să se dovedească demni de a ajunge la măsura realităților dumnezeiești și să fie ridicați de Logos la fericirea cea fără asemănare” (6, 44). Cuvântul „Satan” poate fi înțeles atât în sensul propriu, cât și în cel figurat. În sens propriu, Satan este „prima dintre ființele cu o viață pașnică și fericită care și‑a pierdut aripile
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
că Anticristul se manifestă la nivelul moravurilor și doctrinei. La cel de‑al treilea nivel se situează raportarea la Scripturi, precum și demersul exegetic. În acest punct, Origen se dovedește extrem de original; însuși actul hermeneutic, ca proces de asimilare cu Cristos‑Logos‑Scriptură, se află în centrul gândirii sale teologice. Într‑adevăr, „pentru că [Isus] a venit și pentru că în el s‑a împlinit Evanghelia, a făcut din toate o Evanghelie”. Așadar, toate Scripturile, atât Noul, cât și Vechiul Testament, nu vorbesc decât de
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Scripturile, atât Noul, cât și Vechiul Testament, nu vorbesc decât de această bucurie evanghelică dăruită tuturor prin Întrupare. Dar care este conținutul Evangheliei, în sensul larg al termenului, de „veste bună”, transmisă de Scripturi? Conținutul său nu este altul decât Isus, Logosul veșnic. Isus continuă să se întrupeze în sufletul fiecărui creștin care se apleacă asupra Scripturilor, în căutare de hrană spirituală. Citirea și interpretarea evangheliei lui Cristos înseamnă deci intrarea în comuniune mistică cu Logosul. Exegeza, potrivit lui Origen, este un act
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
său nu este altul decât Isus, Logosul veșnic. Isus continuă să se întrupeze în sufletul fiecărui creștin care se apleacă asupra Scripturilor, în căutare de hrană spirituală. Citirea și interpretarea evangheliei lui Cristos înseamnă deci intrarea în comuniune mistică cu Logosul. Exegeza, potrivit lui Origen, este un act prin care se realizează un fel de „cristificare” a hermeneutului și, prin acesta, a celor care ascultă sau citesc cuvintele sale. Această „cristificare” rezidă în unirea sufletului celui care se apropie de Evanghelie cu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
adevăratul Cristos continuă să se întrupeze în Evanghelie (totalitatea Scripturilor) după învierea sa, tot astfel dușmanul său se instalează, încă de pe acum, în „templul” Scripturilor, propunând doctrine opuse celei adevărate, dar care se dovedesc extrem de cuceritoare. Anticristul este acest fals Logos care locuiește ilegitim în Biblie. Dimensiunii ereziologice a lui Anticrist Origen îi adaugă deci dimensiunea exegetică (fără a ignora dimensiunea morală). Altfel spus, el nu respinge sub nici o formă anticristologia tradițională, de care se folosește în Contra lui Celsus, adică într
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
puterea numelui” lui Cristos în scopuri personale, pentru a atrage și pentru a aduce rătăcire, atât păgânilor, cât și creștinilor. În Com. Mt., se face trecerea de la sensul literal și eshatologic, la sensul moral și alegoric, Anticristul este aici anti‑Logosul ascuns în „templul Scripturilor”. Într‑adevăr, nu este vorba de un singur Anticrist (cuvânt fals), ci de o multitudine de anticriști, care acționează ilicit, printr‑un fel de „magie” lingvistică, extrem de cuceritoare. Acești „vrăjitori” alterează adevăratul sens al Scripturilor și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Commodian reflectă teologia iudeo‑creștină de la sfârșitul secolului al II‑lea împotriva căreia vor lua poziție Ciprian și Tertulian urmând lui Iustin și lui Hipolit. Iată câteva trăsături ale acestei teologii: - monarhianism (transcendență absolută a lui Dumnezeu); - necunoaștere a teologiei Logosului; - viziune pesimistă asupra lumii actuale; - milenarism; - Nero rediuiuus; - poporul ascuns. 3) De ordin istoric: Menționarea unei invazii a goților, în secțiunea consacrată eshatologiei, constituie un argument decisiv pentru datarea poemului între anii 240‑260. Carmen apologeticum În capitolul extrem de dens
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ieșit din Tatăl se va întoarce și se va contopi cu Tatăl și nu va mai fi.” (cap. 27) Această concepție reprezintă tradiția teologică monarhianistă, care încearcă să „salveze” unitatea divină afirmând preeminența Tatălui în sânul Treimii. Ea precedă „teologia logosului” care pentru a ajunge la același rezultat, proclamă inferioritatea Fiului față de Tatăl. Dacă „teologii logosului” (Origen, Eusebiu ș.a.) au fost adesea acuzați de a fi „păgânizat” dogma creștină, monarhianiștii, la rândul lor, s‑au văzut acuzați de „anacronism iudaizant”. Accentuarea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
mai fi.” (cap. 27) Această concepție reprezintă tradiția teologică monarhianistă, care încearcă să „salveze” unitatea divină afirmând preeminența Tatălui în sânul Treimii. Ea precedă „teologia logosului” care pentru a ajunge la același rezultat, proclamă inferioritatea Fiului față de Tatăl. Dacă „teologii logosului” (Origen, Eusebiu ș.a.) au fost adesea acuzați de a fi „păgânizat” dogma creștină, monarhianiștii, la rândul lor, s‑au văzut acuzați de „anacronism iudaizant”. Accentuarea divinității Fiului‑logos se află la originea seriei de erezii subordinaționist‑deiste, apărarea unității monolitice
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
a ajunge la același rezultat, proclamă inferioritatea Fiului față de Tatăl. Dacă „teologii logosului” (Origen, Eusebiu ș.a.) au fost adesea acuzați de a fi „păgânizat” dogma creștină, monarhianiștii, la rândul lor, s‑au văzut acuzați de „anacronism iudaizant”. Accentuarea divinității Fiului‑logos se află la originea seriei de erezii subordinaționist‑deiste, apărarea unității monolitice a divinității constituind premizele ereziei monarhianiste, cu cele două variante: adopționism și patripasianism sau modalism (sabelianism). Încercând să salveze unitatea divină, Marcel al Ancirei, unul din protagoniștii sinodului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
a ratat prima înviere. Capitolul VII Anticristul‑diavol în De consummatione mundi Introducere Sub numele lui Hipolit, ni s‑a transmisă o omilie, datând, probabil, de la sfârșitul secolului al IV‑lea, având următorul titlu: TOU MAKARIWTATOU IPPOLUTOU EPISKOPOU KAI MARTUROS LOGOS PERI THS SUNTELEIAS TOU KOSMOU KAI PERI TOU ANTICRISTOU KAI EIS THN DEUTERAN PAROUSIAN TOU KURIOU HMWN IHSOU ΟΧ3ΓΙ? Κ, în latină De consummatione mundi. Există două ediții moderne ale acestui text, una în PG 10, col. 901‑925, cealaltă
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Vechiul Testament. Mai întâi, el se mulțumește să asimileze lac omnium sacramentorum temporaliter pro aeterna salute nostra gestorum, adică tainele celei dintâi veniri a lui Cristos. „Laptele” este învățătura lui Cristos, în chipul robului. „Hrana solidă” (cibus), cea a lui Cristos‑Logosul: Lac nostrum Christum humilis est; cibus noster, idem ipse Christus aequalis Patri. Dar ce înseamnă a mărturisi că Cristos este egalul Tatălui? Înseamnă, consideră Augustin, „a‑l atinge pe Cristos cu inima, duhovnicește”, adică în cel mai profund mod cu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
alții, nu putem să‑i enumerăm pe toți, sunt împotriva învățăturii lui Cristos, împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. Însă Cuvântul lui Dumnezeu este Cristos: tot ceea ce este împotriva Cuvântului lui Dumnezeu este al Anticristului. Isus este viață și învățătură, praxis și logos în același timp. Anticriștii nu se opun numai logosului, ei nesocotesc deopotrivă praxis‑ul, cu alte cuvinte, privează modelul evanghelic de una dintre dimensiunile sale fundamentale. Capitolul 9 este o diatribă împotriva potențialilor anticriști ascunși în sânul Bisericii, încheiată cu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
împotriva învățăturii lui Cristos, împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. Însă Cuvântul lui Dumnezeu este Cristos: tot ceea ce este împotriva Cuvântului lui Dumnezeu este al Anticristului. Isus este viață și învățătură, praxis și logos în același timp. Anticriștii nu se opun numai logosului, ei nesocotesc deopotrivă praxis‑ul, cu alte cuvinte, privează modelul evanghelic de una dintre dimensiunile sale fundamentale. Capitolul 9 este o diatribă împotriva potențialilor anticriști ascunși în sânul Bisericii, încheiată cu un tulburător îndemn: Unusquisque considerans conscientiam suam, si mundi
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Evanghelia după Ioan, ca și Apocalipsa, a fost obiectul discuțiilor și al polemicilor de‑a lungul întregii jumătăți a secolului al II‑lea. Într‑adevăr, Evanghelia după Ioan, prin caracterul său ezoteric și în același timp intelectual, legat de doctrina Logosului, era deliciul mediilor gnostice ale epocii, primul său comentariu se datorează, de altfel, valentinianului Heraclion (către anul 170). Pornind de la primul capitol al evangheliei, „ereticii” propovăduiau nestingheriți existența unei tradiții ezoterice ca fiind adevărata tradiție creștină, paralelă cu cea bisericească
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de bună formație, diacul Toader se mișcă nestânjenit printre „izvoare”, „topind” pasajele împrumutate din scrierile religioase în construcții ce par a-i aparține. învățații au deslușit în bună măsură sursele puse în lucru. începutul cuvântării (ce evocă forța creatoare a Logosului și elogiază armonia firească, expresie a logicii forței creatoare necontrazisă de natura duală a ființei umane: „Toate faptele câte-s pre pământ și în ceastă lume, și ceriul și pământul, și soarele și luna și stélele pre ceriu, și copacii
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
un alt punct de vedere, referitor la modalitatea de a Înțelege Încheierea existenței. Acesta ne este oferit de morala creștină. În concepția antropologică a lui D. Stăniloae, fundamentată pe valorile moralei creștine, moartea are o semnificație particulară. Omul este creatura Logosului divin, atât ca trup, cât și ca suflet, care nu mai sunt contradictorii, ci complementare. Relația omului cu Logosul divin, sursă a vieții, face ca el să nu mai fie supus perisabilității, dispariției ireversibile după moarte. Trupul este materie, dar
Tratat de psihologie morală (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) [Corola-publishinghouse/Science/2265_a_3590]
-
creștină. În concepția antropologică a lui D. Stăniloae, fundamentată pe valorile moralei creștine, moartea are o semnificație particulară. Omul este creatura Logosului divin, atât ca trup, cât și ca suflet, care nu mai sunt contradictorii, ci complementare. Relația omului cu Logosul divin, sursă a vieții, face ca el să nu mai fie supus perisabilității, dispariției ireversibile după moarte. Trupul este materie, dar „o materie organizată rațional și, prin aceasta, el rămâne legat de conștiința de sine” ( D. Stăniloae, Ose comprendre que
Tratat de psihologie morală (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) [Corola-publishinghouse/Science/2265_a_3590]
-
făcându-l părtaș neliniștilor poetului. Un statut de anticameră a lirismului reflexiv îl au și poemele mai ample ce reiau motive biblice (Eva, Iuda), glosează tema ciclurilor istorice (Lumile, Civilizația) sau deplâng, în urma unei fervente căutări eșuate, absența divinității, a Logosului. Ca atitudine - și cu reflexe izomorfe în stil - poetul se vădește un dual: melancolic și exuberant, claustrat în faldurile tăcerii sau coborând frenetic, vitalist „în stradă”, visător și atent la urgențele veacului, ca în versurile din Viața sau ca în
SAULESCU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289513_a_290842]
-
în formare. În 1945, absolvent al Liceului „Gh. Lazăr” din capitală, se înscrie atât la Facultatea de Medicină, cât și la Facultatea de Filosofie. La prima renunță după un an, pe a doua o va termina în 1948, cu teza Logos și dialectică la Platon. Între timp făcuse cunoștință cu Anton Dumitriu, se angajase șef de cabinet al acestuia, în cadrul Creditului Minier (1945-1946), iar la sugestia profesorului de logică se îndreptase și către Facultatea de Matematică, secția matematică-fizică. În 1949 renunță
SCRIMA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289578_a_290907]
-
Cele mai stringente probleme ale culturii, presei, intelectualității cernăuțene formează, de obicei, tematica editorialelor scrise de I. T. Zegrea și Ștefan Hostiuc. Valoroase sunt paginile de istorie literară și culturală, de critică și eseistică, ilustrate de Mihai Cimpoi (Iconarii între logos și istorie), Mircea Lutic (studii despre reviste literare bucovinene), Grigore C. Bostan (Intelectualul român la Cernăuți), Nicolae Bilețchi (Nuvelistica lui Ion Druță: viziune unitară și coerență compozițională), Alina Ciobanu-Tofan (Fenomenul literar basarabean între protocronism și sincronism) ș.a. În cadrul rubricii „Eminesciana
SEPTENTRION LITERAR. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289625_a_290954]
-
individ și la menirea sa în lume”. Cu precădere sunt examinate cântecul liric, orația și strigătura de nuntă, formulele de chemare, dialogurile, unele teme, motive, structuri. Scenariul nunții este interpretat pertinent, etosul și funcția lui modelatoare prezentate cu acuratețe, iar logosul specific supus unei lecturi moderne, care atestă și cunoașterea unor discipline înrudite, cum sunt sociologia, semiotica, psihologia. Cu volumul Dincoace de sacru, dincolo de profan (1994) Ș. se afirmă și mai pronunțat ca teoretician preocupat de definirea deschiderilor metodologice în cercetarea
SEULEANU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289649_a_290978]
-
repere. Discursul liric, dens, concentrat, vorbește despre condiția omului contemporan, relevând dramatismul impactului cu o realitate degradată, pentru care toposul semnificativ este metropola generică. Sentimentului de dezolare („neantul se aude în lucruri”), omniprezent, poetul nu îi poate opune decât forța logosului(„numai cuvântul poate învia lucrurile”). Revin nostalgiile campestre, amplificate și prin contrastul dintre limbajul științific prezent în versuri și melancolia celui care vede „dincolo de marile ziduri/ caii despletind verdele insolit al câmpiei”. Continuând mesajul cărților anterioare, Improvizații pe cifraj armonic
SEVERIN. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289653_a_290982]
-
păcat al lui Nichita Stănescu a fost crima săvârșită față de sine însuși: distrugerea sistematică a carcasei care-i asigura superbul exercițiu al spiritului. Nichita Stănescu este cel mai important poet român de după al doilea război mondial. Odată cu el, prin el, logosul limbii române ia revanșa asupra poeților ei. ȘTEFAN AUG. DOINAȘ Că ne place sau nu, pe drept sau pe nedrept, Nichita Stănescu și-a umbrit toți contemporanii, prin opera ca și prin personalitatea sa, prin viață și prin moarte. De la
STANESCU-5. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289876_a_291205]
-
405-408; Marin Mincu, Poeticitate românească postbelică, Constanța, 2000, 147-165; Ion Pachia Tatomirescu, Nichita Stănescu și paradoxismul, Timișoara, 2000; Manolescu, Lista, I, 110-140; Mircea Bârsilă, Dimensiunea ludică a poeziei lui Nichita Stănescu, Pitești, 2001; C. Z. Bustiuc, Nichita Stănescu, poet al Logosului și Divinității, Constanța, 2001; Marian Chirulescu, Maria Necula, Biobibliografie Nichita Stănescu, I-II, pref. Nicolae Boaru, Ploiești, 2001; Carmen Dărăbuș, Nichita Stănescu - experiment poetic și limbaj, Cluj-Napoca, 2001; Olimpia Iacob, Translation Theory Applied to the Poetry of Nichita Stănescu, Satu Mare
STANESCU-5. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289876_a_291205]