10,420 matches
-
Am râs din toți rărunchii. — Du-te-n mă-ta. — O, făcu ea, ca și când înjurătura mea ar fi fost cine știe ce revelație profundă. Mă privi în ochi. Ești furios, Eric? Ți-e teamă? — Dacă mi-e teamă de hamacuri? Ea îmi mângâie mâna. — E în ordine să plângi. Lui Clio îi place să-și dorească unele lucruri și apoi să caute mijloace complicate de-a le obține. Asta în ciuda faptului că majoritatea lucrurilor pe care le vrea și le poate permite fără
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
-
să mă întind și eu în el ca să citesc Fight Club. Am zâmbit. — Bine, atunci. Să cumpărăm un hamac. — Mișto. — Dar ce-ar fi să-l cumpărăm pentru amândoi? Ca un bun comun. De împărțit. — O! — Doar dacă, am zis, mângâind-o pe mână așa cum făcuse și ea, doar dacă nu vrei să cumpăr un hamac doar pentru mine fiindcă îți dorești, poate, în secret să cumperi ceva doar pentru tine și, odată ce voi fi cumpărat hamacul, să poți spune „dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
-
toate celelalte privințe, sunt incredibil de viril și de curajos. Clio râse. — Bine, dovedește-o. Vino la scufundări cu mine. Lângă stânci sunt niște pești uimitori. Vreau să vii să-i vezi. — Păi, acum o să-i pot vedea, nu? Am mângâiat aparatul subacvatic. — Dar nu-i același lucru, lungi Clio cuvintele într-un scâncet de fetiță. Zâmbi. Dacă m-ai iubi, ai veni. — Ție nu ți se pare că seamănă cu Buzz Lightyear? — Am spus, dacă m-ai iubi, ai veni
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
-
Mai trecu un timp și tot nici o urmă de butoi sau de rechin. Cerul se transformă din roșu-aprins în albastru-cenușiu, iar mișcarea oceanului se domoli într-un fel de legănare inconștientă. O briză răcoroasă suflă printre balustradele punții și-mi mângâie gâtul îndurerat cu degete tandre. Știam că ceva se schimbase în mine. În parte, mă oferisem să rămân pe punte, de veghe, ca să am timp să mă gândesc la ce ar putea fi acel ceva. Îmi tot imaginam o monedă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
-
mai tare, afundându-și fața în gâtul meu. Și tu, zise și cuvintele îmi răsunară în urechi ca o răsuflare întreruptă. Am cuprins-o cu brațele, dar ea se eliberă, având pe chip zâmbetul acela tăios, mai familiar. — Haide, mă mângâie pe piept și se ridică în picioare. Avem treburi de făcut. — Ooo! Râse. — Du-te mai bine și caută ceva de mâncare. Mai consumă din energia asta în exces. — Ce vrei? — Hmmm, ceva ușor. Și poate niște bere? Am încuviințat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
-
ieșit cu o pungă de plastic conținând caietele cu Fragmentul becului și celelalte lucruri din camera Primului Eric. Alunecând înapoi spre linia apei, le-am pitit în bărcuță lângă pisoi. Miau. Ian țopăi ca să-l ridic de acolo. L-am mângâiat pe cap și el se frecă insistent de mâna mea. — Știu, știu, dar trebuie să stai acolo. Îmi pare rău, dar trebuie s-o faci. Ai înțeles? Nu-i sigur pentru... Orpheus gemu, se înclină cu câteva grade și Ian
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
-
mă aflu în compania ta. Am râs fără nici o reținere. — Urăsc exprimarea asta. — Știu, rânji ea, înlăcrimată. Ești prea comod. Și ne-am ținut strâns în brațe, plângând, pe când ultimele fuioare de ceață se risipeau în jurul nostru. — Hei, făcu Scout, mângâindu-mă pe spate, ăla de acolo e Ian? M-am întors să mă uit. Bărcuța galbenă a lui Ian tresălta pe valuri mai încolo. Mult în spatele lui, în largul mării, insula se înălța măreață și stâncoasă, încețoșată în zare. — Ian
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
-
refuz o bandă lată de argint, de care atîrna un I. Era darul Iordan. Marcat Iordan. Cum altfel? Nu avea el psihologie de șef de trib? Cel care întreține armele de vînătoare, face rost de hrană, aprinde focul. Cel care mîngîie și cel care pedepsește. Războinicul puternic. Niciodată indulgent. "Bărbatul ia inițiativa". De cîte ori nu m-a îmbolnăvit cu o remarcă acidă. Și privirea mereu ironică, mereu amuzată cu care-mi constata sînii: "Cam mari pentru modelling, Dințișor". Adolescența mea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1471_a_2769]
-
cînd s-au născut cei mai buni prieteni. În noaptea de 14 februarie 1974, cînd împlineam 30 de ani, am citit Márquez, Un veac de singurătate. Mi se pare important să-i urmăresc pe oamenii dragi, apropiați, cum citesc. Tata mîngîia pagina după ce deschidea cartea. Citea cum interpreta la pian: elegant, aristocrat, inteligent, brodînd fin notele; ce diferență față de patetismul lui Iordan! Iordan obișnuia, cînd se oprea din lectură, să rămînă cu cartea pe piept. O ținea deschisă sub bărbia despicată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1471_a_2769]
-
cu mîini îndrăgostite și ochi în vîrful degetelor, deasupra unei ierbi albastre. A inventat un cer mai albastru, o vară mai vară, dar cu gîndul de-atunci, cu emoția de-atunci. M-a atins în toate ale mele, m-a mîngîiat cu culori de apă. Nu lipsea nici frunza lipită de umăr. Ca o bubă rea, după mușcătură de șarpe. Infectată, mortală, dacă mă gîndesc la copila-femeie putrezită în cea de-acum. Trag vitraliul pe vechiul loc și ușa se hîțînă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1471_a_2769]
-
3, "cel mai democratic tramvai", cum a declarat critica. Tano sare cu labele pe ea. Apăi află matali, cucoană dragă, că nouă ni-a fost tare dor de Măria-Ta, îi spune eruditul meu de cîine, ca din cronică. Îl mîngîie pe fruntea socratică, dar rămîne supărată: Mă simt ca un cîine, Tano. Ca un cîine. E supărată că plopul crescut în colțul blocului s-a uscat și a căzut din picioare, cum mor copacii. N-am fost acolo, dar pîrîitul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1471_a_2769]
-
vadă la mine-n poartă scene de Fellini? "Zăbzucile aistea" de fete se comportau aberant doar pentru că îndrăzneau să poarte dressuri negre. "Îți sparg ecranu' dacă nu dispari, babo". Mi-e silă și milă de fata care se lasă sărutată, mîngîiată între o rîgîială și-un scuipat. Țucături și țucale. Tano apare izbăvitor și-i împrăștie. Era și cazul, îi reproșez cîinelui meu. Pentru cîți te latră pe tine, io ar trebui să mușc trei-patru pe zi. Telefonul de la Șichy (vrea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1471_a_2769]
-
li se rostogoleau în coș. Lua cineva în seamă, ia cineva în seamă înțelepciunea antică? De la Vergiliu cetire: "Salvarea învinsului e să nu mai spere în nimic". Tano își vîră fruntea în palma mea, ca și cum mi-ar spune: "Io te mîngîi pe tine, muiere, nu tu pe mine". Simte cînd ceva mă apasă. Mîncăm, Iordanco? Îmi pivotează în jur, împingîndu-mă spre frigider și-și îndeasă capul înăuntru, de cum deschid ușa. Zece chestii nu-mi plac la tine, Tano. Unu, îți bagi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1471_a_2769]
-
chip alunecos de femeie fatală. Ea intră în tine și te chinuiește până la epuizare, dacă nu e exorcizată la timp. Dar tu nu pari a fi fost atins de înger, deși îngerul s-a aplecat deasupra ta și te-a mângâiat cu aripa lui neputincioasă. Ai refuzat protecția îngerului. Dacă ai fost tu primul care ai privit intens în ochii Vasiliscului, nu vei muri, dar îți vei vedea imaginea deformată, ultragiată a sinelui în ochii lui și din acel moment vei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
-
năpustit în brațele lui cu toată furia, lăsând la o parte orice pudoare ce ar fi fost demnă de o nefecioară închipuită. Prințul necavaler și vânător de licorni a respins-o cu siguranța delicată a celui care poruncește și a mângâiat-o împăciuitor și distant pe creștetul capului, ca pe oricare dintre ogarii lui complice la vânătoare. Iubirea pătimașă ardea în ochii ei și ațele ochilor ei verzi s-au lungit și mai mult, iar suferința începea să capete contur la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
-
pare să se reașeze, să se ordoneze, acum, că este amintit și restructurat de ea, până la cele mai mici detalii: facturile neplătite, poșta nedeschisă, cămășile neduse la curățat, corespondențe neterminate. Și, în timpul acesta, îmi strânge mâna de câteva ori, îmi mângâie în treacăt obrazul, este atât de drăgălașă și binevoitoare, ca și cum ne-am fi reîntâlnit după o lungă absență și ne aflăm din nou împreună, în spațiul nostru pe care ea îl cunoaște până la cele mai mici amănunte. Și conversația continuă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
-
mea. Totuși, nu avea maiestatea licornului prinț desprins din basmele cu fete frumoase, dar mai ales înțelepte, sau tapițeriile lucrate în mătase. După cum, nici să adoarmă în poala mea nu avea de gând. I-am atins grumazul și l-am mângâiat ușor cu degetul. Am stat așa preț de câteva clipe, până când m-a strigat mama. Rămăsesem prea mult în urmă. I-am dat capul ușor la o parte, dar el continuă să mă privească cu expresia elevului din clasa a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
-
o trosnească. Păi așa de urât mă vezi, cucoană? Ia ține niște complimente din partea comitetului de plajă! Dar în loc să izbească, spre uimirea și spaima prietenelor, își lasă senzual bastonul asupra trupului mlădios al mamei și începe s-o pipăie sau mângâie cu capătul lui falic și brusc domesticit. Mama, înmărmurită și ea pentru o clipă, se desprinde subtil de sub mângâierea insistentă, sare într-o parte și se reapucă de desenat, propunându-i o nouă postură, din profil. Și-l desenează cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
-
cadourile; pesemne fiecare dintre ei i-a spus sau recitat câte ceva lui Moș Crăciun, pentru că gurile lor au început dintr-o dată să se miște frenetic, luând tot felul de forme ovale, ca și cum ar intona un cântec. Doamna din mijloc a mângâiat senzual renii pe grumaji și i-a desfăcut din hamuri. S-au pierdut rapid în înălțimile înnegurate ale parcului. Moș Crăciun, foarte vioi de altfel, avea o barbă artificioasă deosebit de lungă pe care călca, în care se împiedica de câte ori se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
-
de dresoare a timpului cu miile de secunde obraznice, neascultătoare, neîndemânatice, dirijate de Ea. Zi sau noapte, după cum voia Ea. Christian Dior, Jean-Paul Gaultiere i-au spus: "Modelează păpușa Miorița, contureaz-o, asorteaz-o, estimeaz-o, tortureaz-o". A îmbrăcat-o în mireasă. A mângâiat-o, a legănat-o. N-a mai plâns. Mirată, se uita la Mama ei cât e de mare, până în tavan, mâini cu degete groase, usturătoare, mâini făcute special pentru torturarea păpușilor mici cum era ea, care învățase limba plânsului de când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]
-
blondă-creață, blondă-nebun, roșcat-trivial, roșeață-domestic, roșcat cu chelie, roșcat-lins, roșu cu bulbi, roșu-lung, roșu-îngust, roșu-purpuriu, viril-purpuriu, obtuz-purpuriu, roșu-aromat, roșu-timpuriu, pe o piele cu pori violet, cu calitățile sexuale aferente, suprapuse, interpuse și mai ales seduse de picioarele Mamei. Mioara și le mângâia pe ale ei, amintindu-și cât s-au șlefuit în cadriluri, valsuri și tangouri roz, în rock-uri chimono, în menuete îmbrobodite și twist-uri despuiate, desferecate și învolburate, câte volute a făcut stângul, câte degajări, dreptul, când lovea cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]
-
priveau pe furiș, pentru a nu fi surprinși de adulții cu aripi aprige și usturătoare, Mioara părea o vrăjitoare care-și rotește palmele în jurul globurilor de cristal pentru a-i dezvălui secretele viitorului. Dar ea nu făcea altceva decât să mângâie nimbul sferelor pe care nu era imprimat niciun țipăt, nici de pasăre cu limbă de șarpe, nici de șerpi cu cap de pasăre, nici de rău, nici de pace, nici de foșnet. Fiecare nimb era așa cum îi stătea bine unui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]
-
copacii își scutură frunza. Ei erau măturătorii. Mioara le văzu harta sufletelor. Începu să citească, la început, detașată, pentru că, fiind imensă, le știa sfârșitul și ceea ce urma după sfârșit, acea nelămurită cuprindere, ca atunci când nu-ți ajung brațele pentru a mângâia pe cel drag, ai vrea să fii miriapod și nu-ți ajunge trupul pentru a-l îmbrățișa, revenind mereu la chipul iubit, palmele sunt prea mici. Ai dori să-l simți molecular. Inima lui să bată în inima ta. Da
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]
-
femeilor care ți-au căzut în brațe la puterea superlativă a fericirii pământești, care va merge în moarte fără întrebări, pentru că Noi suntem Răspunsul. Mitică, te iubesc așa cum Mioara nu te va iubi vreodată, pentru că nu are experiența iubirii. Îmi mângâi trupul închipuindu-mi palmele tale, fiorii mă electrocutează, ochii mei nu mai văd decât întuneric și un soare mic în depărtare: inima ta. Plutesc eu către tine, Soare, Eu, Planetă neluminată vreodată de tine, lumina ta îmi va da fertilitate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]
-
ocupat locul altcineva. Tot o femeie? Zice că e Mioara Alimentară, dar eu nu o cred. Vreau să mă ajutați să scap de ea. Prostii, spuse Cargobot și scoase o sticlă din buzunar din care băură toți trei, în timp ce Mioara mângâia pe rând câinii care îl însoțiseră pe Ghiborț. Au diabet! spuse el. Au băut spumă de drojdie de la fabrica de bere și s-au îmbolnăvit. Poate să spună ăla cu trei picioare. Câinele confirma prin lătrături, scriind în aer cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]