KorAP: Find »[drukola/base=păgân & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...51 52 53 ...127 >

3,151 matches

Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399

Sacrificiile lor nu sunt nimic altceva decât expresii ale terorii iraționale. Demonii inspiră oamenilor viziuni onirice tulburătoare și robesc sufletele lor prin intermediul magiei. Aceleași creaturi malefice se găsesc la originea persecuțiilor: cea a profeților, a lui Socrate și a filozofilor păgâni, în fine cea a creștinilor. Aici, instrumentele nu mai sunt poeții sau creatorii miturilor, ci oamenii politici, în speță, împărații. Fiecare persecuție împotriva creștinilor este o manifestare a puterii demonilor. Așa cum subliniază Elaine Pagels, Iustin proiectează evenimentele personale și politice

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
Elaine Pagels, Iustin proiectează evenimentele personale și politice într‑un cadru cosmic, conflictele între doi indivizi sau două comunități devenind astfel conflicte între două principii cosmice. În fine, demonii acționează prin intermediul ereticilor, al falșilor creștini. Dacă față de poeții și împărații păgâni apologetul manifestă o oarecare condescendență - dând de înțeles că aceștia au păcătuit nu din vina lor, ci din neștiință -, în privința ereticilor poziția sa devine tranșantă. Aceștia din urmă trebuie pedepsiți aspru deoarece ei acționează în deplină cunoștință de cauză, în

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
fiecare și le închipuie după bunul plac este o nesăbuință: în acest chip, într‑adevăr, nu va exista nici o regulă a adevărului pentru nimeni, ci vom vedea cum se ivesc adevăruri antagoniste și teorii contradictorii, cum se întâmplă la filozofii păgâni cu problemele pe care ei le dezbat. Într‑o atare perspectivă, omul va căuta totdeauna și nu va afla niciodată, întrucât a respins metoda care i‑ar fi îngăduit să afle. Afirmațiile Scripturii referitoare la diavol fac parte, în concepția

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
impun în privința acestui fragment. Mai întâi, nu este prima dată când Irineu invocă acest pasaj. În III, 6, 5, de pildă, acesta este adus în sprijinul teoriei potrivit căreia Scriptura distinge sistematic între Dumnezeul creștinilor, unic și absolut, și zeii păgâni, numeroși și relativi, asimilați idolilor „de către cei care îl ignoră pe Dumnezeu”. În al doilea rând, apologetul invocă textul lui Pavel conferindu‑i o interpretare sui generis. Într‑adevăr, Pseudo‑Pavel scrie că adversarul eshatologic, împins de trufia sa, „se

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
statului, ș.a.m.d., care, pentru cei din vechime, se aflau sub protecția zeilor și constituiau obiect de venerație”. Irineu însă interpretează fragmentul în sens contrar, susținând, așa cum făcuse deja în III, 6, 5, că Apostolul se referă la zeii păgâni, hi enim sunt qui dicuntur quidem ab hominibus, non sunt autem dii. Procedând astfel el reușește să „salveze onoarea” Creatorului, acesta rămânând, încă o dată, neatins de uneltirile diavolului. Al doilea pas în acest proces de autodivinizare este constituit de instalarea

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
care vorbește Irineu propun însă o serie de nume, fapt care, în loc să simplifice, complică și mai tare lucrurile. Diversitatea ipotezelor contradictorii atrage prudența, chiar neîncrederea exegetului, căci ea amintește de diversitatea opiniilor și a teoriilor, adesea la fel de contradictorii, ale filozofilor păgâni. El prezintă deci câteva soluții posibile, dar nu îndrăznește să aleagă una. Poziția sa nu este totuși cea a unui sceptic, cum s‑ar putea crede la o privire superficială, ci mai curând cea a unui creștin scrupulos și respectuos

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
în funcție de contextul și de scopul lor practic. Ipoteza Loi‑Simonetti este acceptată și de autorul lucrării de față. De Christo et Antichristo și Comentariul la Cartea lui Daniel sunt operele unui episcop oriental cu convingeri milenariste, neinteresat de cultura clasică păgână și care nutrește profunde antipatii față de Imperiul Roman. Acest personaj nu este autorul operelor cu caracter filozofic semnalate pe statuia descoperită pe Via Tiburtina. În cazul nostru este vorba de un exeget de înalt nivel, dovedind o bogată cultură biblică

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
Hipolit arată un interes special. În concepția sa, profeții, „adevărații noștri ochi”, au putut vesti „tainele Logosului”, pentru că toate prezicerile lor au fost inspirate nemijlocit de Logosul însuși. Cuvântul divin s‑a descoperit în parte profeților Vechiului Testament, precum și filozofilor păgâni, și deplin, în Isus Cristos, apostolilor și tuturor creștinilor. Întrucât aceste mesaje provin de la unicul Izvor veșnic, conținutul lor este adevărat și rămâne adevărat pentru toate generațiile istoriei. Profeții au, așadar, o influență specială asupra fluxului istoriei. Ei nu se

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
ai dormit ca un leu, ca un pui de leu; cine‑l va trezi? 10 Căpetenie nu va lipsi din [neamul lui] Iuda și cârmuitor din coapsele sale, până ce va veni ce i‑a fost hărăzit; el este așteptarea neamurilor [păgâne]. 11Își va lega mânzul de vița de vie și de vrej, mânzul asinei sale. În vin își va spăla haina sa și‑n sânge de strugure, veșmântul său. 12Scânteietori sunt ochii săi de vin, și dinții săi mai albi ca

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
conține imaginea veșmântului spălat în vin trimite la scena botezului în Iordan; cel care vorbește de „sângele de strugure” se referă la răstignire: „Dintr‑însul au țâșnit două izvoare, unul de sânge și altul de apă, cu care spălându‑se păgânii se vor curăți. Păgânii sunt considerați ca un veșmânt pentru Cristos” (11). Ochii lui Cristos‑Iuda sunt profeții (12), iar „dinții săi mai albi ca laptele”, poruncile care ies din gura lui Isus (13). Binecuvântările lui Iacob cuprind elemente inedite

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
către Romani (cap. 13), Pavel își îndeamnă destinatarii la supunere față de stăpâniri, „căci nu este stăpânire decât numai de la Dumnezeu iar cele ce sunt, de la Dumnezeu sunt rânduite”. Înseamnă oare aceasta că toți cei ce refuză să participe la sacrificiile păgâne cerute de autorități lucrează împotriva voinței apostolului? „Fără îndoială că nu!” răspunde Hipolit, căci, atunci când acesta își îndeamnă frații să se supună puterii stăpânitoare, „el nu ne cere să ne lepădăm credința noastră și nici de poruncile noastre pentru a

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
de magie nu este a priori legitim, cum putem salva atunci caracterul divin și, în cele din urmă, legitimitatea minunilor realizate de însuși Cristos? Este evident, conchide el, că exisă false minuni, săvârșite de falși profeți, atât în sânul religiei păgâne, cât și în religia creștină, dar, recunoscând aceasta, trebuie să admitem că prezența minunilor este o realitate care nu poate fi negată fără riscul de a sărăci, chiar a goli de sens, lucrarea pământească a divinității. Origen întoarce acest argument

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
grupuri de zei rebeli, ca de exemplu, Cronos, zeii și Titanii, în mitologia greacă, sau Horus și Osiris, în mitologia egipteană (ibidem). Astfel, creștinii imită o lume anterioară, religia lor nu aduce nimic autentic. Culmea ridicolului rămâne totuși, pentru senatorul păgân, transformarea înfrângerii lui Cristos în model existențial: „Pedepsirea Fiului lui Dumnezeu de către diavol ne învață să îndurăm de asemenea să fim pedepsiți de el. Iată culmea ridicolului. Ar fi trebuit, cred eu, pedepsit diavolul și nu amenințați oamenii, victime ale

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
eu, pedepsit diavolul și nu amenințați oamenii, victime ale vicleșugurilor sale” (6, 42). Origen găsește trei moduri diferite de a combate această teorie. Mai întâi, spune el, Celsus susține un neadevăr atunci când spune că Biblia s‑a inspirat din miturile păgâne. Moise a trăit și a scris cu multe secole înaintea de Heraclit, Ferecide și Homer. În consecință, aceștia din urmă sunt cei care s‑au inspirat din Scripturi, alterând mesajul lor, și nu invers. Apoi, Celsus dă dovadă de o

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
al criticilor platoniciene la adresa discursurilor lipsite de substanță, dar persuasive ale sofiștilor, critici care traversează Gorgias, de exemplu, de la un capăt la altul. Origen deplasează, pentru prima dată, anticristologia din cadrul său strict scripturistic într‑un cadru inedit, cel al culturii păgâne. El vede în eretici „noi sofiști” și îi identifică cu mulțimea de anticriști din Biserică și din afara ei. Rezumat și concluzie Viziunea pe care o are Origen despre Anticrist este cu totul diferită de cea a predecesorilor săi, Irineu, Tertulian

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
nici un respect față de tradiție. Mai mult chiar, modul lor de viață se îndepărtează evident de principiile credinței. Descriind acești „anticriști” demitologizați și abstracți, Origen face apel la un dublu model: cel al pseudoprofetului, iudeu sau creștin, și cel al sofistului păgân. Abordarea sa însă transfigurează aceste modele într‑o atât de mare măsură, încât ele devin aproape de nerecunoscut. Capitolul V Nero Anticrist: Victorin, Commodian și poziția critică a lui Lactanțiu Nero rediuiuus Capitolul de față își propune să prezinte și să

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
de alta, prin simpatia pe care o nutrește față de popoarele Orientului, pe toată durata domniei sale. Creștinii au integrat legenda unui scenariu cristologic. Astfel, începând cu Apocalipsa lui Ioan (cap. 13), Nero devine figura emblematică a tiranului de la sfârșitul lumii, modelul păgân al Anticristului. În opinia lui Jean‑Michel Poinsotte, „cinci sunt motivele pentru care Nero era sortit să devină un personaj eshatologic, încarnarea Anticristului, a cărui venire iminentă, pentru unii, frământa imaginația creștinilor din primele secole”. Acestea sunt: o viață plină

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
parte, declanșând cea dintâi persecuție sângeroasă împotriva creștinilor, în anul 64, Nero se impune practic drept paradigmă a persecutorului. Chiar dacă ideea dezvoltării mitului anticristic pornind de la legenda neroniană nu poate fi acceptată, merită remarcat rolul capital pe care figura tiranului păgân l‑a avut în gândirea apocaliptică creștină din toate timpurile. Autorul Urcării la cer a lui Isaia (cap. 4) vede în Nero însăși încarnarea lui Beliar, „marele principe”, întâiul cârmuitor al lumii. Acest Nero‑Beliar se va impune printr‑o

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
9) vv. 673‑790: polemică antiiudaică și antipăgână; 10) vv. 791‑804: cea dintâi înviere; 11) vv. 805‑940: cei „doi” anticriști; 12) vv. 941‑988: poporul ascuns; 13) vv. 989‑1038: Judecata; sfârșitul veacurilor. Versurile lui Commodian se adresează păgânilor atrași de iudaism. Poetul nu se limitează la o expunere neutră a doctrinei creștine, ci apără doctrina de eventualele atacuri venite de pe teritoriul iudaic, păgânii având o poziție de judecători și de adversari în același timp. Commodian speră să‑i

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
perditio Nero est (v. 935), care apare două versuri mai departe. Distrugerea „Cetății eterne” (aeterna Roma) nu poate avea o semnificație gravă, cu adevărat apocaliptică, decât în ochii păgânilor. De aici putem deduce că acest nobis se referă strict la „păgâni”, categorie din care Commodian făcea parte odinioară și cu care se identifică aici, ca și în alte locuri, printr‑un fel de captatio beneuolentiae disperată. Prin această complicitate, nu doar retorică, poetul include în grupul victimelor lui Nero toți păgânii

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
Theodoret). Lucrarea cuprinde șapte cărți. În primele trei, apologetul prezintă și respinge principalele doctrine filozofice și religioase păgâne. Sunt tratate următoarele teme: 1) Existența Providenței (împotriva epicureilor); 2) Originea greșelilor (denunțarea politeismului ca pseudoreligie a lui Satan); 3) Denunțarea pseudofilozofiei păgâne; Următoarele patru cărți au un caracter pozitiv (cu toate că polemica nu dispare niciodată în întregime): 4) Despre adevărata înțelepciune (creștină); 5) Despre cultul fals (păgân); 6) Despre cultul adevărat; 7) De uita beata. De uita beata Cartea a VII‑a, cea

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
mai dea roade, anotimpurile se amestecă, iarna luând locul verii, iar vara pe cel al iernii. Dereglarea ritmului vieții pământești este însoțită de răsturnarea tuturor legilor cerești. Lactanțiu introduce o serie de prodigia tipice literaturii „de criză” a autorilor latini păgâni, care abundă, de asemenea, în Oracolele sibiline. Minuni nemaivăzute, săvârșite în cer, vor arunca spiritele oamenilor în cea mai mare groază. Cozile cometelor, întunecările soarelui, culoarea lunii, ploaia stelelor căzătoare, toate acestea vor fi neobișnuite. Se vor ivi pe neașteptate

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
la sfârșitul vremurilor, va veni un singur profet, și nu doi, ca în Apocalipsă. Dar, spre deosebire de predecesorul său care se adresează, după cum am văzut, unui public păgân iudaizant (deci cunoscător al tradiției biblice), apologetul nostru, care se adresează unui public păgân mai puțin familiarizat cu creștinismul, omite intenționat numele profetului. El este cel care va săvârși minunile descrise în Apocalipsă, dar, ca să spunem așa, sub masca anonimatului. Pentru mai multă exactitate și claritate, argumentele lui Lactanțiu elimină tot ceea ce pare superfluu

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
Nero rediuiuus? Deși respectă, în mare, sursele și scenariul eshatologic al lui Commodian, Lactanțiu procedează la o dublă operație, de simplificare și de clarificare. Toate elementele și datele care nu prezintă valoare apologetică - și deci nu pot sensibiliza un public păgân, lipsit de cultură biblică - sunt deliberat îndepărtare. O altă schimbare semnificativă, în raport cu Commodian: legenda lui Nero rediuiuus constituie o paranteză. Am remarcat deja că legenda în cauză a fost introdusă de Victorin în trama eshatologică cu scopul clar de a

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
Commodian: legenda lui Nero rediuiuus constituie o paranteză. Am remarcat deja că legenda în cauză a fost introdusă de Victorin în trama eshatologică cu scopul clar de a legitima dubla identitate a tiranului eshatologic, aceea de conducător al unui imperiu păgân și de iudeu. Commodian reia legenda și îi conferă o nouă semnificație. În concepția sa, Nero îndeplinește funcția metaforică de Anticrist al păgânilor (deoarece se adresează păgânilor iudaizanți). Lactanțiu se debarasează de mit ca de o prejudecată inutilă. Recitind cu

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]