2,686 matches
-
ambiguitate, în cuvinte potrivite, în Scriptură (aperte et sine ambiguo ipsis dictionibus posita sunt in Scripturis). De aceea parabolele trebuie înțelese în lumina lucrurilor lipsite de ambiguitate (parabolae debent non ambiguis adaptari): în felul acesta, interpretul le va interpreta neprimejdios, parabolele vor fi interpretate de toți asemănător, iar trupul adevărului va rămâne întreg, armonios alcătuit și ferit de orice amputare. Dimpotrivă, raportarea lucrurilor care nu sunt clar exprimate și nu cad sub înțelegerea noastră la interpretări ale parabolelor pe care fiecare
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
va interpreta neprimejdios, parabolele vor fi interpretate de toți asemănător, iar trupul adevărului va rămâne întreg, armonios alcătuit și ferit de orice amputare. Dimpotrivă, raportarea lucrurilor care nu sunt clar exprimate și nu cad sub înțelegerea noastră la interpretări ale parabolelor pe care fiecare și le închipuie după bunul plac este o nesăbuință: în acest chip, într‑adevăr, nu va exista nici o regulă a adevărului pentru nimeni, ci vom vedea cum se ivesc adevăruri antagoniste și teorii contradictorii, cum se întâmplă
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
și organizate într‑o ordine bine definită, cu final apoteotic. El citează mai întâi versiunea lui Daniel, apoi interpretarea pe care îngerul o dă acestei vedenii, apoi 2Tes., încheindu‑și incursiunea scripturistică prin cuvintele lui Cristos (In. 5,43 și parabola de la Lc. 18). Așadar: un profet din Vechiul Testament, un înger, un apostol și Isus însuși. După acest climax, exegetul revine cu alte două scurte citate din Cartea lui Daniel, pentru a încheia, în manieră elegantă și impresionantă, cercul hermeneutic. Vom
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cu alte două scurte citate din Cartea lui Daniel, pentru a încheia, în manieră elegantă și impresionantă, cercul hermeneutic. Vom reveni asupra sensului acestei succesiuni de citate. Pentru moment, să ne oprim asupra unuia dintre acestea, semnificativ. Este vorba de parabola judecătorului nedrept (Adu. haer. V, 25, 4), transmisă de Luca (18,2‑5): „Într‑o cetate era un judecător care de Dumnezeu nu se temea și de om nu se rușina. Și în cetatea aceea era și o văduvă și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
aceea și‑a zis în sine: Deși de Dumnezeu nu mă tem și de om nu mă rușinez, totuși, fiindcă văduva aceasta nu‑mi dă pace, îi voi face dreptate, ca să nu vină mereu să mă supere»”. Înainte de a cita parabola, Luca prezintă de asemenea scopul acesteia: „Și le‑a spus o parabolă, cum că trebuie să se roage în toată vremea” (18,1). În final, Isus însuși le descoperă sensul, ușor de intuit, de altfel: mai devreme sau mai târziu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
și de om nu mă rușinez, totuși, fiindcă văduva aceasta nu‑mi dă pace, îi voi face dreptate, ca să nu vină mereu să mă supere»”. Înainte de a cita parabola, Luca prezintă de asemenea scopul acesteia: „Și le‑a spus o parabolă, cum că trebuie să se roage în toată vremea” (18,1). În final, Isus însuși le descoperă sensul, ușor de intuit, de altfel: mai devreme sau mai târziu Dumnezeu va veni pe pământ pentru a face dreptate oamenilor, căci, dacă
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
târziu Dumnezeu va veni pe pământ pentru a face dreptate oamenilor, căci, dacă până și un judecător nedrept a sfârșit prin a ceda în fața insistențelor văduvei, cum s‑ar putea îndoi cineva de realitatea Judecății lui Dumnezeu? În contextul evanghelic, parabola nu poate fi citită și înțeleasă decât în felul acesta. La Irineu, ea dobândește o cu totul altă semnificație. Într‑adevăr, probabil sub influența unei tradiții orale, Irineu stabilește o echivalență între personajul judecătorului nedrept (iniquus iudex) și Anticrist, între
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
mai târziu, Hipolit va adopta, cu unele nuanțe, această interpretare. Văduva reprezintă Sinagoga, abandonată de Dumnezeu pentru a nu fi recunoscut pe Isus ca Mesia. Ea va recunoaște un fals mesia, judecătorul nedrept, cu care va conviețui o vreme. Prin intermediul parabolei, Irineu introduce Sinagoga în scenariul eshatologic, conferindu‑i rolul personajului negativ. Anticristul va răzbuna văduva/Ierusalim la cererea acesteia. Irineu se referă, probabil, la persecuția creștinilor de către iudei, în timpul scurtei, dar sângeroasei insurecții conduse de Bar Kokhba. Cu toate acestea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Până în acel moment, el a fost protejat de ignoranța sa vanitoasă. Această ignoranță a fost de altfel întreținută de „codul”, greu descifrabil, întrebuințat de profeți în transmiterea mesajelor divine. Într‑adevăr, toți marii profeți ai Vechiului Testament au vorbit „în parabole și alegorii” (in parabolis et allegoriis), pentru ca adevăratul conținut al mesajelor lor să nu ajungă la urechile profane (26, 2). Primul care a vorbit explicit și public a fost Isus însuși: „După venirea Domnului însă, el a aflat în mod
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
11) (De Christo... 54, 2). Iată interpretarea, de o savoare cu totul aparte: Nu strică, pentru lămurirea subiectului nostru, să descriem un obicei al acestei vietăți. Căci nu degeaba a rostit profetul cuvintele de mai sus, folosindu‑se de o parabolă. Într‑adevăr, prepelița este un animal tare țanțoș. Ori de câte ori ochește prin preajmă un cuib al altei prepelițe, plin cu pui - tatăl fiind plecat prin miriște [după mâncare] - ea începe să imite vocea acestuia din urmă și să cheme puii. Puii
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
i ai săi pe niște străini și făgăduind tuturora o eliberare deșartă, el, care nu e în stare să se mântuiască pe sine. În al doilea rând, tiranul eshatologic, instigat de evrei, va persecuta sfinții. Hipolit (57, 1) adoptă interpretarea parabolei „judecătorului nedrept și văduvei stăruitoare” de la Lc. 18,2‑5, propusă pentru prima dată de Irineu. Judecătorul este simbolul Anticristului, în timp ce văduva închipuie cetatea Ierusalimului, părăsită de „mirele cel desăvârșit și ceresc”. Cetatea Ierusalimului va cere dreptate și răzbunare de la
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
răul relativ al Imperiului fără să cadă totuși în tentația compromisului lașității și apostaziei. În fine, Hipolit cunoaște tratatul sfântului Irineu (Adu. haer. V 25‑30) și se inspiră din acesta; spre deosebire de predecesorul său, el face o lectură anticristologică a parabolei judecătorului nedrept. De asemenea, menționează cele trei nume atribuite lui Anticrist, prezente în Adu. haer. (Euanthas, Teitan, Lateinos) și precizează că tiranul eshatologic este un iudeu din neamul lui Dan. Însă alături de aceste elemente comune, există și diferențe notabile. În
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
viața spirituală. Dacă sfârșitul lumii constituie o necunoscută absolută, cum se justifică atunci stringența pregătirii, care mai este atunci sensul credinței? În această situație, miza dezbaterii se dovedește foarte importantă. Augustin își plasează discursul, în manieră foarte simbolică, sub semnul parabolei „slujitorului necredincios” (Lc. 12,45). După cum vom vedea imediat, el va relua această parabolă la sfârșitul expunerii sale, reformulând‑o și atribuindu‑i o semnificație aparte. Augustin răspunde teoriei propuse de Hesychius în scrisoarea sa în felul următor: așteptarea trează
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
pregătirii, care mai este atunci sensul credinței? În această situație, miza dezbaterii se dovedește foarte importantă. Augustin își plasează discursul, în manieră foarte simbolică, sub semnul parabolei „slujitorului necredincios” (Lc. 12,45). După cum vom vedea imediat, el va relua această parabolă la sfârșitul expunerii sale, reformulând‑o și atribuindu‑i o semnificație aparte. Augustin răspunde teoriei propuse de Hesychius în scrisoarea sa în felul următor: așteptarea trează a parusiei și cunoașterea momentului exact al acesteia sunt două lucruri diferite. Imposibilitatea cunoașterii
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Isus per Ecclesiam; sfârșitul lumii; - chiar dacă aceste trei evenimente‑referent ar putea fi clar identificate, nimeni nu poate cunoaște data exactă a celei de‑a doua parusii. c) Augustin sintetizează concepția sa eshatologică, precum și rezultatele anchetei sale hermeneutice, într‑o parabolă‑sinteză, care se vrea o replică a parabolei slujitorului cel rău (Mt. 24,48‑51; Lc. 12,45), citată, probabil, de Hesychius în epistola sa. Parabola evanghelică pune față în față doi slujitori: unul care rămâne credincios stăpânului său, altul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
evenimente‑referent ar putea fi clar identificate, nimeni nu poate cunoaște data exactă a celei de‑a doua parusii. c) Augustin sintetizează concepția sa eshatologică, precum și rezultatele anchetei sale hermeneutice, într‑o parabolă‑sinteză, care se vrea o replică a parabolei slujitorului cel rău (Mt. 24,48‑51; Lc. 12,45), citată, probabil, de Hesychius în epistola sa. Parabola evanghelică pune față în față doi slujitori: unul care rămâne credincios stăpânului său, altul care îl trădează. „Slujitorul rău” este lăsat deoparte
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
parusii. c) Augustin sintetizează concepția sa eshatologică, precum și rezultatele anchetei sale hermeneutice, într‑o parabolă‑sinteză, care se vrea o replică a parabolei slujitorului cel rău (Mt. 24,48‑51; Lc. 12,45), citată, probabil, de Hesychius în epistola sa. Parabola evanghelică pune față în față doi slujitori: unul care rămâne credincios stăpânului său, altul care îl trădează. „Slujitorul rău” este lăsat deoparte de Augustin. El propune un scenariu de trei variante în interiorul registrului pozitiv. Ideea avansată vizează domeniul credinței în
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
prin a neglija rugăciunea și a cădea în deznădejde. Augustin se vede pe sine în situația, ideală, în opinia sa, a „ignorantului înțelept”; totodată, el nu își ascunde simpatia pentru credința într‑o parusie eshatologică târzie. Al treilea personaj al parabolei spune: uigilemus et oremus, quia et brevis et incerta est ista vita, et nescimus tempus quando uenturus est Dominus. Este vorba, de fapt, de o parafrază a cuvintelor lui Isus, consemnate de Mc. 13,33. Prin această imitatio Christi, precum și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
menite „să alunge orice suferință și să aducă fericirea întregii lumi” (recunoaștem aici sloganul comuniștilor). În final, un supraviețuitor al Gulagului, Leon Templea, emigrat în Franța, pune capăt acțiunii distrugătoare a lui Țurcanu. Prin intermediul romanului, Dan Stanca propune o impresionantă parabolă a destinului unei țări în tranziție. Toate aceste opere contemporane confirmă vitalitatea mitului nostru, al cărui scenariu se schimbă în funcție de contextul și geniul celui care îl abordează. C’est fini pour aujourd’hui, monsieur l’Antéchrist. Albert Camus, L’Étranger
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
secrete, ezoterice, transmise, se pare, de Isus unui grup foarte restrâns de discipoli. Această „inflație de ezoterism” avea să ducă la stabilirea anumitor criterii de evaluare a tradiției și, implicit, la crearea unui canon aplicabil scrierilor creștine. . „Învățați de la smochin parabola: când mlădița lui se face fragedă și înfrunzește, știți că vara este aproape. Tot așa și voi, când le veți vedea pe acestea împlinindu‑se, să știți că Fiul Omului este lângă uși (ƒ((βΗ ƒΦϑ4< ƒΒℜ 2βΔ∀4Η)”. . La
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
4. Înaintea lui Iustin, nu există mărturii despre atribuirea acestui cuvânt diavolului. Irineu este cel dintâi care îl aplică Anticristului. Mai târziu, termenul va desemna și ereticii (ex. Atanasie, Orat. contre Ar., PG 26, col. 321). . Lc. 18,2‑5: parabola judecătorului nedrept și a văduvei stăruitoare. . <2ΔΤΒ≅6ϑ<≅Η, termen caracterizând diavolul la Ioan (8,44). Cf. V, 23, 2. Anticristul urăște oamenii. Cf. Evanghelia lui Filip, 42. . Cf. de asemenea III, 18, 7 și V, 24, 4. Apostazia și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
împotriva dragonului‑șarpe încolăcit și‑l va ucide pe el, monstrul mării” (Dial. cu Trifon 91, 4; 112, 2). Probabil, Origen va fi avut la dispoziție o culegere de testimonia despre soarta diavolului. În opinia lui Orbe (Teología..., p. 100), „parabolele și alegoriile profeților referitoare la destinul Satanei trebuie să se fi întocmit foarte devreme. Erau anumite clișee, ca locuri comune ale învățăturii creștine. Rabinii nu par să fi descoperit condamnarea definitivă a diavolului în cărțile VT. Și dacă nici rabinii
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
moarte. Le descoperea - am văzut - înfiorat atunci când pășea peste pragul lăcașului de închinăciune, în predică și în reprezentările iconografice, toate comunicându-i, cu o retorică specializată, informații despre trecerea în neființă. Transpunerea în frescă a pildelor scripturistice - cum ar fi parabola săracului Lazăr -, prilej pentru zugrav de a reprezenta „moartea păcătosului”, o moartea „rea”, anticameră a Infernului (pictorului i se recomanda să așeze în imagine „pe un bătrân despuiat [care] zace răsturnat pe un pat, acoperit până la mijloc cu o velință
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
când m-am fost dus, ce, iată deșartă m-au adus Dumnezău acasă. Pentru ce m-ați chemat dară pe mine Naomiia, că Domnul m-au amărât pre mine și Cel de tot Putérnic m-au împlut de nevoi?” 612) * Parabola (povestită de Evangheliile sinoptice) învierii fetei lui Iair, utilizată cândva și de Ioan Zoba din Vinț, îi furnizează și lui Antim Ivireanul tema („Nu plângeț, că n-au murit, ci doarme”) discursului funebru - Cuvânt de învățătură asupra omului mort - rostit
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
nepublicate (Mircea Horia Simionescu, Cartea despre femeia esențială și lumile anexe), iar alteori cărți reale sunt recenzate fantezist (George Bacovia, Plumb, prezentat ca un volum de metalurgie). Textul din alt volum, Breviarul, e „o scriere de speța alegoriei și a parabolei, o «utopie» satirică în formulă inedită” (Dumitru Micu) și are două mari secțiuni: o serie de discursuri ale unor personaje ciudate (animale, păsări, obiecte etc., foste cândva oameni și care, în urma „deconspirării” din final, se vădesc a fi pensionarii unui
SIMIONESCU-3. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289687_a_291016]