KorAP: Find »[drukola/base=presupoziție & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...51 52 53 ...56 >

1,380 matches

Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563

sunt înlocuite prin mijloace manipulativ-opresive. Cele două tipuri de angajare a sociologiei, științific-obiectivă și justificativ-manipulatoare, trebuie privite ca stări-limită. Sociologia angajată este deosebit de vulnerabilă la ideologia grupului, a subsistemului social ale cărui perspective încearcă să le clarifice. Ea cuprinde adesea presupoziții ideologice particulare de care cu greu se poate debarasa. Abordarea obiectivă se conturează însă tot mai mult ca un deziderat atât științific, cât și social. Obiectivitatea trebuie concepută însă mai mult ca un proces asigurat mereu de critica intern-științifică, dar

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
cu greu se poate debarasa. Abordarea obiectivă se conturează însă tot mai mult ca un deziderat atât științific, cât și social. Obiectivitatea trebuie concepută însă mai mult ca un proces asigurat mereu de critica intern-științifică, dar și extern-socială a diferitelor presupoziții ideologice particulare. Angajarea deschisă este un remediu. La ea trebuie adăugată autoanaliza ideologică orientată spre identificarea contaminărilor ideologice mistificatoare care abat analiza de la standardele de științificitate. Important este, după cum remarcă Lazăr Vlăsceanu (1982, p. 172), să se treacă de la adoptarea

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
interes general real. Aici, atitudinea echidistantă a sociologiei devine nu numai posibilă, ci și necesară. Ea exprimă, într-o modalitate atentă la diversitate, interesele generale care se constituie nu prin ignorarea diversității, ci prin realizarea unei convergențe organice a acesteia. Presupoziția convergenței totale și automate a intereselor, a omogenității sociale complete, este de natură să ducă la o sociologie de tip tehnocratic. Acceptarea diversității sociale presupune în schimb o sociologie de tip democratic. Pentru a ilustra condițiile și posibilitatea unei poziții

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
etc. - sunt și ele atemporale. Nici ele nu iau în considerație timpul ca o dimensiune importantă a cercetării lor. Motivul este însă cu totul diferit de cel pentru care științele generalului fac abstracție de timp. Științele analizate aici pornesc de la presupoziția că obiectul lor de cercetare are o anumită constanță în timp și deci poate fi cercetat în secțiunea prezentului, făcând abstracție de istoria sa trecută și de dinamica sa posibilă în viitor. Ar fi eronat să considerăm că științele obiectivelor

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
ideologice. Funcțiile de cunoaștere. Ca în cazul oricărei discipline științifice, și de la istorie se așteaptă informații atât empirice, descriptive, cât și teoretice. Ea trebuie să furnizeze cunoștințe. Ce anume se așteaptă de la istorie, din acest punct de vedere, este în funcție de presupozițiile fundamentale legate de esența realității umane și de desfășurarea ei în timp. Următoarele genuri de cunoștințe sunt de regulă asociate cu practica istorică: • O contribuție fundamentală la constituirea unei înțelegeri științifice a omului și a societății. Însuși Tucidide formulase o

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
O contribuție fundamentală la constituirea unei înțelegeri științifice a omului și a societății. Însuși Tucidide formulase o așteptare generală de acest gen. Cunoașterea trecutului prilejuiește cunoașterea, în general, a omului și a naturii sale, ajutându-ne astfel să cunoaștem viitorul. Presupoziția lui Tucidide era că natura umană este universală și constantă. În situații similare, ea se va manifesta în același fel. În acest sens, istoria reprezintă o prețioasă sursă de cunoștințe asupra naturii umane, a manifestărilor sale în cele mai variate

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
dispută în ceea ce privește strategiile fundamentale prin care poate fi realizată cunoașterea fenomenelor umane. Filosofia contemporană a istoriei este dominată de alternativa explicație sau comprehensiune. Cele două strategii sau metode fundamentale de a face inteligibil un fenomen social sau uman pornesc de la presupoziții distincte asupra tipului de determinism specificacestora: a) Explicația presupune existența unui determinism obiectiv: fenomenele sociale sunt verigi ale unor lanțuri cauzale. Ele se află într-o interdependență obiectivă cu alte fenomene sociale. A explica înseamnă a pune în evidență tocmai

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
această supoziție putem fi de acord cu Collingwood în afirmația că, dacă știm ce a fost în mintea actorului, știm și de ce a acționat în acea manieră. Ideea caracterului conștient al acțiunilor umane a fost însă complet abandonată, ca o presupoziție extrem de simplificatoare în științele social-umane contemporane, începând cu psihologia și sfârșind cu sociologia. Nu este vorba, desigur, de vreo opțiune pentru inconștient, ci de o înțelegere mai exactă a mecanismelor constitutive ale comportamentului uman. Marxismul a pus în evidență caracterul

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
desprindem o serie de semnificații, caracteristici ale lor care nu au fost intenționate de către creatorii lor (Simon, 1970). Comprehensiunea este posibilă doar în condiții de similaritate psihologicăși culturală între subiectul cunoscător și subiectul de cunoscut. La baza metodei comprehensive stă presupoziția unei naturi umane universale care reacționează în linii generale identic în situații identice. Îl pot înțelege pe Cezar pentru că, imaginându-mă în condițiile particulare ale acestuia, retrăiesc ceea ce și el a trăit în acele condiții. În științele sociale și umane

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
teoretic care poate fi complet neintuitiv. În general, metoda comprehensivă lasă să se înțeleagă faptul că, dincolo de starea de spirit a actorilor, nu mai există nimic. Acesta este motivul pentru care putem considera că metoda comprehensivă se bazează pe o presupoziție fundamental indeterministă. Singurul lucru pe care îl putem face este să determinăm cauza subiectivă a acțiunilor umane. Ea reprezintă elementul inițial al seriei de determinare (cauzative) care duce la evenimentul de explicat. Această presupoziție este foarte clar exprimată de către Raymond

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
metoda comprehensivă se bazează pe o presupoziție fundamental indeterministă. Singurul lucru pe care îl putem face este să determinăm cauza subiectivă a acțiunilor umane. Ea reprezintă elementul inițial al seriei de determinare (cauzative) care duce la evenimentul de explicat. Această presupoziție este foarte clar exprimată de către Raymond Aron (1961): „Istoria tradiționalistă este acțiune, adică este făcută din deciziile luate de către persoane într-un loc și într-un timp precis. Aceste decizii ar putea fi altele cu un alt om în aceeași

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
în mod foarte diferit. În acest sens afirmam mai sus că comprehensiunea este strict indeterministă. Între situație și decizie este presupusă o relație foarte vagă și în nici un caz una deterministă. Un cercetător determinist pornește de la o cu totul altă presupoziție în legătură cu relația dintre situație și acțiune. Relația dintre cei trei termeni - Situație (S), Conștiință (C) și Eveniment (E) ca produs al acțiunii - este imaginată în teoria care fundează comprehensiunea, în felul următor: Figura 13.2. Relația dintre Situație, Conștiință și

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
b) nu cunoaștem legea de funcționare a acestei cutii. O soluție este modelarea sistemului pe un alt sistem pe care îl cunoaștem mai bine. Istoricul însuși este o „cutie neagră”, presupusă a fi similară cu agentul. Este firește inclusă aici presupoziția universalității naturii umane. Toți oamenii, mai mult sau mai puțin, sunt la fel, adică, în situații similare, vor tinde să acționeze într-un mod similar. Istoricul însă nici nu există în situația agentului și nici nu a acționat în maniera

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
sunt interesante, fiind simple manifestări ale structurii în condiții particulare. Cercetarea științifică are deci drept obiectiv determinarea formelor de organizare socială, a structurii lor care guvernează comportamentul sistemului în diferite împrejurări. Viziunea structuralistă analizată până acum se fundează pe o presupoziție fundamentală, de adecvarea căreia depinde justificarea tuturor concluziilor expuse mai înainte: constanța în timp a sistemului. Aceasta înseamnă că principiile fundamentale ale comportamentului sistemului nu sunt afectate de scurgerea timpului, ci sunt invariante. Invarianța în timp a structurii sistemelor este

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
ale comportamentului sistemului nu sunt afectate de scurgerea timpului, ci sunt invariante. Invarianța în timp a structurii sistemelor este o garanție că ceea ce variază în timp este doar accidentalitatea împrejurărilor și, din această cauză, ea nu prezintă nici un interes științific. Presupoziția invarianței în timp a structurii face realmente istoria sistemului complet neinteresantă, loc al repetării structurale. Invarianța în timp a structurii se fundează, la rândul său, pe o altă presupoziție: evenimentul nu modifică structura. Structura este o matrice generatoare de evenimente

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
împrejurărilor și, din această cauză, ea nu prezintă nici un interes științific. Presupoziția invarianței în timp a structurii face realmente istoria sistemului complet neinteresantă, loc al repetării structurale. Invarianța în timp a structurii se fundează, la rândul său, pe o altă presupoziție: evenimentul nu modifică structura. Structura este o matrice generatoare de evenimente, acestea neavând nici o influență asupra structurii ca atare. Dacă evenimentul ar produce modificări în structura însăși, atunci invarianța în timp a structurii nu va fi valabilă. Aceste presupoziții reprezintă

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
altă presupoziție: evenimentul nu modifică structura. Structura este o matrice generatoare de evenimente, acestea neavând nici o influență asupra structurii ca atare. Dacă evenimentul ar produce modificări în structura însăși, atunci invarianța în timp a structurii nu va fi valabilă. Aceste presupoziții reprezintă tocmai punctul critic al structuralismului în varianta sa extremistă franceză. Dacă istoria nu mai poate fi privită ca o succesiune pură de evenimente, ea poate fi considerată ca o succesiune de structuri, ca o evoluție și transformare continuă a

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
în statul respectiv, dar cu un alt profil etnic, dacă nu este asimilată etnic, va tinde mereu să manifeste tendințe centrifuge. Desfășurarea procesului: există mai multe căi, în funcție de complexul de evenimente care reprezintă condițiile de desfășurare generale. Să facem câteva presupoziții. Presupunem că populația română ar fi trăit într-o zonă geografică relativ izolată. Populațiile vecine nu ar fi influențat semnificativ procesele sociale și economice interne. Procesul de centralizare politico-administrativă ar fi probabil destul de rapid și ar merge pe anumite căi

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
constitui un etalon empiric de estimare a diferitelor tipuri de societăți. Orice cercetător l-ar putea utiliza și ar putea stabili cu ajutorul său o ordonare strictă a tuturor societăților, de la cea mai puțin satisfăcătoare la cea mai satisfăcătoare. O asemenea presupoziție este însă complet falsă. O analiză sociologică a diferitelor teorii asupra progresului va înregistra nu numai faptul că fiecare dintre ele se fundează pe judecăți de valoare diferite, dar, totodată, va putea scoate cu ușurință în evidență faptul că această

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
baza interacțiunii spontane a acțiunilor, ele însele dirijate adesea de pasiuni și dorințe? Un cu totul alt tip de obiecție vine de pe pozițiile unicității istoriei umane. Atât conceptul de evoluție, cât și cel de progres tipologizează. Ele sunt fundate pe presupoziția că există stadii mai generale pe care trebuie să le parcurgă diferite comunități. Dacă fiecare comunitate are individualitatea sa ireductibilă, atunci conceptele de evoluție și progres nu au nici o semnificație. Nici un criteriu nu poate fi utilizat pentru a determina diferențe

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
indiferent de faptul dacă aceasta este de natură să asigure sau nu elaborarea celor mai bune decizii. Dacă pentru acțiune perspectiva normativă este vitală, pentru științele social-umane, care încearcă să descrie și să explice comportamentul real, perspectiva descriptivă este crucială. Presupoziția tacită care stă la baza acestei indistincții este că ambele perspective se fundează pe același model de raționalitate. Din acest motiv, modelele normative sunt de regulă considerate a fi totodată și descriptive, fiind utilizate în explicarea și predicția comportamentului decizional

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
acestei indistincții este că ambele perspective se fundează pe același model de raționalitate. Din acest motiv, modelele normative sunt de regulă considerate a fi totodată și descriptive, fiind utilizate în explicarea și predicția comportamentului decizional real. În fapt, o asemenea presupoziție, după cum voi încerca să argumentez, nu este corectă. Cunoștințele acumulate în prezent tind să indice faptul că există mai multe moduri distincte de raționalitate, în funcție de condițiile în care au loc procesele raționale. În mod special, cantitatea și calitatea cunoștințelor disponibile

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
al multiplelor criterii luate în considerare. 5. Faza postdecizională. Soluția aleasă (decizia) este transpusă în practică; se acționează în vederea rezolvării problemei de la care s-a plecat, prin utilizarea soluției alese. Figura 16.1. Cele cinci faze ale procesului decizional În funcție de presupoziția făcută asupra certitudinii incertitudinii, pot fi desprinse trei modele ale deciziei: decizia certă într-o lume strict deterministă, decizia certă de tip probabilist și decizia în condiții de incertitudine persistentă, la care se poate adăuga un al patrulea model nedecizional

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
Decizia certă într-o lume strict deterministătc "Decizia certă într‑o lume strict deterministă" Acest model presupune că decidentul poate, la sfârșitul procesului decizional, să identifice soluția care este cu siguranță cea mai bună. Pentru aceasta este nevoie de două presupoziții, și anume: 1. Reductibilitatea completă a incertitudinii: în procesul decizional, incertitudinea inițială cu privire la problema de soluționat, cât și la soluțiile posibile este redusă complet, decidentul reușind să identifice soluția cea mai bună. Această presupoziție se fundează, la rândul ei, pe

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
Pentru aceasta este nevoie de două presupoziții, și anume: 1. Reductibilitatea completă a incertitudinii: în procesul decizional, incertitudinea inițială cu privire la problema de soluționat, cât și la soluțiile posibile este redusă complet, decidentul reușind să identifice soluția cea mai bună. Această presupoziție se fundează, la rândul ei, pe trei presupoziții mai particulare: a) Caracterul dat, neproblematic al formulării problemei. Problema care urmează a fi soluționată este dată în mod natural sau formularea ei este neproblematic corectă. Nu există nici o îndoială cu privire la corectitudinea

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]