2,161 matches
-
mai ales prin componenta pasională a vieții lor interioare; c) Saturația evenimențială a diegezei și extensibilitatea ei infinită. Autorul ține să se delimiteze de opinia lui Northrop Frye, potrivit căruia această atașare față de viața interioară a personajelor caracterizează pe deplin romanescul, spre deosebire de roman, care, după el, se interesează de caracter și de maniera în care acesta se manifestă în mediul social. Considerînd, pe bună dreptate, teza criticului canadian exagerată, Jean-Marie Schaeffer demonstrează...o evidență, argumentînd că reprezentarea "vieții mentale" a personajelor
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
și de maniera în care acesta se manifestă în mediul social. Considerînd, pe bună dreptate, teza criticului canadian exagerată, Jean-Marie Schaeffer demonstrează...o evidență, argumentînd că reprezentarea "vieții mentale" a personajelor nu se poate confunda pur și simplu cu vîrsta "romanescului". Robert Musil este un exemplu de romancier în opera căruia reflecția, componentă esențială a "nevăzutului", a vieții interioare face ca pasiunile să devină obiect de experiență intelectuală. Așijderea, romanul lui Joyce, Ulysses, refuză identificarea între interioritatea personajului, exprimată pe calea
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
a vieții interioare face ca pasiunile să devină obiect de experiență intelectuală. Așijderea, romanul lui Joyce, Ulysses, refuză identificarea între interioritatea personajului, exprimată pe calea reflecției, a îndelung meditatei situări în lume, cu ceea ce aparține, în accepția mai sus invocată, "romanescului". Deși scris în mare parte cu focalizare internă, care este semnul "vieții interioare" , ethos-ul nu este romanesc, ci "epopeic". Excepția poate fi găsită între personaje: Molly. Ea este un personaj "romanesc". Înțelegem prin aceasta un personaj care întreține "viziuni
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
identificarea între interioritatea personajului, exprimată pe calea reflecției, a îndelung meditatei situări în lume, cu ceea ce aparține, în accepția mai sus invocată, "romanescului". Deși scris în mare parte cu focalizare internă, care este semnul "vieții interioare" , ethos-ul nu este romanesc, ci "epopeic". Excepția poate fi găsită între personaje: Molly. Ea este un personaj "romanesc". Înțelegem prin aceasta un personaj care întreține "viziuni romanești" (fie acest romanesc și foarte sexualizat). Faptul că un personaj fictiv întreține o "viziune romanescă a lucrurilor
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
cu ceea ce aparține, în accepția mai sus invocată, "romanescului". Deși scris în mare parte cu focalizare internă, care este semnul "vieții interioare" , ethos-ul nu este romanesc, ci "epopeic". Excepția poate fi găsită între personaje: Molly. Ea este un personaj "romanesc". Înțelegem prin aceasta un personaj care întreține "viziuni romanești" (fie acest romanesc și foarte sexualizat). Faptul că un personaj fictiv întreține o "viziune romanescă a lucrurilor", avertizează Jean-Marie Schaeffer, nu implică generalizarea: reprezentarea acestei viziuni nu este ipso facto "romanescă
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
Deși scris în mare parte cu focalizare internă, care este semnul "vieții interioare" , ethos-ul nu este romanesc, ci "epopeic". Excepția poate fi găsită între personaje: Molly. Ea este un personaj "romanesc". Înțelegem prin aceasta un personaj care întreține "viziuni romanești" (fie acest romanesc și foarte sexualizat). Faptul că un personaj fictiv întreține o "viziune romanescă a lucrurilor", avertizează Jean-Marie Schaeffer, nu implică generalizarea: reprezentarea acestei viziuni nu este ipso facto "romanescă". Trebuie ca postura de narator să fie "consonantă" (Dorrit
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
mare parte cu focalizare internă, care este semnul "vieții interioare" , ethos-ul nu este romanesc, ci "epopeic". Excepția poate fi găsită între personaje: Molly. Ea este un personaj "romanesc". Înțelegem prin aceasta un personaj care întreține "viziuni romanești" (fie acest romanesc și foarte sexualizat). Faptul că un personaj fictiv întreține o "viziune romanescă a lucrurilor", avertizează Jean-Marie Schaeffer, nu implică generalizarea: reprezentarea acestei viziuni nu este ipso facto "romanescă". Trebuie ca postura de narator să fie "consonantă" (Dorrit Cohn) cu punctul
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
nu este romanesc, ci "epopeic". Excepția poate fi găsită între personaje: Molly. Ea este un personaj "romanesc". Înțelegem prin aceasta un personaj care întreține "viziuni romanești" (fie acest romanesc și foarte sexualizat). Faptul că un personaj fictiv întreține o "viziune romanescă a lucrurilor", avertizează Jean-Marie Schaeffer, nu implică generalizarea: reprezentarea acestei viziuni nu este ipso facto "romanescă". Trebuie ca postura de narator să fie "consonantă" (Dorrit Cohn) cu punctul de vedere al personajului, ca să avem ficțiune a romanescului. Emma Bovary, spre
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
romanesc". Înțelegem prin aceasta un personaj care întreține "viziuni romanești" (fie acest romanesc și foarte sexualizat). Faptul că un personaj fictiv întreține o "viziune romanescă a lucrurilor", avertizează Jean-Marie Schaeffer, nu implică generalizarea: reprezentarea acestei viziuni nu este ipso facto "romanescă". Trebuie ca postura de narator să fie "consonantă" (Dorrit Cohn) cu punctul de vedere al personajului, ca să avem ficțiune a romanescului. Emma Bovary, spre exemplu, etern model de spirit / psyché "romanești", se opune flagrant orizontului interpretativ anti-romanesc al naratorului, inserat
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
întreține o "viziune romanescă a lucrurilor", avertizează Jean-Marie Schaeffer, nu implică generalizarea: reprezentarea acestei viziuni nu este ipso facto "romanescă". Trebuie ca postura de narator să fie "consonantă" (Dorrit Cohn) cu punctul de vedere al personajului, ca să avem ficțiune a romanescului. Emma Bovary, spre exemplu, etern model de spirit / psyché "romanești", se opune flagrant orizontului interpretativ anti-romanesc al naratorului, inserat în acțiune. (9) "Viața formelor" romanești, așa cum o descriu reprezentanți ai studiului poeticii genului (10), manifestă o tendință mai accentuată de
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
implică generalizarea: reprezentarea acestei viziuni nu este ipso facto "romanescă". Trebuie ca postura de narator să fie "consonantă" (Dorrit Cohn) cu punctul de vedere al personajului, ca să avem ficțiune a romanescului. Emma Bovary, spre exemplu, etern model de spirit / psyché "romanești", se opune flagrant orizontului interpretativ anti-romanesc al naratorului, inserat în acțiune. (9) "Viața formelor" romanești, așa cum o descriu reprezentanți ai studiului poeticii genului (10), manifestă o tendință mai accentuată de transformare în jurul anului 1920. "Pentru ce am ales anul 1920
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
să fie "consonantă" (Dorrit Cohn) cu punctul de vedere al personajului, ca să avem ficțiune a romanescului. Emma Bovary, spre exemplu, etern model de spirit / psyché "romanești", se opune flagrant orizontului interpretativ anti-romanesc al naratorului, inserat în acțiune. (9) "Viața formelor" romanești, așa cum o descriu reprezentanți ai studiului poeticii genului (10), manifestă o tendință mai accentuată de transformare în jurul anului 1920. "Pentru ce am ales anul 1920?" Explică Mihai Zamfir: "În acel moment se verifică o criză declarată a formelor romanului postbalzacian
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
Vox-Poetica, on line, URL: http://www.vox-poetica.org. 9. Ibidem; cf. și Dorrit Cohn, Le Propre de la fiction, Paris, Seuil, 2001, trad. ClaudeHenry Schaeffer. 10. Cf. și Mihai Zamfir, Cealaltă față a prozei, Editura Eminescu, București, 1988, cap. "Viața formelor" romanești. Stilistica "noului roman" de la 1920. 11. Ibidem, p.23. ROMANUL IMATURITĂȚII Liviu Rebreanu tratează, pentru prima oară în romanul românesc, tema procesului interior. Suferința prelungită, vina difuză și transformarea ei în trăirea concretă, vie, a sentimentului culpabilității "fatale" definesc personajele
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
cutremur interior le corespund întotdeauna reacții fizice, brutale. Devastarea lui Bologa în urma dialogurilor de la popotă este mai grăitoare decît orice recunoaștere, prefigurînd o înțelegere dramatică: "se clătina pe scaun, cu fața zgîrcită de o înfiorare nestăpînită." Tezele exprimate în interiorul discursului romanesc alcătuiesc o rețea mai mult decît perceptibilă. Conținutul "ideologiei" care provoacă sau justifică manifestarea personajelor apare nu doar în expuneri de "teorii", cum sînt "concepția de viață" juvenilă, imatură a tînărului Bologa, sau ideile primite, perpetuate cu convingere, ci și
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
casa de simțire", "clădirea ființei"), literatura Hortensiei Papadat-Bengescu oferă o rețea densă de reprezentări. Componentă relațională exprimată într-un sens literal și unul metaforic, asocierea "casei de zid" cu "casa de simțire" poate fi considerat un topos fondator pentru imaginarul romanesc bengescian. Privit din perspectiva "limbajului" imaginii, ciclul Hallipilor nu ar face decît să înscrie încă o contribuție la poetica realismului, dominat de visul obiectivității și pretenția de a restitui o amprentă credibilă a lumii, în reflectare proprie. Imaginea (materială, exprimare
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
încăpere" ajunge să funcționeze ca o cameră sensibilă, de luat vederi, "în toate sensurile cuvîntului", împrumutînd structura (spațiul închis, obiectivul, placa sensibilă metaforă, adesea, pentru procesul privirii și al "înregistrării", obturatorul, sursa luminoasă, traiectul) și cronologia actului fotografic (2). "Privirea" romanescă, pornită din unghiul unui spectator, ori, dimpotrivă, din perspectiva generală omnivizionară, construiește geometriile unor arhitecturi imaginare, pline de semnificații. Însăși fidelitatea de amprentă "fotografică" este rezultatul unei aplicate cuceriri spațiale: metodică "luare în posesie" a spațiului și a obiectelor, a
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
povestire, prin discurs, a lua pe cont propriu relatarea, descrierea, viziunea într-un cuvînt înseamnă a ocupa un loc în spațiul ficțional, o poziție în avanposturile observației, o încăpere în lumea extensibilă a imaginației. Din perspectiva situării, a locuirii universului romanesc, desigur că variantele funcționale, tipice, sînt restrînse. Trei posibilități, și alegem formularea (mai recentă, din volumul eseistic Scrisori către un tînăr romancier) a unui practician, Mario Vargas Llosa: "...un narator personaj, un narator omniscient exterior și străin de istoria povestită
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
nu mai ilustrează în primul rînd abilitatea, arta, caracteristice unei "orchestrări" perfecte, romanul intră în sfera unor demonstrații de estetică proprie, exhibarea procedeelor de construcție, a naturii diverse a "eclerajului" fiind apanajul vîrstei postrealiste a romanului. Locuirea este, în ficțiunea romanescă, exprimarea unei prezențe în spațiu (și timp), a unei conștiințe de privitor, concomitent cu adoptarea unei viziuni (personalizate). În această lumină privite, rolurile specializate abundă în romanul realist. "Ordonarea" în spațiu a existenței, "domiciliile", mereu cu o componentă concretă și
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
cu adoptarea unei viziuni (personalizate). În această lumină privite, rolurile specializate abundă în romanul realist. "Ordonarea" în spațiu a existenței, "domiciliile", mereu cu o componentă concretă și una abstractă țin de configurarea, pînă în cele mai însemnate raporturi, a imaginarului romanesc. SPRE SCENA ORAȘULUI Pătruns de aerul lumii moderne, urbane, universul romanelor Hortensiei Papadat-Bengescu pare modelat de o "reverie spațială", atașată locurilor pe care ficțiunea le destinează prim-planului acțiunii. S-ar spune că "visul citadin" al romanului românesc din prima
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
propice, voit ironică, a motivelor reprezentative: "cum rochia de mireasă aștepta gata de mult și în casa lui Drăgănescu parchetul chiar fusese lustruit, nunta fusese fixată în prima joi." La temelia celor mai importante case, scene ale romanului, la edificarea romanescului "domiciliu", stau un sacrilegiu, o naștere vinovată. În universul Hortensiei Papadat-Bengescu, "casa de zid" asociază construcției propriu-zise o altă concepțiune. Zidarul / zugravul italian a lăsat, cu ultima frescă a conacului din Prundeni, o urmă indelebilă în familia Hallipilor: bastarda Mika-Lé
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
intersectate, adastă și un domeniu comun, al ramurii gineko-medicale, implicat de specializarea Linei, de moartea Siei și de boala fatală a Lenorei, ceea ce deschide și tema maternității morbide. Impunerea voinței mamei, de aceea, completează fără să ne mai mire clișeul romanesc. Sia fusese obligată la o continuă rătăcire între domicilii pasagere, decurgînd direct din situația mai puțin obișnuită a bastardului pentru care taina pecetluiește identitatea mamei. Este de înțeles ca itinerariul obscur, trecînd succesiv prin casele unor mame de împrumut să
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
psih)analiza îi poate exploata, tocmai datorită aparenței lor neutre, "sertarele"apar desigur, ca semne exterioare, materiale, pentru pliuri ascunse, inavuabile, ale sufletului personajului. O tematică a ascunsului întunecat, a subteranei și a adîncului (imaginat ...arhitectural) se constituie în imaginile romanești ale discursului evaluativ, dirijat de vocea naratorială . Ele sînt spații simbolic transparente ale subconștientului. Gîndul morții, Lenora îl simte ridicîndu-se din "regiuni" materiale ale ființei, încă nedeslușit și totuși acaparator: "Lenora se întristă, din regiuni obscure i se urca o
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
alături de Take Ionescu i-a regăsit, tresărind, și acolo. Autorul a fost cîștigat de hazul esențial. S-a întîmplat ca el să scrie în românește. Hazul este apatrid. Caragiale își spunea arvanit. Au malentendu, salut! UMBRA AUTORULUI SAU IRONIA DISCURSULUI ROMANESC "Dispariția elocutorie"...a autorului, invenția realistă cu cea mai puternică determinare în sfera poeticii romanului, rămîne o (acceptată) iluzie. Că va fi voit scriitorul să concureze "starea civilă", impasibilitatea divină, imparțialitatea "oglinzii plimbate de-a lungul drumului", faptul n-a
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
victimei, motivațiile arhitectului culminează hilar cu aceea că "îl supără apusul soarelui". Desfășurate disproporționat, ca o raillerie de rea credință ("Nu pot să sufăr odăile lui nemăsurate,... pendulul,...ceștile albastre preistorice etc."), detaliile construiesc descriptiv, însă în răspăr, opunînd convenției romanești o subtilă așezare în schema preteriției, ca retorică introductivă, prevenindu-ne totodată asupra structurii personajului și a superiorității sale spirituale. Ludică descripție interogativă, în plus, iată deschiderea unui roman al cărui amfitrion dă tonul inconfundabil al jocului ironic. Întreaga dispoziție
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
natura diarismului, la Eugen Simion, Ficțiunea jurnalului intim, III, Diarismul românesc, Editura Univers Enciclopedic, București, 2001, pp. 87-93: "Spătarul Milescu lărgește mult cadrele unui discurs administrativ, cum i se comandase, și, în fapt, îi substituie un alt discurs, de tip romanesc, în care găsim exoticul, descriptivul, reflecția morală și teologică. În această ecuație încărcată intră și un element subiectiv care ne sugerează ceva despre diaristul involuntar care este moldavul Milescu Spătarul..." 5. Ibidem, p. 93. 6. Nicolae Milescu Spătarul, Jurnal de
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]