3,003 matches
-
lui Kikkawa. Fii cum nu se poate mai prudent. Hideyoshi se așeză cu fața spre lampă. Scrisoarea pe care i-o încredințase mesagerului pentru a o duce la Azuchi îi cerea lui Nobunaga să conducă o armată în apus. Soarta solitarului Castel Takamatsu era aceea a unui pește deja prins în plasă. Armatele combinate ale lui Mori Terumoto, Kobayakawa Takakage și Kikkawa Motoharu sosiseră. Sunase ceasul! Cucerirea vestului se putea realiza dintr-o singură lovitură. Hideyoshi dorea să-i arate acest
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
să se termine mai repede, dar armata lui Hideyoshi, care rămăsese la îndelungatul asediu al Castelului Takamatsu, se ruga celor Opt Regi Dragoni să trimită cât mai multă ploaie, care era principala lor armă pe acel câmp de luptă. Castelul solitar continua să fie complet izolat în mijlocul lacului mlăștinos. Ici și colo ieșeau din apă, ca smocurile de păr ale cuiva cu o boală de piele, copacii câtorva crânguri și dumbrăvi scufundate. În cetate, numai acoperișurile de la casele oamenilor de rând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
în poarta de lemn a palisadei. Micul fort de la Motoyama fusese înainte cartierul general al lui Shogen, dar Hideyoshi îl înlocuise pe acesta cu Kimura Hayato. — Cine e? întrebă santinela, privind printre lemnele palisadei. Afară, în întuneric, stătea o siluetă solitară. — Cheamă-l pe Comandantul Osaki, îi ceru necunoscutul. — Mai întâi spune-mi cine ești și de unde vii. Un moment, omul de-afară nu răspunse. Cădea o ploaie cețoasă, iar cerul avea culoarea cernelii de India. — Pe-asta nu ți-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
afară din tabără; de la Shiotsu, o luară pe un drum ocolit prin Hikida și Imajo, pentru ca, în cele din urmă, să se retragă în Castelul Fuchu. În timpul crâncenei bătălii, care durase două zile, tabăra clanului Maeda fusese ca o pădure solitară, stând liniștită în mijlocul norilor haosului. Care era situația în tabăra lui Katsuie, începând cu noaptea trecută? Katsuie trimisese cinci mesageri diferiți la Genba și fiecare se întorsese cu un eșec total. Apoi, Katsuie se lamentase că nu mai era nimic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
Pe un ocean pictat. Apă, apa, cer de apă, Se strînge lemnu-ncheietură ... Apă, apa, cer de apă, Dar de băut, nu-i picătură. John Keats Frumoasă Doamn\ f\r\ mîl\ O, triste cavaler, cu chip pierit, Ce dor te poartă solitar? Pe lac rogozul s-a uscat, Si n-auzi strigat de sitar. O, triste cavaler, ce dor te poartă, Cu chipul slab și-ndurerat? Cotlonul veveriței-i plin, Si cîmpul este secerat. Îți văd un nufăr pe sprinceana, De febră
Roze, crini, metafore by Procopie P. Clonţea [Corola-publishinghouse/Imaginative/901_a_2409]
-
Belle Dame sans Merci Sub vraja ei acum te are!" Cu rînjet hîd m-au prevenit, Prin noaptea care s-a lăsat, Iar eu, din somn, m-am pomenit, Culcat pe dealul înghețat. De-atunci aici eu zăbovesc Purtîndu-mi dorul solitar, Desi rogozul s-a uscat, Si n-auzi strigat de sitar. Percy Bysshe Shelley Din Norul Din mari și pîraie aduc apă-șiroaie S-alin iute setea din flori; Aștern umbră lină pe frunze-n grădină La prînz, cînd au vise
Roze, crini, metafore by Procopie P. Clonţea [Corola-publishinghouse/Imaginative/901_a_2409]
-
ai avut timp să te mai gândești la asta. John Joe a ridicat din umeri. Aș fi putut să bag mâna-n foc c-așa o să facă. —Cel puțin văzută din afară, se pare că ai avut o existență foarte solitară. Ești de acord? Presupun că da, a bolborosit John Joe încercând să-i facă pe plac. De ce nu te-ai căsătorit niciodată? a repetat Josephine întrebarea pe care i-o pusese și vineri. John Joe era uluit. Ca și cum nu ar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2281_a_3606]
-
cuvintele de pe buze. Cum mă pun pe picioare, o să plec de-aici undeva, foarte departe. N-o să trebuiască să mă mai vezi niciodată. Planul meu era să dispar. Să mă pedepsesc ducând un surogat de viață, o existență goală și solitară departe de familie și prieteni. Aveam de gând să rătăcesc prin lume, fără să fiu bine-venită nicăieri. Nu meritam altceva. Ia ascult-o pe regina tragediei, m-a luat în râs Helen. —încetează, s-a văitat Anna îngrijorată. Nu înțelegi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2281_a_3606]
-
mort, poftise la alți bărbați, era o femeie adulteră, era lesbiană, era nimfomană... Și, amestecate cu aceste păcate ale cărnii, mai erau și păcatele prin omisiune. Eva nu lăsă să-i scape nimic. Cinele reci ale lui Henry, plimbările sale solitare cu câinele, lipsa de apreciere pe care Eva o arătase față de tot ce făcuse el pentru ea, incapacitatea ei de a fi o soție bună, obsesia ei pentru Harpic... revărsă totul din ea. Așezat în scaunul său, părintele St. John
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2233_a_3558]
-
în general. Avea nevoie, s-ar zice, de un medium. Așa că privea, din când în când, în ochii verzi negri lucioși ai vrăjitoarei Gina. „Buun, deci vă interesează tiranii. Adică, copiii întârziați mintal, iraționali, geniali, cu logica lor paradoxală, de solitari. Buun. Ambasadorul englez avea doar câteva secunde pentru replică. A întrebat: sunteți dispuși la tratative cu polonezii, la schimb de populație? Ce răspunde vizionarul? Printr-o întrebare, desigur. Ar fi gata Marea Britanie să dăruiască imediat Germaniei,ca garantie a bunelor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
nou, ca de atâtea ori, povara îndoielii. Clipe de descurajare și singurătate, când nimic nu mai avea sens, bizara sa îndeletnicire încă mai puțin decât oricare alta. Sclavul e definit prinfrica de moarte, stăpânul prin voința de risc? Îndărătnica rezistență solitară definea frica sau riscul? De ce nu putem intra cu toții simultan în închisoare? De ce evit eu închisoarea, de ce nu strig adevarul in piata publica? Umbrele care îl vizitau noaptea și chiar oamenii pe care îi auzea, uneori, ziua repetau aceleași fraze
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
sfântul indian cu barbă, în roba lui albă, care îmi face o plecăciune ori de câte ori ne întâlnim pe stradă, piticii și schilozii, pensionarii bătrâni mergând cu pași mărunți pe trotuare, clopotele bisericilor și cei zece mii de câini, populația subterană de vagabonzi solitari căutători prin gunoaie, care împing la cărucioarele pentru cumpărături pe marile bulevarde și caută sticle prin pubele. Dacă nu vreau să las în urmă toate astea, de ce l-am încurajat pe Tom să intre în discuția asta pe teme imobiliare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2244_a_3569]
-
liceul de fete“ de pe strada mea. Elevii erau în proporție zdrobitoare, probabil peste nouăzeci la sută, de „sex frumos“. Dimineața, când încă nu mă hotăram să migrez din cochilia Melcului într-o ținută decentă, îmi treceau pe sub fereastră, ultrasociabile, rareori solitare - seara, când mă întorceam acasă cu senzațiile ațâțate de un păhărel, altele o roiau de la orele de după-amiază, tot așa volubile, în grupuri de cinci, șase gagici înconjurând câte-un băiat rătăcit. Băăi, nu vedeți că dorm pe mine? Am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2273_a_3598]
-
în toate cusurul). M-am mutat aici într-o primăvară, nostalgic după bucureștencele uluitor de proaspete pentru casele dărăpănate din care ieșeau, de pe străzile familiare ale trecutului meu, Bărăției, Baia de Fier, Sfânta Vineri... În viața diurnă, ocupând un loc solitar mai la spatele autobuzului de firmă, îmi găseam greu cuvintele și le articulam rar, cu aerul că citez din autori pe care celălalt n-are cum să-i cunoască; dacă nu știi, eu de mic copil îmi inventasem un fel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2273_a_3598]
-
Concentrarea maximă a timpului ar fi trebuit să fie încântătoare, să aducă buluc de evenimente pe centimetrul pătrat - așa a fost în anii cât am activat ca jurnalist. Aici, la ora din jurul prânzului, în localul cu clienți puțini, un fumător solitar cu ochii pierduți de drogat și-a tras scaunul șubred la masa mea. Lipsa mea cronică de inspirație trebuie să fie din cauza... La a câta bere sunteți? Cum la a câta? - Asta din fața dumneavoastră, a câta bere e? - Prima, răspund
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2273_a_3598]
-
coborât brusc, asemeni unui lift cèruia i s-au rupt legèturile, take care, a mai apucat Angel sè-mi scrie înainte că eu, presat de nevoi organice urgente, sè închid calculatorul și sè mè dedic cu frenezie ritualului tècut al plècerilor solitare și triste, Bunè seară, domnu’ Matei! mè salutè portarul când am ajuns în dreptul lui, Bunè seară, îi rèspund fèrè sè-l privesc, rușinat asemeni unui licean surprins excitându-se în toaleta școlii, îi întind cheile biroului meu și dau sè ies
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2309_a_3634]
-
țipătoare. în ziua când vărul lui, Suleiman, a părăsit deșertul ca să locuiască în oraș, hotărât să care cărămizi ceasuri în șir, plin de ciment și var, pentru bani, Gacel a înțeles că trebuia să fugă și să devină ultimul tuareg solitar. Și se afla acolo, și familia lui cu el, și aducea mulțumiri lui Alah de o mie și una de ori, căci în toți acei ani - atât de mulți încât le pierduse socoteala - în nici o noapte, acolo sus, în vârful
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
se oferise să i-l schimbe pe cinci de-ai lui, la alegerea sa, dar n-a acceptat. Gacel știa că dacă într-o bună zi, din cine știe ce motiv, i s-ar fi întâmplat ceva în vreuna din aventurile lui solitare, R’Orab era singura cămilă de pe lumea asta în stare să-l aducă înapoi în tabără, în cea mai neagră noapte. Adesea adormea, legănat de clătinarea lui și învins de oboseală, și nu o dată familia lui l-a luat de la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
de apă nu existau francezi, áscari senegalezi și nici măcar beduini, fiindcă aceștia din urmă, cunoscători și ei ai nisipurilor și întinderilor de piatră, se mișcau doar pe drumurile știute, temători de marile suprafețe necunoscute. Doar tuaregii, și mai ales tuaregii solitari, înfruntau fără teamă „pământul pustiu“, ce nu era decât o pată albă pe hărți, unde temperatura făcea să-ți fiarbă sângele în miezul zilelor călduroase, unde nu creștea nici cel mai uscat dintre arbuști, și pe care îl ocoleau până
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
împietrită în inima ei, încât nisipul aproape că se transformase în piatră, sergentul Malik observa fără interes cum oamenii săi înlăturau cu lopata nisipul recentelor dune ce amenințau să înghită cel mai îndepărtat dintre puțuri, până ce binoclul său dădu peste solitarul drumeț ce-și făcuse apariția călare pe un mehari alb și care înainta fără grabă, croindu-și drum în direcția postului. Se întrebă ce face un targuí pe coclaurile acelea, căci trecuseră șase ani de când nu mai veneau la puțurile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
pe pușcă și pe ascuțitele lor pumnale încovoiate dacă cineva încerca să depășească măsura. De aceea, după ce doi războinici și trei soldați muriseră într-o încăierare, „Fiii Vântului“ preferaseră să ocolească postul militar în drumurile lor, dar acum acel călăreț solitar înainta hotărât, urcase ultima creastă, se profila pe cerul înserării cu straiele în vânt, și se pierdu în cele din urmă printre palmieri, oprindu-se la puțul de la miazănoapte, la o sută de metri de primele barăci. Se lăsă să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
cu care încă nu reușise să se obișnuiască și care tot îi mai producea diaree, în ciuda anilor scurși. Apoi, când soarele căzu vertical, ca firul de plumb, atât de extenuant încât nici muștele nu mai zburau, străbătu cu pași lenți solitarul pâlc de palmieri și-și căută adăpost în baraca lui, lăsând ușile și ferestrele complet deschise, într-o încercare de a profita de cea mai mică adiere. Acela era ceasul pentru gaila, siesta sfântă în deșert, căci în timpul celor patru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
după un grup de stânci. Abia atunci băiatul se întoarse și se așeză în fața jaimei. Tatăl său zâmbi ușor. — Nu-ți face griji pentru el, spuse. E targuí, și nu există nimeni pe lume în stare să prindă un tuareg solitar în deșert. L-au trezit lumina și liniștea. Soarele pătrundea din belșug prin fereastra zăbrelită, luminând șirurile lungi de cărți și făcând scrumiera de alamă plină de mucuri să arunce sclipiri argintii, dar, în ciuda orei înaintate, nu auzi nici cel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
acum, uite-mă... Am până și uniformă, un chipiu și un fluier... Gacel ajunse în dreptul lui și străbătură piața, îndreptându-se spre marele bulevard ce începea în partea opusă și pe care trecea, din când în când, câte-un automobil solitar. Aproape de centrul pieței, bărbatul se întoarse și îl privi cu atenție. — Ești într-adevăr targuí? vru să știe. — Da. — Și e adevărat că nu-ți arăți fața decât familiei și prietenilor intimi? — Da. — Păi, să știi că aici o să ai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
dar în fund, în spatele a ceea ce trebuie să fi fost, la vremea lui, altarul central, se deschidea o ușă ce dădea spre niște mici încăperi adăpostite, dintre care două mai aveau, aproape intacte, majoritatea geamurilor la ferestre. Era un loc solitar și liniștit, exact ceea ce îi trebuia lui Gacel după cele mai agitate zile din existența lui, tulburat cum se simțea după ce străbătuse orașul buimăcit de mulțime, circulație și scandalul de nesuportat al unei lumi a cărei principală grijă părea să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]