10,354 matches
-
devine obiect de analiză, pretext de reconstituiri în amintire. Manuela caută în oglindă “ mereu mai de aproape imaginile chipului ei, care purtau pe ele sufletul, și ale sufletului care-i alcătuiau chipul”. Eroina se încadreză în categoria femeilor cu imaginație tragică, torturată de calvarul închipuirii. Plictisul toamnei ploioase, monologurile mute exagerează fiorul de neant al trăirilor, Manuela eșuează într-un pesimism etic fără de ieșire, ea trebuie luată ca o figură rezumativă, repetată în alte destine, deci o preocupare constantă a autoarei
Femeia în faţa oglinzii by Corina Alexa-Angheluş () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1162_a_1871]
-
putea să știe ea despre nedreptatea vieții, cu ce a fost vinovată ea, cu ce am fost vinovate noi, ca să avem o asemenea tragedie? Nu a fost ușor mult timp, (acest timp este și timpul prezent), doar amintirea acelui eveniment tragic mă face să mă cuprindă toată durerea acelor timpuri! Nu-mi este ușor, nici nu-mi va fi, pentru că astfel de tragedii te urmăresc toată viața, și-ți dau de știre orișiunde te-ai duce, căci vezi copii cu mame
Şoapte by Svetlanu Iurcu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/101016_a_102308]
-
sentimentală, ca să pot trece peste toate chinurile lumești. Totuși, am trecut peste multe greutăți pregătite de soartă. A fost foarte greu, dar am trecut peste ele. Vârsta a fost cea care m-a ajutat cel mai mult, căci acele evenimente tragice au avut loc în anii în care nu puteam să realizez tot ce se întâmplă și cât de gravă este situația. Însă, la vârsta actuală, înțeleg și simt durerea acelor evenimente din trecut. Îmi place ca totul să fie simplu
Şoapte by Svetlanu Iurcu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/101016_a_102308]
-
în speranța comuniunii și osmozei, au rămas tot timpul paralele și nu coincidente, iar acum se despart pentru totdeauna, plecând fiecare pe traiectoria destinului său: "uman, prea uman"pe de o parte, hyperionic pe de altă parte. Ritmicitatea este conflictuală, tragică. Este o disritmie care se naște și exprimă o frustrare valorică de ordin cosmic. "Cu toate acestea, nu principiul dizarmoniei este comunicat de cele patru poezii. Disonanța este chemată aici pentru a împlini o funcție bine definită: delimitarea prin contrast
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
de altă parte, entitățile individuale poartă in formula lor ființială perisabilitatea. Sunt Seine zum Tode ca să reluăm formula lui Heidegger, care nu face decât să repete un adevăr știut de întotdeauna și dese ori repetat, de Heraclit la modul profund tragic: "Noi toți trăim moartea, și toți ne trăim propria moarte". Ca atare, Heidegger, după Heraclit, voia să spună că ne naștem anume pentru a muri. Or, acest lucru arată tocmai caducitatea, inconsistența substanței ontologice întruchipată într-o formă definită, într-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
om în lume pentru a o afirma, pentru a o "păstori", dar tot el recunoaște că omul este condamnat să moară, deci tot nu poate salva Ființa... Avea dreptate Heraclit să conchidă: "gândurile omului sunt jocuri de copii". * Ca atare, tragic este faptul că, chiar dacă omul ar găsi mijloacele de a-și prelungi indefinit viața, el tot va fi egolatru, tot va provoca suferință și moarte. O mutație morală nu pare posibilă. Atunci, ce îi rămâne omului pentru "salvare", și anume
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
în raport cu omul comun, șansa unei modalități superioare de exorcizare a dramei ontologice. Transfigurată liric, tristețea metafizică devine încântare. Scriind: "dacă îmi va reuși poemul, atunci voi fi trăi ca zeii și mai mult nu am râvnit", rezultă că bucuria creării tragicului este un catharsis, care pentru Hölderlin constituia o bucurie mai înaltă decât atunci când poetul celebrează optimist faptul de a trăi, de a iubi. Apofaticul negarea cea mai dramatică, este transfigurată apofantic, în spusul cel mai strălucitor și vizionar. Dar nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
nu este numai satisfacția unei reușite a imaginarului și a realizării artistice, ci mai ales a conștientizării la nivel cosmic a valorii existenței. Este o bucurie axiologică, o victorie a unei conștiințe care se plasează extramundan. Poezia lui Georg Trakl, tragică de la un capăt la altul, ne farmecă prin frumsețea rostirii, prin melodicitate, prin adâncimea gândului, prin strălucirile cromatice, prin infinita melancolie. Se va riposta: dar acest lucru nu l-a împiedicat pe Trakl să se sinucidă. Este adevărat, nici pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
sens e în lume ?" Viața este un joc al morții cu ea însăși, un joc al cunoașterii propriei puteri, al propriului absurd ? Este moartea demonstrația unei legi supreme neștiute care consideră că existența este un nonsens ? Moartea este un eșec tragic al Creației, sau pur și simplu jocul gratuit (al cui?) de-a nonsensul ? Dar are cumva vreun sens să căutăm sensuri ? Nu trebuie doar să acceptăm totul așa cum este și să serbăm șansa că existăm ? Căutarea sensului ultim nu scoate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
inefabilă a compozitorului. Evident, oricum muzica este mută, aparține necuvântului, dar la diverși alți compozitori secvențele lente apar mai explicite, mai puțin secrete. La Mozart însă există o neliniște, o tensiune obsedantă a întrebărilor fără răspuns, un fluid melancolic până la tragic, care pleacă din indefinit și se pierde în indefinit. În cele ce urmează ne vom referi la ambiguități aflate la acel pol înalt al gândirii enigma Genezei. Este vorba nu de ambiguități intenționale create de un poet, și deci descifrabile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
încheindu-se cu liniștea pe care o aduce moartea: The rest is silence. De asemenea, numai în moarte va lua sfârșit marea neliniște a regelui Lear după ce, purtând pe Cordelia ucisă în brațe, strigă naturii răsculate un adevăr infinit de tragic: " Nimeni nu este de vină, nimeni !" Suflați voi, vijelii, până ce vă crapă obrajii ! Urlați ! Și izbucniți, voi, ploilor în cascade, Potopiți clopotnițele noastre !... Voi, flăcări de pucioasă, iuți ca gândul, Iscoade ale trăsnetelor ce despică puternicii stejari, Ardeți cărunta-mi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
sunt unicele purtătoare ale luminii, iar pe cele negative le alungă în întuneric. Iar Leonardo da Vinci simbolizează în clarobscurul său conflictul dintre puțina lumină a cunoașterii și conștiința infinitei bezne a tainei. Dar neliniștea lui Leonardo răzbate în accente tragice în uimitoarele sale profeții, dintre care redăm câteva. Un nou Babel este prevestit pe toate planurile, precum ignorarea valorilor până la distrugerea lor: "Cel care va fi cel mai necesar, va rămâne necunoscut, iar dacă este cunoscut va fi ignorat... Cei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Calais începând cu personajul cel mai în vârstă care este resemnat, în celelalte personaje străbate o undă de neliniște tot mai intensă, culminând cu a celui mai tânăr, care vede în toată dimensiunea sa cosmică spectrul morții. Dar oricât de tragice ar fi căderile, Icar rămâne aureolat de legendă prin încercarea imposibilului, iar în Danaida, prin regretul morții de a fi ucis o marmură infinit de suavă. Întruchiparea Aurorei și a Gândirii având același model, iubirea Camille Claudel constituie un simbol
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
sine a Unului, a născut o lume a durerii și a pieirii. Budismul religie filozofică a fost creația suferinței metafizice a lui Buddha în fața suferinței universale și a morții. Suferința lui Iisus a creat creștinismul, o meditație dureroasă asupra destinului tragic al omului consecutiv miticii greșeli și căderi adamice. În ambele viziuni, viața este o interminabilă Săptămână a Patimilor. * Suferința scoicii născând perla când este rănită, constituie un simbol absolut în Natură această pădure de simboluri, cum a numit-o Baudelaire
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
cânta,/ Cânt că-mi doare inima." * Că suferința este stare filozofică apare mai ales la Eminescu și Leopardi: "E funesto à chi nasce il di natale"pentru că totul este deșertăciune, durere și apunere. Georg Trakl semnează una din cele mai tragice poezii oglindind suferința metafizică La Eminescu, suferința apare sub cele mai felurite hipostaze. Ea începe încă din prima tinerețe cu evocarea morții copilei de la Ipotești, în Mortua est! injustiție cosmică ducând la negarea de către poet a oricărui sens și a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
la negarea de către poet a oricărui sens și a însuși creatorului. Această suferință metafizică va marca întreaga viață pe poet, așa cum a remarcat cu multă subtilitate Svetlana Paleologu Matta în cartea sa, Eminescu și abisul ontologic. Din abisul ontologic profund tragic, suferința l-a aruncat pe Eminescu în sus, viziune formulată de contemporanul Nietzsche. Adresându-se Fecioarei Maria, poetul o roagă să-i redea credința în viață, conștient de străinătatea sa în lume, ca geniu, și de nimicnicia sa în raport cu absolutul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
eternă ieșită de sub daltă." (Gelozie). Lacrimile, suferința sunt expresia stării abisale a iubirii; Cum străbăteau atât de greu/ Din jalea mea adâncă,/ Și cât de mult îmi pare rău/ Că nu mai sufăr încă." (S-a dus amorul...) Cea mai tragică suferință eminesciană: eterna întoarcere, evocată în postuma Bolnav în al meu suflet..., unde apare spaima supremă: renașterea sisifică identitară și în același spațiu și timp, de-a lungul întregii veșnicii exact invers față de viziunea lui Nietzsche care credea că renașterea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
privind pe Prometeu Apollo, Dionysos sau Orfeu, revin constant în creațiile lor, de la autorii greci și până la Beethoven și Goethe, Nietzsche și Rilke. Poezii precum Ghilgameș la babilonieni, sau Miorița la români, exprimă constanta viziunii despre moarte la babilonieni profund tragică, la noi apoteotică , moartea fiind concepută ca nunta omului cu natura, devenită mireasa lumii, act de înveșnicire a vieții. Este interesant și revelator faptul că acela care îndrăgește cel mai mult mitul, povestea, deci alt posibil, care întrece realul, este
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
impossibilité ? 1942 Imposibilul este stihia care domină lumea: este imposibil ca nimicul să nu existe, este imposibil ca ceva să nu existe și este imposibil ca existentul să dureze, să nu se întoarcă în neant. Ființarea este o încercare sisifică, tragică, pe toată întinderea veșniciei. Motivul: atotputernicia morții precedată de cele două forțe negative pretanatice: suferința și răul, așa cum au spus-o de nenumărate ori poeții, de la autorul lui Ghilgameș, Cartea sapiențială egipteană, Vechiul Testament, presocratici și până la Leopardi, Eminescu, Trakl, Ungaretti
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
singur popor, va culmina cu răstignirea lui Iisus, cel care avea să proclame iubirea universală, replică la otrăvirea de către Greci a lui Socrate, cel ce instaurase rațiunea universală. Simbolul imposibilității de a evita jertfirea umană culminează pe muntele Ghetsemani, moment tragic condamnat de diverși poeți, precum Alfred de Vigny și Gérard de Nerval și înnemurit pictural, mai cu seamă de grecul vizionar din Toledo El Greco sau de Rembrandt. Empedocle afirma că lumea este expresia conflictului etern între iubire și ură. Ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
meu suflet: imposibilitatea de a ieși din ciclicitatea existențială, odată ce ai avut neșansa de a te naște, revenind la nesfârșit în aceeași formulă fatidică viață-suferință-moarte, pe întreaga derulare a timpilor. Astfel, imposibilul formulei ontologice a omului atinge absurdul. Un absurd tragic. Acesta este adevăratul teatru al absurdului, nu absurdul artificial, hilar, până la jalnic și repulsiv, inventat de cavalerii-tristei-figuri ai modernismului și postmodernismului. Absurdul adevărat, absolut impardonabil, este moartea Antigonei, a Ifigeniei, a Desdemonei, a Ofeliei, a Cordeliei: moartea purității, a angelicului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
să fie numiți de către clerul înalt. B. A. Uspenski susține că rascolul bisericii ruse care desparte populația în două grupe antagonice, staroveri (adepți ai ritului vechi bisericesc) și novoveri (adepți ai noului rit bisericesc) este, probabil, unul din cele mai tragice evenimente din istoria rusă. Pentru mulți semeni de-ai noștri, trăitori ai vremurilor moderne, aceste modificări impuse cu forța nu mai au aceeași însemnătate pe care au avut-o acum 300 de ani, când, pentru păstrarea nealterată a religiei, oamenii
Ruşii-lipoveni din judeţul Iaşi : dinamici socio-demograficoeconomice by Iacob Pavel () [Corola-publishinghouse/Administrative/91763_a_93067]
-
reușit să risipească toate prejudecățile pe care Saint-Simon45 le avea în ceea ce-l privea (lucru puțin obișnuit). Voltaire 46 spunea despre el că a unit, în chip reușit, "probitatea cu dexteritatea". A demonstrat calitățile unui suflet ales într-un moment tragic. În 1709, Franța era epuizată; la Versailles se hotărâse să se ceară pace, iar condițiile pe care Franța trebuia să le garanteze aliaților au fost stabilite într-un consiliu organizat în 28 aprilie, în anul sus menționat. Nici un consiliu nu
Micaela Catargi by Jules Martin Cambon [Corola-publishinghouse/Imaginative/1407_a_2649]
-
în toate țările. Iar domnul de Talleyrand i-a găsit remediul de multă vreme; el le spunea secretarilor săi: "Domnilor, fără prea mult zel, mai ales!". Domnul Thiers traducea acest citat astfel: Totul trebuie luat în serios, dar nimic în tragic". Bismarck, Talleyrand, Thiers oare nu este amuzant să îi vezi pe toți trei la fel de grijulii în a vedea cum diplomații lor păstrau măsura în toate? Iată, o regulă cu adevărat bună, aplicabilă nu numai consulilor. Capitolul VI Protocolul "Sacrum inter
Micaela Catargi by Jules Martin Cambon [Corola-publishinghouse/Imaginative/1407_a_2649]
-
manuscris) confirmă din plin aprecierea. Labirintul este unul dintre cele mai generoase simboluri ale umanității, traversând mituri, fiind imaginea triumfului minții asupra trupului, cuprinzând toate ezitările noastre venite din ezitări, multiplicări, reveniri. Este prin epură, un mit al zborului, ajuns tragic în mitul icaric, iar și un mit al iubirii, firul Ariadnei devenind o sintagmă generoasă și tulburătoare. Clipele fragile est clar un oximoron, adică acea figură de stil care conciliază antonimele sau unifică în sintagmă două entități incompatibile. Timpul se
Clipe fragile by Mihaela Alexa () [Corola-publishinghouse/Imaginative/100966_a_102258]