KorAP: Find »[drukola/base=urlet & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...51 52 53 ...98 >

2,433 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366

de neșters. Mulți oameni se hotărâseră, la fel ca și noi, să plece în ultima clipă și erau zoriți să ia cu asalt până și cea mai mică barcă. Ici-colo, câțiva soldați castilieni se străduiau să-i potolească, printr-un urlet amenințător, pe cei ce provocau îmbulzeală; alții verificau cu priviri lacome conținutul vreunui cufăr. Se convenise ca expatriații să-și poată lua cu ei toate bunurile, fără nici o restricție, însă nu era uneori lipsit de folos să lase o monedă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
pe deasupra celor prezenți. De la Boabdil, devenit obez, la șeic, pe care anii și exilul îl făcuseră să arate scheletic și colțuros. Turbanul lui părea mai mare ca oricând. Era de-a dreptul imens. De fiecare dată când tăcea, se înălțau urletele dizgrațioase ale bocitoarelor cu chipul mânjit cu funingine, cu părul zbârlit, cu obrajii zgâriați până la sânge, în vreme ce într-un ungher din curtea interioară, bocitorii înveșmântați femeiește, proaspăt rași și sulemeniți, își agitau febrili tamburinele pătrate. Pentru a-i face să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
când am dat peste Warda și Mariam. Ochii ei s-au încrucișat cu ai mei și am înțeles pe dată că mă recunoscuse. Ne văzuse adesea împreună și nu se putea înșela. Eram ca paralizat, așteptându-mă să aud un urlet, să fiu ocărât, snopit în bătaie. Dar sora ta n-a țipat. Și-a reluat ștergarul, și-a înfășurat la repezeală trupul, în vreme ce buzele ei schițau un zâmbet complice, apoi a tras-o pe maică-sa, sub un pretext oarecare

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
își sporea violența, iar soldații din escortă au fost nevoiți să descalece pentru a încerca să se adăpostească. Am făcut la fel, ca și Guicciardini, pe care l-am pierdut curând din vedere. Mi se părea că aud țipete, chemări, urlete. Zăream la răstimpuri câte o siluetă fugară după care încercam să mă iau, dar care, de fiecare dată, se topea în ceață. Curând, calul mi-a scăpat. Alergând pe orbecăite, m-am lovit de un copac, de care m-am

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389

un ultim strigăt de durere. Continuară să alerge spre tatăl lor, aflat aproape, la marginea pădurii. Cu o mână ținea calul de frâu, iar cu cealaltă făcea semne grăbite, îndemnându-și fiii să alerge mai repede. În apropiere se auzi urletul lupilor. În acea clipă, totul se schimbă brusc. Valerius se văzu pe sine, adult, în mijlocul unui amfiteatru roman, strângând în mână o sabie, bine proptit pe picioare. Soarele la asfințit scălda arena într-o lumină roșiatică; o clipă, lumina aceea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
scape. Scoase un strigăt animalic când lama celtului celui înalt i se afundă în stomac. Gigantul lovi încă o dată, și capul soldatului fu despărțit de trunchi, căzând și rostogolindu-se până la trunchiul în spatele căruia era ascuns Valerius. Barbarii scoaseră un urlet sălbatic. Strigăte și hohote de râs umplură văzduhul. Pe trupurile lor aproape goale, Valerius nu observă nici o zgârietură. Făcu repede câțiva pași înapoi, ținându-și respirația, după care se întoarse și, împiedicându-se, simțindu-și genunchii moi, începu să alerge

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
un străin se aventura în acele ținuturi. Valerius se sprijini cu spatele de trunchiul unui stejar. Lurr era lângă el. Apăsă cu putere capul câinelui, într-o poruncă mută: să rămână nemișcat, să nu mârâie. Lurr se supuse. Al doilea urlet, apoi al treilea, mai slab, poate mai îndepărtat. Din cauza spaimei, Valerius nu putea să-și dea seama la ce distanță se auzea cântecul acela lugubru, dacă se apropia ori se îndepărta. Își făcu rapid calculul că barbarii nu-l urmăreau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
slab, poate mai îndepărtat. Din cauza spaimei, Valerius nu putea să-și dea seama la ce distanță se auzea cântecul acela lugubru, dacă se apropia ori se îndepărta. Își făcu rapid calculul că barbarii nu-l urmăreau, pentru că nu-l văzuseră. Urletul se auzi din nou, mai slab. Semăna cu un tunet îndepărtat. Dacă ar fi fost atacat de un trib celtic sau de spirite, Valerius știa că n-ar fi reușit să se apere în fața oamenilor, pentru că nu pusese niciodată mâna

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
de câte douăzeci de oameni. Strânseră la piept scuturile, alcătuind un zid a cărui culoare - un ocru intens, pe care se desena acvila în două nuanțe de albastru - se distingea limpede pe întinderea uniformă a câmpiei. Quazii înaintau. La auzul urletelor lor, Valerius îngheță. Îi văzu pe cei care se ocupau de care cum vărsau conținutul coșurilor... Nu erau sfecle și napi, ci pământ. Îl turnară de-a lungul celor două șanțuri, formând două bariere. Ca să treacă peste ele, barbarii trebuiau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-și mențină pozițiile. Înaintară puțin, ca și cum spaima de a fi călcați în picioare de uriașii aceia le-ar fi dat avânt. Lupta dintre soldații din prima linie și barbari deveni crâncenă. În curând, sângele îmbiba pământul. Strigătele războinice ale barbarilor... Urletele sfâșietoare ale răniților, țipetele muribunzilor, strigătele celor ce reușeau să ucidă și să se salveze... Linia, linia! exclamă centurionul aflat lângă cele trei rânduri paralele ale frontului; se adresa soldaților din a doua linie, care nu luptau. Ghidându-se după

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
nebun, părea că vrea să-i atragă încă o dată în capcană. Unul după altul, se întoarseră, cu gând să se depărteze. Imediat, Antonius o luă la fugă spre ei, apropiindu-se la mai puțin de cinci pași, și slobozi un urlet. Quazii se întoarseră spre el. Îi provoca să-l înfrunte. Alergă din nou spre marginea pădurii. Aruncă gladius-ul și apucă sica, mai scurtă, dar mai ascuțită și mai ușor de mânuit. Se îndreptă spre quazi, ajungând atât de aproape, încât

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
de tăiat lemne, dar Antonius fu mai rapid. Fandă spre dreapta, ajungând între el și penultimul din semicerc. Colosul se întoarse, dar, înainte să abată securea asupra lui, fu lovit de scutul pe care Antonius îl ridicase. Se auzi un urlet, și securea căzu la pământ. Zăpada fu stropită de sânge, iar Antonius, întorcându-se rapid, pară cu scutul lovitura de secure a celui de-al doilea adversar și-i străpunse șoldul cu sica. Din nou se întoarse, pară lovitura celui

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
dreapta. Primul adversar se lovi de cel de-al doilea, care se dezechilibră, îngăduindu-i lui Antonius să împingă înainte scutul. Lovi de două ori scurt cu sica, în timp ce rănea fața primului adversar cu marginea tăioasă a scutului. Din nou urlete. Din nou sânge. Antonius o luă la goană. Quazii se strânseră cerc în jurul lui. Înțelese că nu avea scăpare. Deodată nu mai auzi nici un zgomot, ca și cum urechile i-ar fi fost înfundate, ca și cum lupta aceea pe viață și pe moarte

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
umărul fragil cu o mână, în timp ce în cealaltă strângea pumnalul. — Jură că vei păstra tăcerea! Velunda nu răspunse. Vitellius îi vedea doar ceafa albă, delicată, încadrată de părul blond. O smuci, întorcând-o spre el. În clipa aceea scoase un urlet, căci ceea ce văzu fu chipul monstruos al Morții, încadrat de părul blond. Orbitele goale, țeasta, dinții ce clănțăneau - nu avea să uite niciodată sunetul acela. Era întruchiparea groazei. Începu să lovească orbește, împlântând pumnalul în trupul femeii; sângele desena flori

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
Mulțimea tăcu dintr-odată; în liniștea aceea funebră, învinsul apucă mâna învingătorului, care ținea spada, și îndreptă lama spre gât. Învingătorul o împinse și lama se afundă tot mai jos, făcând să țâșnească un jet de sânge. Mulțimea izbucni în urlete sălbatice, care păreau că vor face să se prăbușească cerul. Soarele se ivi printre norii pe care vântul îi împrăștie repede. Nici unul din bărbații aceia nu era Salix, constată Valerius cu o ușurare care i se păru odioasă: nici mortul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
Suntem aici pentru că ne plac oamenii curajoși, nu-i așa? râse el și adăugă că, dacă Salix pierdea, iertarea publicului i-ar fi adus cel de-al doisprezecelea punct, ultimul de care avea nevoie ca să fie liber. Mulțimea izbucni în urlete. — Privește, zise bărbatul, arătând spre arenă. Nu-i minunat? Salix tocmai intrase pe una din porțile laterale. Valerius îl recunoscu și inima începu să-i bată nebunește. Era singur. Străbătu încet arena. Soarele îi lumina părul roșcat și chipul. Zâmbea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
Pe Marte, s-a terminat deja? gemu grăsanul. Dar Skorpius înainta spre secutor ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, nebăgând în seamă sângele care i se prelingea pe trup. Începu să alerge. Salix începu și el să fugă, în urletele mulțimii. Din zarva din jurul lui Valerius înțelese că, după acele prime lovituri, se înmulțeau pariurile, care de la început îi erau favorabile lui Skorpius. Îngrozit, îl văzu pe uriaș apropiindu-se în viteză de prietenul lui. Luat prin surprindere, Salix încercă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
țâșnea din rană, pe când Skorpius urla furios din cauza durerii cumplite, dar fără să cadă sau să se clatine. Mulțimea se ridică în picioare, unduindu-se asemenea unui monstru închis între zidurile arenei. Strigătele de surpriză se amestecau cu râsetele și urletele euforice. Aceeași mulțime care cu o clipă în urmă era gata să aclame victoria lui Skorpius exulta acum la gândul înfrângerii super-omului, a campionului absolut, a semizeului, protejat al împăratului, care-și învinsese adversarii pe tot teritoriul Imperiului. Oamenii așteptau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
și aruncă orizontal plasa, încercând să-și împiedice adversarul. Însă gesturile sale erau prea nervoase ca să fie precise; plasa nu-și nimeri ținta, iar Salix ajunse în spatele său. Îl lovi în plin în spate cu marginea de fier a scutului. Urletele entuziaste ale publicului însoțiră strigătul cu care Skorpius se prăbuși, chircindu-se de durere. Cu fața în nisip, urla, acoperit de sânge. Mulțimea aștepta să vadă cum i se taie gâtul, pentru că, într-un mod cu totul neașteptat, Skorpius, și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
Era nebun de fericire. Se și vedea alături de Salix în tabăra fratelui său, închinând o cupă de vin pentru Salix, care acum era liber. Viu și liber. Deodată, întregul amfiteatru amuți, pentru ca, în clipa următoare, să izbucnească un cor de urlete sălbatice. Nu, nu... Porc bătrân! țipa grăsanul, agitând pumnii în aer, atât de furios, încât nici nu-l băgă în seamă pe Valerius, care îl prinsese de braț, neînțelegând de ce sentimentele mulțimii se schimbaseră iar. În arenă, Salix și Skorpius

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
pe care o ținea în mâna dreaptă, să facă o pată roșie pe trupul aproape gol al adversarului. În cele din urmă, leșină. 28 — Îmi ajunge. Valerius sări jos și se întinse pe salteaua de paie. Nu mai putea suporta urletele instructorilor care dădeau comenzi și nici strigătele de durere ale luptătorilor. Marcus îl urmă. — Și tu ești începător, zise Marcus, privindu-l cu atenție. Ești secutor și ți-e teamă. Și mie mi-a fost teamă la început. După aceea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
Prin micile fante pentru ochi abia îl zări pe Flamma apropiindu-se. — Scoate-ți coiful. În arenă trebuie să intri cu chipul descoperit, nu știi asta, lașule? Valerius blestemă în gând și-și scoase coiful, fără să-i răspundă. Ascultă urletele mulțimii cu ochii întredeschiși, încercând să-și imagineze lupta din arenă. Marcus și Florius. „Marcus are să învingă“, se gândi. Își dori ca Florius să fie grațiat. — E rândul vostru, anunță cineva. Veniți după mine! Unduindu-și tunica cu dungi albastre

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
râse. Începu să alerge mai repede, și i se părea că zboară, că și scutul, și coiful erau ușoare ca pana, la fel ca toate celelalte. Parcă fiecare parte a echipamentului se lipise ca prin farmec de trupul său. În urletele mulțimii, Flamma continua să alerge gâfâind; ca să se uite la spada și la picioarele lui Valerius, întorcea capul spre stânga și privea de după galerus-ul metalic, rigid, care-i proteja fața. Ținea tridentul ridicat și îl îndrepta spre adversar; în mâna

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
antrenamentelor cu Proculus. Începu să alerge, încercând să ignore fiorul de spaimă pe care-l simțea pe șira spinării. Trebuia să-l obosească pe Flamma. Se simțea epuizat, sfârșit de căldură; coiful nu-l lăsa să respire, gâtul îi ardea. Urletele mulțimii îi răsunau lugubru în urechi. Se opri și se întoarse brusc, gata să-l înfrunte pe rețiar. Se bucură văzându-l pe Flamma la vreo cinci pași de el, gâfâind, cu brațele sprijinite pe coapse, capul aplecat și părul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
dat nu ne protejează... — Nu te mișca! zise Valerius apucându-l de braț. Nu te teme, folosește-ți mai bine scutul, ridică-l deasupra capului. Încearcă să aperi colina împreună cu ceilalți. Eu, Marcus și... Un alt bolovan căzu. Din nou urlete, sânge, oase zdrobite. Valerius, Marcus și alți șapte-opt gladiatori alunecară în josul colinei, printre nori de praf, dincolo de locul liber dintre castrapila. Se strecurară printre alunii pe care Vitellius îi pusese la marginea pajiștii, ca să înfrumusețeze decorul, și se ascunseră acolo

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]