1,301 matches
-
Inervația sa este asigurată prin ramuri ale nervilor fibular profund, tibial, safen și "sural. Osificarea sa începe din luna a 6-a vieții intrauterine. Privind din punct de vedere al anatomiei comparate, talusul este un os care se găsește la vertebratele tetrapode la nivelul membrul posterior (devenit la om inferior). Situarea sa este la nivelul segmentului distal al membrului, numit autopod, în partea proximală a autopodului numită bazipod, în segmentul distal (tarsian) al bazipodului. Dat fiind că oasele tarsului pot să
Talus () [Corola-website/Science/334707_a_336036]
-
semnalat în 1864 de Gruber, câțiva ani mai târziu de Stieda, Shepherd și Albrecht, și a fost bine studiat în 1883 de către Bardeleben, care l-a numit osul trigon. Osul trigon există în mod normal la un număr mare de vertebrate inferioare, în special la axolotl. El se întâlnește destul de frecvent la marsupiale. Corpul talusului formează cu colul talusului două unghiuri: unghiul de înclinație și unghiul de declinație, unghiuri ce se formează prin faptul că, la talus, colul nu continuă direcția
Talus () [Corola-website/Science/334707_a_336036]
-
9% din indivizi) este osul supratalar ("Os supratalare"), numit și osul talonavicular dorsal ("Os talonaviculare dorsale") sau osul Pirie, care se află pe fața superioară a talusului și rareori are mai mult de 4 mm în lungime. "Tetrapodele" sunt animale vertebrate care au 2 perechi de membre: membrele anterioare și membrele posterioare. Aici sunt incluse amfibienii, reptilele, păsările și mamiferele. La om în urma realizării stațiunii verticale membrul anterior devine membrul superior, iar membrul posterior devine membrul inferior. "Membrul propriu-zis" al vertebratelor
Talus () [Corola-website/Science/334707_a_336036]
-
vertebrate care au 2 perechi de membre: membrele anterioare și membrele posterioare. Aici sunt incluse amfibienii, reptilele, păsările și mamiferele. La om în urma realizării stațiunii verticale membrul anterior devine membrul superior, iar membrul posterior devine membrul inferior. "Membrul propriu-zis" al vertebratelor tetrapode, numit și "chiridiu" ("chiridium"), este format după o schemă unică, pe care o regăsim la toate speciile, atât în membrele formelor adaptate în mod secundar la viața acvatică cât și în aripile formelor zburătoare sau în membrul locomotor al
Talus () [Corola-website/Science/334707_a_336036]
-
Crocodilienii (crocodilii) prezintă o dispoziție specială a tarsului. Primul rând al oaselor tarsiene este compus din numai 2 oase voluminoase: astragal (format prin sudarea tibialului, intermediarului și centralului) și calcaneu (peroneal). Acesta din urmă prezintă, pentru prima dată în seria vertebratelor, o proeminență situată pe partea posterioară: tuberculul calcaneului. Rândul distal al tarsului este format din oscioare ce se sudează mai târziu, în mod parțial, între ele. Păsările nu au astragal, deoarece rândul proximal al oaselor tarsiene s-au sudat la
Talus () [Corola-website/Science/334707_a_336036]
-
este 2 la degetul I, 3 pe celelalte degete, ultima falangă purtând gheară, unghie sau copită. Oasele bazipodului au căpătat o nomenclatură specială în anatomia umană, nomenclatură care este extinsă de unii autori la toate mamiferele și chiar la alte vertebrate. "Bazipodul mâinii (încheietura mâinii) la om" este format din 8 oase carpiene, așezate în două rânduri. Rândul proximal este constituit din următoarele oase: scafoid (radial), semilunar (intermediar), piramidal (cubital) și un pisiform (os sesamoid supranumerar). Rândul distal este constituit din
Talus () [Corola-website/Science/334707_a_336036]
-
să nu îi permită lui Sagan și colegilor lui să includă o fotografie a unui bărbat și al unei femei goi în cadrul înregistrării. În locul acestora a fost inclusă doar o siluetă a cuplului. De fapt, înregistrarea conține în "Diagrama evoluției vertebratelor", de Jon Lomberg, desene ale unui bărbat și ale unei femei, goi, corecte din punct de vedere anatomic, indicând organele externe. Harta pulsar și diagrama moleculei de hidrogen sunt împărțite în comun cu placa Pioneer. Cele 116 imagini sunt codificat
Discul de Aur de pe Voyager () [Corola-website/Science/332224_a_333553]
-
o au alte mamifere turbate. Totuși, s-au semnalat situații în care hienele dungate au atacat animale mari și au târât copii. Sunt cu precădere animale necrofage. Se hrănesc de obicei noaptea. Hrana este alcătuită în principal din cadavre de vertebrate (zebre, gnu, gazele, impala etc.) și resturile menajere. După ce vulturii și alte mamifere carnivore mănâncă carnea de pe carcase, hienele dungate se hrănesc cu oasele rămase. Oasele mai mari ale antilopelor și bivolilor sunt sfărâmate cu dinții puternici. Dacă nu se
Hienă dungată () [Corola-website/Science/332449_a_333778]
-
starea de conservare a reptilelor europene a IUCN specia "Dolichophis caspius" este menționată ca o specie neamenințată cu dispariția (LC - "least concern"), dar nu este încă evaluată în Lista roșie globală a UICN privind speciile amenințate. În Cartea Roșie a Vertebratelor din România specia este considerată ca fiind vulnerabilă (VU). Specia "Dolichophis caspius" este inclusă și în Cartea Roșie a Ucrainei ca specie vulnerabilă (VU) și în Cartea Roșie a Republicii Moldova. În România, specia "Dolichophis caspius" este protejată prin Legea Nr.
Șarpele rău () [Corola-website/Science/333912_a_335241]
-
de oameni. Pe lista roșie a IUCN, la nivel mondial specia "Zamenis longissimus" are un statut de specie neamenințată cu dispariția (LC). Specia a fost inclusă în Cartea Roșie a Federației Ruse, Georgiei, Ucrainei și Republicii Moldova. În Cartea Roșie a Vertebratelor din România specia "Zamenis longissimus" este considerată ca o specie vulnerabilă (Vu). În România specia "Zamenis longissimus" este protejată prin Legea Nr. 13 din 1993 pentru aderarea României la Convenția la Convenția de la Berna (Anexa II, unde este menționată ca
Șarpele lui Esculap () [Corola-website/Science/333940_a_335269]
-
la soare. Pe teren deschis se mișcă greoi. Se adăpostește mai ales sub pietre sau în crăpăturile stâncilor. Este relativ sensibilă la frig și intră toamna devreme în adăpost pentru hibernare, iar primăvara iese ultima din hibernare. Hrana constă din vertebrate mici: șoareci, cârtițe, ocazional păsări și șopârle (șopârla de ziduri etc). Puii se hrănesc la început cu broaște și șopârle. Homeotermele (mamiferele și păsările) sunt mai întâi omorâte prin mușcare și înveninare și apoi înghițite cu capul înainte; poichilotermele (șopârlele
Vipera cu corn bănățeană () [Corola-website/Science/333965_a_335294]
-
a fost semnalat în 1864 de Gruber, câțiva ani mai târziu de Stieda, Shepherd și Albrecht, și a fost bine studiat în 1883 de către Bardeleben, care l-a numit osul trigon. există în mod normal la un număr mare de vertebrate inferioare, în special la axolotl. El se întâlnește destul de frecvent la marsupiale. După cum sugerează și numele, osul trigon are de obicei o formă triunghiulară, cu 3 fețe (anterioară, inferioară și posterioară), dar poate avea și o formă rotunjită sau ovală
Osul trigon () [Corola-website/Science/335960_a_337289]
-
Vestigiu al unei etape timpurii și misterioase a evoluției, acest ochi există încă, sub diferite forme, la mai multe specii de vertebrate și chiar și omul are, ascuns adânc în creier, un organ special, încă prea puțin cunoscut, care era cândva asociat acestui ochi. La om, e vorba despre glanda pineală, sau epifiză, un mic organ așezat aproape în centrul creierului și
Misterele corpului uman: Secretul celui de-al treilea ochi () [Corola-website/Journalistic/105179_a_106471]
-
zi-noapte, cu somnul și cu dezvoltarea sexuală, dar ne rămân încă multe de aflat despre ea. Dar cum ne-am ales noi cu glanda pineală și cum se explică misterioasa ei legătură cu lumina și întunericul? Cândva, în cursul evoluției vertebratelor, acestea au fost dotate de natură cu un așa-numit ochi parietal (sau ochi pineal), care, împreună cu glanda pineală, formau un tot funcțional ce intra în alcătuirea epitalamusului, o regiune a creierului. Cu timpul, cele mai evoluate dintre vertebrate - păsările
Misterele corpului uman: Secretul celui de-al treilea ochi () [Corola-website/Journalistic/105179_a_106471]
-
evoluției vertebratelor, acestea au fost dotate de natură cu un așa-numit ochi parietal (sau ochi pineal), care, împreună cu glanda pineală, formau un tot funcțional ce intra în alcătuirea epitalamusului, o regiune a creierului. Cu timpul, cele mai evoluate dintre vertebrate - păsările și mamiferele - au pierdut acest al treilea ochi, ochiul parietal, păstrând doar glanda pineală. Alte vertebrate, însă, mai au încă vestigii ale acestui organ fotosensibil, iar la unele structura lui este tulburător de asemănătoare cu cea a a ochilor
Misterele corpului uman: Secretul celui de-al treilea ochi () [Corola-website/Journalistic/105179_a_106471]
-
care, împreună cu glanda pineală, formau un tot funcțional ce intra în alcătuirea epitalamusului, o regiune a creierului. Cu timpul, cele mai evoluate dintre vertebrate - păsările și mamiferele - au pierdut acest al treilea ochi, ochiul parietal, păstrând doar glanda pineală. Alte vertebrate, însă, mai au încă vestigii ale acestui organ fotosensibil, iar la unele structura lui este tulburător de asemănătoare cu cea a a ochilor obișnuiți. O serie de vertebratele primitive - pești placodermi, ostracodermi, crossopterigieni, chiar și unele tetrapode timpurii - ne-au
Misterele corpului uman: Secretul celui de-al treilea ochi () [Corola-website/Journalistic/105179_a_106471]
-
pierdut acest al treilea ochi, ochiul parietal, păstrând doar glanda pineală. Alte vertebrate, însă, mai au încă vestigii ale acestui organ fotosensibil, iar la unele structura lui este tulburător de asemănătoare cu cea a a ochilor obișnuiți. O serie de vertebratele primitive - pești placodermi, ostracodermi, crossopterigieni, chiar și unele tetrapode timpurii - ne-au lăsat fosile care prezintă, la nivelul craniului, o adâncitură (ca o orbită) care pare să fi adăpostit un organ parietal. La unele dintre cranii există și un foramen
Misterele corpului uman: Secretul celui de-al treilea ochi () [Corola-website/Journalistic/105179_a_106471]
-
orbită) care pare să fi adăpostit un organ parietal. La unele dintre cranii există și un foramen (o deschidere) în creștet, prin care ochiul parietal primea lumina. Dar mai există el și la verterbratele actuale? Fiind o trăsătură străveche a vertebratelor, ce tinde să dispară pe măsură ce acestea au evoluat spre forme mai moderne, este logic că, dacă el mai există și la unele specii de azi, atunci ar trebui să-l căutăm la speciile vechi, membre ale unor grupuri apărute de
Misterele corpului uman: Secretul celui de-al treilea ochi () [Corola-website/Journalistic/105179_a_106471]
-
ale unor ere îndepărtate, cele pe care le numim adesea fosile vii. Ciclostomii sunt pești străvechi, apăruți devreme în cursul evoluției; de fapt, aceste făpturi nici nu sunt considerate de toți zoologii drept pești, ci drept un grup aparte de vertebrate, cele mai primitive dintre vertebrate. Dar, pentru simplificare, să adoptăm concepția celor ce îi numesc pești. Sunt niște creaturi cu corpul lung, cilindric, ca al țiparilor, dar cu un schelet cartilaginos, având și alte caractere de primitivitate care îi așează
Misterele corpului uman: Secretul celui de-al treilea ochi () [Corola-website/Journalistic/105179_a_106471]
-
pe care le numim adesea fosile vii. Ciclostomii sunt pești străvechi, apăruți devreme în cursul evoluției; de fapt, aceste făpturi nici nu sunt considerate de toți zoologii drept pești, ci drept un grup aparte de vertebrate, cele mai primitive dintre vertebrate. Dar, pentru simplificare, să adoptăm concepția celor ce îi numesc pești. Sunt niște creaturi cu corpul lung, cilindric, ca al țiparilor, dar cu un schelet cartilaginos, având și alte caractere de primitivitate care îi așează la baza arborelui filogenetic al
Misterele corpului uman: Secretul celui de-al treilea ochi () [Corola-website/Journalistic/105179_a_106471]
-
Dar, pentru simplificare, să adoptăm concepția celor ce îi numesc pești. Sunt niște creaturi cu corpul lung, cilindric, ca al țiparilor, dar cu un schelet cartilaginos, având și alte caractere de primitivitate care îi așează la baza arborelui filogenetic al vertebratelor. Particularitatea lor definitorie o constituie lipsa maxilarelor (de unde numele mai vechi dat grupului, acela de Agnatha - „fără fălci”). Gura lor este circulară, semănând cu o ventuză cu mai multe rânduri de dinți cheratinoși; cu ajutorul ei, speciile parazite ale acestui grup
Misterele corpului uman: Secretul celui de-al treilea ochi () [Corola-website/Journalistic/105179_a_106471]
-
vorbind) ochi parietal, dintre toate tetrapodele existente. Cercetările arată că el are o structură complexă, cu cornee, cristalin și retină alcătuită din celule fotoreceptoare, chiar dacă, în unele aspecte, alcătuirea lui amintește mai curând de ochiul caracatițelor decât de cel al vertebratelor, susțin cercetătorii I. R. Schwab ș iG. R. O’Connor, de la Universitatea California, într-o lucrare publicată în 2005. La puii proaspăt ieșiți din ou, corneea apare ca un „petic” de membrană transparentă în creștetul capului;, după câteva luni, acesta
Misterele corpului uman: Secretul celui de-al treilea ochi () [Corola-website/Journalistic/105179_a_106471]
-
somn și veghe și în termoreglare. Oricum ar fi, prezența ochiului parietal, în diferite stadii de evoluție, este o dovadă că el a avut cândva un rol important în viața animalelor, rol preluat apoi de cei doi ochi laterali ai vertebratelor. Ochiul parietal este considerat de mulți cercetători drept un organ vestigial, o rămășiță a unei structuri anatomice cândva importante, azi de mult mai mică însemnătate, dar care, acolo unde mai există, încă mai are anumite funcții specifice. El nu percepe
Misterele corpului uman: Secretul celui de-al treilea ochi () [Corola-website/Journalistic/105179_a_106471]
-
întuneric. Perceperea cantității de lumină are un rol în modularea comportamentului legat de ritmul circadian (zi-noapte) și sezonier. După opinia lui I. R. Schwab ș iG. R. O’Connor, existența ochiului parietal reprezintă prima încercare a evoluției de a înzestra vertebratele cu un organ fotoreceptor. În cursul evoluției, funcția de fotorecepție a fost preluată de ochii laterali, astfel încât la vertebratele superioare actuale - păsări și mamifere - al treilea ochi nu mai există: din complexul pineal a mai rămas doar glanda pineală. Păsările
Misterele corpului uman: Secretul celui de-al treilea ochi () [Corola-website/Journalistic/105179_a_106471]
-
opinia lui I. R. Schwab ș iG. R. O’Connor, existența ochiului parietal reprezintă prima încercare a evoluției de a înzestra vertebratele cu un organ fotoreceptor. În cursul evoluției, funcția de fotorecepție a fost preluată de ochii laterali, astfel încât la vertebratele superioare actuale - păsări și mamifere - al treilea ochi nu mai există: din complexul pineal a mai rămas doar glanda pineală. Păsările străvechi vor fi avut acest organ fotoreceptor, după cum sugerează cercetătorii care au studiat fosilele „păsării de la Melovatka”, un specimen
Misterele corpului uman: Secretul celui de-al treilea ochi () [Corola-website/Journalistic/105179_a_106471]