13,698 matches
-
în timp ce brațele ei se ridică încet, cu grație, trecîndu-și vîrful degetelor peste umerii obrajilor aprinși. Genele îi clipesc de cîteva ori, înseninîndu-i și mai mult privirea. Aș fi putut să telefonez la combinat, să întreb, dar... Degetele ei, desprinse de obraz, s-au oprit în aer: rămîn așa un timp, au o tresărire, parcă ar vrea să prindă ceva, apoi se întorc pe obraz, trec apăsat peste buze, rămînînd alăturate în fața gurii, cu palmele lipite ca într-o rugăciune la ceas
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
mai mult privirea. Aș fi putut să telefonez la combinat, să întreb, dar... Degetele ei, desprinse de obraz, s-au oprit în aer: rămîn așa un timp, au o tresărire, parcă ar vrea să prindă ceva, apoi se întorc pe obraz, trec apăsat peste buze, rămînînd alăturate în fața gurii, cu palmele lipite ca într-o rugăciune la ceas de taină. Vorbele ei calde topesc încet și sigur în sufletul meu orice urmă de îndoială, alungă din mine oboseala, îmi încălzesc sufletul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
rămînînd alăturate în fața gurii, cu palmele lipite ca într-o rugăciune la ceas de taină. Vorbele ei calde topesc încet și sigur în sufletul meu orice urmă de îndoială, alungă din mine oboseala, îmi încălzesc sufletul viscolit și-mi aprind obrajii. Zîmbetul ei descătușează în mine zîmbetul. Simt dintr-o dată un val de fericire cuprinzîndu-mă, că-mi vine să desfac larg brațele, să cuprind lumea întreagă. Pentru că mă simt eu însumi ca o floare de magnolie gata să se desfacă..." De ce
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
a învățat Doamna Ana. Revărsîndu-și imensitatea albastră a privirii peste întreaga încăpere, îmbujorîndu-se ca o floare de magnolie ce se deschide acum, la miezul nopții, Teona repetă gestul ei atît de feminin și maiestuos de trecere a degetelor peste umerii obrajilor aprinși, atinge vîrful degetelor de buzele întredeschise și-și alătură iar palmele, ca într-o rugăciune, închizînd ochii. Stă așa un timp, apoi îmi șoptește: Bine te-am găsit, Mihai!... Fac un pas și mă apropii de ea. Ridic încet
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
și-și alătură iar palmele, ca într-o rugăciune, închizînd ochii. Stă așa un timp, apoi îmi șoptește: Bine te-am găsit, Mihai!... Fac un pas și mă apropii de ea. Ridic încet brațele, îmi trec vîrful degetelor peste umerii obrajilor ei, rămîn o clipă nemișcat, în speranța că va deschide ochii, dar pentru că ea continuă să stea în așteptare, cu ochii închiși, îmi plimb degetele peste tîmplele ei și-i cuprind buclele între palme. Bine-ai venit, Teona!... îi șoptesc
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
și bucuria apoi, când, ridicând farfurioara cu cremă de deasupra ceștii cu șocolată, ai găsit cutiuța bleu cu inelul?... Ce frumușică erai, cu codițele tale prinse în agrafe, la masa de bois de rose, plecată peste ceașca ce-ți aburea obrajii bruni! Fii binecuvântată în această zi nouă a vieții tale, pentru toate bucuriile ce mi-ai dat, pentru mândria cu care trăesc fiindcă sunt mama ta, și pentru că nu am roșit decât de bucurie, de când te am pe tine, iubita
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
Draga mea, îți scriu, continui să-ți scriu mai mult duminica asta, fiindcă toată săptămâna n-am putut s-o fac, de prea multă muncă și oboseală. Nu arăt prea bine la ora 2, când mă întorc de la ore cu obrazul și buzele de cenușă, trasă la față, de nerecunoscut. Dar cafeaua mă reface și, dacă la ora 2 sunt un cauciuc Michelin dezumflat, la 3 sunt o altă ființă, încă obosită, dar gata s-o ia de la capăt. Mouetta mea
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
înfipți în inimă. Astăzi este prima mea zi de spaimă, poate fiindcă sunt din ce în ce mai convinsă că n-am să pot obține hârtiile. Fii binecuvântată, Monica, cu zâmbetul tău pe care îl uit câteodată, cu privirea care îmi scapă deseori, cu obrajii tăi cărora le uit uneori savoarea și catifelarea, cu mâinile tale cu degete lungi și subțiri pe care-aș vrea să le țin strâns în căușul palmelor mele. Dar noi două ne iubim, Moy mic, și asta e ceva divin
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
când preotul a făcut apel la neștersele noastre amintiri din copilărie, când a evocat satele, „Steaua“, copilașii ce tremurau de emoție, de frig și de teama câinilor răi din sat, unii plângeau în hohote, alții lăsau să le curgă pe obraji lacrimi tăcute, fără să le șteargă. Era patetic și sfâșietor. Ascultă un pic, Mie: „Mititel și-nfășețel, și la față frumușel“. Dar ascultă asta, din colindul „Ziurel de ziuă“ (ce frumos, nu?): „Mititel și înfășețel, Cu scutec de bumbăcel, Cu păruțul
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
Se trăgeau din aceleași gene “. — Danny... — OK. Mă iartă și rupe ața. Și, tu și Luke ce mai așteptați? — Ce să așteptăm? Crezi că o să te măriți cu el? — Ha... bar n-am! zic, simțind cum mă colorez usor în obraji. Nu m-am gândit niciodată la așa ceva! Ceea ce e perfect adevărat. Bine, OK. Nu e întru totul adevărat. Poate mi-a trecut prin cap o dată sau de două ori. Poate m-am jucat de câteva ori mâzgălind numele Becky Brandon
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
așa e... spun. Deși cred că Suze s-ar descurca foarte bine mersi și fără banii lui... Dar cine a zis ceva de bani? Îmi surâde cu subînțeles și, brusc, îmi dau seama ce vrea să zică. — A! Simt că obrajii mi se colorează cu viteza fulgerului. A! Am înțeles! — Toți bărbații din familia Cleath-Stuart sunt așa. Sunt faimoși pentru asta. N-a existat nici un divorț în familia noastră, adaugă, trântindu-și o pălărie verde de fetru în vârful capului. O
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
ea, încântată. Și azi-dimineață am trecut un pic pe la Janice, ca să mă fardeze. Știi, s-a apucat de un curs de machiaj profesionist. E expertă în toată regula! — Se... vede! reușesc să îngaim, uitându-mă cu groază la fardul de obraz țipător, în două nuanțe, aplicat pe obrajii mamei. Poate reușesc cumva să i-l șterg accidental cu intenție. — Și... e și Luke cu tine? zice mama, privind în jur cu ochi strălucitori, ca o veveriță care se uită după o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
pic pe la Janice, ca să mă fardeze. Știi, s-a apucat de un curs de machiaj profesionist. E expertă în toată regula! — Se... vede! reușesc să îngaim, uitându-mă cu groază la fardul de obraz țipător, în două nuanțe, aplicat pe obrajii mamei. Poate reușesc cumva să i-l șterg accidental cu intenție. — Și... e și Luke cu tine? zice mama, privind în jur cu ochi strălucitori, ca o veveriță care se uită după o nucă. — Pe undeva pe aici, spun, iar
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
și tu! Graham, a venit și Luke! — Normal că a venit și el! zice tata, dându-și ochii peste cap. Unde să fie, dacă nu aici? Pe lună? — Ce mai faceți, doamnă Bloomwood? zice Luke zâmbitor și o sărută pe obraz. — Luke, te rog să-mi spui Jane. Ți-am mai spus. Mama e trandafirie de fericire, și se ține de brațul lui Luke de parcă i-ar fi teamă ca el să nu dispară într-un nor de fum. El îmi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
strâns. Și ție, Tarquin! Mereu am fost cam stângace în preajma lui Tarquin. Însă acum, când îl văd cu Suze - însurat cu ea - stângăcia începe să-mi dispară. Știu că o să fiți foarte fericiți, zic cu căldură, și îl sărut pe obraz, și izbucnim în râs la unison în clipa în care cineva aruncă în noi cu confetti. Invitații se preling din biserică, asemenea unor bomboane care se revarsă dintr-un borcan, vorbind, râzând și strigându-se pe nume, cu glasuri încrezătoare
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
radiază de nerăbdare. — Cum arăt? zice, chicotind nervos. Sunt destul de elegantă pentru Claridges? — Arăți minunat, mami! Și culoarea asta te prinde foarte bine. Lasă-mă doar să-ți... Iau un șervețel, îl umezesc un pic la robinet și îi șterg obrajii, pe care a reprodus cât a putut de exact stilul de fardare cu bidineaua al lui Janice. — Așa. Acum e perfect. — Îți mulțumesc, draga mea! Mami se examinează în oglinda mea de la șifonier. O să fie foarte drăguț. O s-o cunoaștem
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
ce vrea să spună Michael. — Evident, în afară de... mama lui Luke, adaug, sforțându-mă să-mi iau un ton cât mai firesc cu putință. Firește. — Bună seara, Rebecca, aud o voce de gheață în spatele meu și mă răsucesc pe călcâie, cu obrajii în flăcări. Și iat-o în spatele meu, îmbrăcată într-o rochie albă lungă, ca o togă grecească, ale cărei falduri cad grele până la pământ. E atât de subțire și de palidă, încât pare o coloană. — Bună, Elinor, spun politicoasă. Arăți
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
ale cărei falduri cad grele până la pământ. E atât de subțire și de palidă, încât pare o coloană. — Bună, Elinor, spun politicoasă. Arăți foarte bine. Îmi pare rău că am întârziat puțin. — Rebecca, îmi răspunde ea și-mi oferă un obraz să o sărut. Sper că ai vorbit și cu lumea, nu doar cu Luke. — Ăă... păi... — E o bună ocazie pentru tine să faci cunoștință cu persoane importante, zice. De exemplu, cu președinta acestei clădiri. — A, da, încuviințez din cap
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
știi că chiar ar trebui să te grăbești să te înregistrezi. Altfel, lumea nu știe ce să-ți cumpere. — Sorry, spun. Oricum, sper să te simți nemaipomenit la Hong Kong. — Mersi. Elise șovăie, apoi înaintează ușor jenată și mă pupă pe obraz. Pa, Becky. Îți mulțumesc mult pentru ajutor. După ce pleacă, mă așez din nou și mă uit peste notițele mele, încercând să mă concentrez. Dar nu mă pot opri să mă gândesc la ce mi-a spus Elise. Dacă are dreptate
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
Cred că eu... am să mă duc acasă. Tu du-te, dacă vrei. Ne vedem mai târziu. În drum spre casă începe să plouă cu picături mari care se adună în șanțuri și se scurg pe burlane. Se lovesc de obrajii mei fierbinți și îmi udă părul, pătându-mi pantofii cei noi, tiviți cu piele de antilopă. Dar aproape că nu le simt. Sunt încă extrem de rănită de tot ce s-a întâmplat; de privirea lui Elinor, ușor aburită de gimlet
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
târziu, doctorița se oprește și se uită direct la mine. — Care era întrebarea ta? Îmi zâmbește cu căldură. — Nu, zic iute, nu mai contează. — Nu, te rog. Întreabă-mă orice dorești. Toți ochii se fixează asupra mea. — Păi, spun, cu obrajii în flăcări. Tocmai voiam să vă întreb... aveți voie să vă vopsiți halatele altă culoare? OK, poate că până la urmă n-am să ajung doctoriță. Deși chiar nu știu ce-au găsit atâta de râs. Pun pariu că mulți dintre
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
înfășurându-mi fularul în jurul gâtului. Nu pot să le spun adevărul. Nu pot să recunosc că mami încă nu știe de Plaza. Nu aici. Nu acum. Dacă mă trezesc că face Michael încă un atac de cord? — Da! zic, cu obrajii în flăcări. N-a avut nimic împotrivă. O facem la New York! Râd scurt și mă aplec repede să-mi culeg geanta. Și, în afară de asta, nu e chiar o minciună sută la sută. Am să-i spun lui mami, imediat ce se
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
Ernie în poală, ca Suze să apuce să doarmă și ea un pic, uitându-mă ca drogată la ecranul televizorului. — Ai cea mai vagă idee cât de jalnice sunt emisiunile TV din Anglia, la ora trei dimineața? Mă frec pe obrajii uscați. Și n-are nici un rost să urmărești vreun film, pentru că, exact în clipa în care ajunge la o scenă mai ca lumea, copilul începe să urle și tu trebuie să sari repede în picioare și să începi să-l
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
pare foarte bine pentru tine. — Te distrezi? — Sigur că da! — Soacra ta e în elementul ei, văd. Ne întoarcem amândoi să ne uităm la Elinor, care e așezată la masa centrală, înconjurată de doamne elegante. Are o vagă îmbujorare în obraji și n-am văzut-o în viața mea atât de animată. E îmbrăcată cu o rochie verde pal până-n pământ, are tone de diamande și arată ca regina balului. Ceea ce, într-un fel, și este. Aceștia sunt prietenii ei. Asta
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
revedere, mamă. Se privesc unul pe celălalt și preț de o clipă am senzația că Elinor are de gând să mai spună ceva. Însă ea se mulțumește să se aplece spre noi rigid și să îl sărute pe Luke pe obraz. — Becky! Simt că mă bate cineva pe umăr. Becky, nu poți să pleci acum! Mă întorc și o văd pe Robyn extrem de ambalată. — Îhm... ba da. Plecăm. Îți mulțumesc foarte mult pentru tot ce-ai... — Nu poți să pleci acum
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]