KorAP: Find »[drukola/base=propoziție & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...521 522 523 ...552 >

13,781 matches

Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785

pe tata'. În plus, în limba dyirbal, pivotul S/ O are un rol important și pentru relativizare: relativizarea se poate realiza numai dacă propoziția principală și propoziția relativă conțin un nominal comun. Acest nominal poate avea aproape orice funcție în propoziția principală, dar este obligatoriu să ocupe poziția S sau O în propoziția relativă (Dixon 1994: 169): ŋuma [banaga-ŋu] yabu-ŋgu bura-n (apud Dixon 1994: 169) tata(Abs-O) a se întoarce-(rel)+Abs mama(Erg-A) a vedea(nonviit.) ' Mama l-

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
rol important și pentru relativizare: relativizarea se poate realiza numai dacă propoziția principală și propoziția relativă conțin un nominal comun. Acest nominal poate avea aproape orice funcție în propoziția principală, dar este obligatoriu să ocupe poziția S sau O în propoziția relativă (Dixon 1994: 169): ŋuma [banaga-ŋu] yabu-ŋgu bura-n (apud Dixon 1994: 169) tata(Abs-O) a se întoarce-(rel)+Abs mama(Erg-A) a vedea(nonviit.) ' Mama l-a văzut pe tata care se întorcea' ŋuma yabu-ŋgu [banaga-ŋu-rru] bura-n

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
rațiunea de a (co)exista a sistemelor gramaticale acuzative și ergative. Există cel puțin două accepții diferite ale ergativității discursive: în accepția cea mai frecventă, ergativitatea discursivă este un fenomen esențial pragmatic-informațional, care are în vedere introducerea topicului, numărul de propoziții dintre prima mențiune a topicului și următoarea sa apariție, numărul propozițiilor în care se poate propaga topicul (Dixon 1987: 5), dar există și opinia că ergativitatea discursivă este un fenomen textual și discursiv amplu, care apare, în măsură mai mare

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
Există cel puțin două accepții diferite ale ergativității discursive: în accepția cea mai frecventă, ergativitatea discursivă este un fenomen esențial pragmatic-informațional, care are în vedere introducerea topicului, numărul de propoziții dintre prima mențiune a topicului și următoarea sa apariție, numărul propozițiilor în care se poate propaga topicul (Dixon 1987: 5), dar există și opinia că ergativitatea discursivă este un fenomen textual și discursiv amplu, care apare, în măsură mai mare sau mai mică, în orice tip de text. Du Bois (1987

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
în discurs pentru o anumită configurație a argumentelor lexicale în structura de suprafață. Această preferință este numită structură argumentală preferată (engl. Preferred Argument Structure). În limba sacapultec, există două constrângeri discursive: o constrângere de cantitate, manifestată prin tendința ca o propoziție să conțină numai un argument lexical, și o constrângere de rol, care constă în tendința ca acel unic argument să fie S sau O. În plus, informația nouă este introdusă în poziția S sau A. Concluzia mai profundă a acestui

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
acuzativă e dominantă. Lazard (1994: 48) se distanțează de distincția ergativitate morfologică vs ergativitate sintactică (așa cum apare la Dixon 1979) − distincție pe care o consideră prea simplificatoare − mai mult la nivel terminologic, contestând denumirea de ergativitate morfologică pentru că, la nivelul propoziției, relațiile care definesc structurile de actanță sunt atât sintactice, cât și morfologice 53. În locul acestei distincții, Lazard propune criterii "primare" vs criterii "secundare" de definire a actanților. Criteriile primare nu sunt departe de cele folosite de Dixon pentru definirea ergativității

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
jocul relatorilor (prin care Lazard înțelege afixe și adpoziții), topica. Criteriile secundare identificate de Lazard sunt, în linii mari, tot cele folosite de Dixon pentru definirea ergativității sintactice: jocul pronumelor reflexive și reciproce 54, elipsa prin coreferință în frază, construcția propozițiilor relative. Observația lui Dixon că există numeroase limbi care au ergativitate morfologică fără a avea și ergativitate sintactică este "tradusă" de Lazard (1994: 59) prin faptul că există limbi neutre din punctul de vedere al criteriilor secundare de ergativitate. Noțiunea

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
proces de detranzitivizare considerat ca fiind corespondentul pasivului din limbile acuzative, antipasivul (vezi infra, 6.) 65. Autoarea pornește de la posibilitatea coexistenței pasivului și a antipasivului în aceeași limbă − inuktitut (o formă a eschimosei), limbă în care e posibilă pasivizarea unei propoziții antipasive active cu obiect neexprimat −; morfemul antipasiv este omis în pasivizare (Spreng 2001). Investigațiile făcute de autoare (Spreng 2000) asupra limbii basce (în cazul căreia există numeroase discuții privitoare la existența pasivului) o conduc spre concluzia că această limbă nu

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
trei tipuri de construcție antipasivă: (a) cu obiect zero; (b) cu obiect oblic; (c) cu încorporare. Bittner și Hale (1997 [1993]) analizează construcțiile antipasive din limbile eschimosă și warlpiri, ajungând la concluzia că există diferențe importante. În eschimosă, antipasivul detranzitivizează propoziția (situația obișnuită din limbile ergative): Qimmiq angum-mik kii-si-v-u-q (apud Bittner și Hale 1997 [1993]) câine om-INS mușca-ANTIPAS-IND-[tr]-3sg ' Câinele îl mușcă pe om', iar în warlpiri structura reprezentativă pentru antipasiv este o construcție conativă − verbul rămâne la conjugarea tranzitivă

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
care satisface cerințele morfologice pentru a se încorpora în verb. Principiile de realizare a cazurilor fac ca obiectul antipasivului să apară în instrumental în eschimosă și în dativ în warlpiri. Cele două limbi diferă în privința tranzitivității de suprafață: în eschimosă, propozițiile antipasive sunt intranzitive, subiectul antipasivului fiind în nominativ (opacă), iar în warlpiri sunt tranzitive, subiectul antipasiv fiind în ergativ (transparentă). Între cele două limbi există și diferențe de poziționare a morfologiei antipasive: în structura verbului în eschimosă, dar în complexul

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
pivoți, detranzitivizarea semantică și sintactică. Observații convergente formulează Polinskaja și Nedjalkov (1987: 244), care arată că antipasivul este motivat sintactic: acesta coboară obiectul direct inițial la un statut mai jos, asigurând o coreferință mai bună a "urmelor" în șiruri de propoziții; antipasivul nu elimină statutul de controlor al coreferinței pe care-l are obiectul, ci îi împuținează proprietățile de controlor, subiectul preluând unele dintre ele. Polinsky (2005) subliniază că un rol important al antipasivului este acela de face unicul argument al

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
a) ergativul provine din nominalizare; (b) ergativul provine din pasiv, prin reinterpretarea unui instrumental oblic sau a unui agent ca ergativ. Manning (1996: 21) arată că multe limbi în care ergativitatea are ca sursă nominalizarea sunt ergative sintactic. Ideea că propozițiile din eschimosă sunt asemănătoare nominalizărilor a fost propusă de Thalbitzer (1911)83 și reluată în multe studii ulterioare (Manning 1996: 20). Johns (1987)84 a realizat o analiză a limbii inuktitut, o varietate a eschimosei, ajungând la concluzia că ergativitatea

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
s-a dovedit că există o relație genetică. Toate cele trei familii de limbi au marcare cazuală ergativă, dar tiparele sunt diferite, în funcție de zona din gramatică în care se manifestă. Există partiții vizibile în funcție de timp−aspect sau de tipul de propoziție − principală vs subordonată. În această arie caracterizată de multilingvism și de căsătorii mixte, deși categoria ergativului pare să fie rezultatul unor evoluții independente, mărcile cazului ergativ au circulat și s-au răspândit prin contact. Cele trei familii de limbi mai

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
italiană acoperă ambele funcții), tendința spre construcțiile analitice (calchierea unor construcții romanice și umplerea lor cu material autohton). Altele nu influențează sistemul în ansamblu: construcții care imită pasivul romanic (fără ca pasivul sau antipasivul să exprime opoziții sistematice de diateză) sau propozițiile relative, modificări în semantica verbelor, gramaticalizarea unor mărci aspectuale. Toate aceste transformări determinate de contactul lingvistic au făcut ca basca să piardă ceva din specificul tipologic, dar să câștige în ușurința traducerii. Oscilațiile dintre sistemul ergativ și cel acuzativ au

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
impersonal (Müler 1995: 263). Numele din akkadian și amorite au forme de acuzativ acolo unde este de așteptat forma de nominativ. O veche funcție a ergativului a fost deci înlocuită printr-o funcție a nominativ−acuzativului, așa-numitul pacient al propozițiilor ergative devenind obiect în propozițiile de tip nominativ−acuzativ. Multe apariții ale acuzativului (obiect sau complement adverbial) pot fi explicate printr-o structură ergativă în vechile limbi semitice, în care acuzativul, în locul absolutivului, a fost forma nemarcată (Müler 1995: 264

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
din akkadian și amorite au forme de acuzativ acolo unde este de așteptat forma de nominativ. O veche funcție a ergativului a fost deci înlocuită printr-o funcție a nominativ−acuzativului, așa-numitul pacient al propozițiilor ergative devenind obiect în propozițiile de tip nominativ−acuzativ. Multe apariții ale acuzativului (obiect sau complement adverbial) pot fi explicate printr-o structură ergativă în vechile limbi semitice, în care acuzativul, în locul absolutivului, a fost forma nemarcată (Müler 1995: 264). Trecerea de la morfosintaxa acuzativă la

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
o poziție periferică), tranzitivitatea (ergativul emfatizează tranzitivitatea anumitor evenimente), arătând că niciuna dintre aceste explicații nu poate constitui motivația unică pentru apariția ergativității. Gildea (2003) acceptă ipoteza lui S. R. Anderson (1977)94, conform căruia o gramatică cu ergativ în propozițiile principale apare ca urmare a unui proces în care gramatica-sursă se întâmplă să conțină un agent în cazul oblic și susține că apariția tiparelor ergative este un fenomen distinct, care precedă introducerea acestor tipare în propozițiile principale. Schimbările inițiale sunt

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
gramatică cu ergativ în propozițiile principale apare ca urmare a unui proces în care gramatica-sursă se întâmplă să conțină un agent în cazul oblic și susține că apariția tiparelor ergative este un fenomen distinct, care precedă introducerea acestor tipare în propozițiile principale. Schimbările inițiale sunt într-adevăr, așa cum se arată în numeroase studii, semantice și pragmatice, dar, ulterior, se produc schimbări morfologice individuale. Concluzia la care ajunge Gildea (2003) este că sintaxa și morfologia ergativă provin întotdeauna din reinterpretare (engl. re-analysis

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
tip GB (excepții: Levin și Massam 198510, Massam 198511, Marantz 199112), Cazul structural absolutiv din limbile ergative corespunde nominativului din limbile nominative, trăsăturile comune acestor două Cazuri fiind: (a) posibilitatea de realizare (cel puțin abstractă) printr-un argument în toate propozițiile finite, tranzitive și intranzitive; (b) lipsa marcării morfologice. Din punctul de vedere al locului/sursei Cazului structural, ergativul corespunde însă nominativului (Cazurile cele mai înalte în configurația sintactică), iar absolutivul, acuzativului (aflate mai jos în configurația sintactică). Conform OCP, în

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
ergative, verbul atribuie absolutivul, iar I finit, ergativul (propunerea a fost făcută pentru limba niuean, care nu are acord). Limbile naturale au un Caz obligatoriu, care are prioritate în fața celuilalt − nominativul pentru limbile acuzative și absolutivul pentru limbile ergative. În propozițiile intranzitive, acest Caz percolează de la V la I, împiedicând atribuirea Cazului ergativ. Holmer (2001) își propune să demonstreze că Generalizarea lui Burzio (vezi Capitolul 3, 4.1.1.) nu este valabilă pentru limbile ergative, în locul căreia autorul propune Parametrul ergativ

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
2.1. Abs. = Ac., Erg. = Nom. Această ipoteză a fost formulată în studii ca: Levin și Massam (1985), Bobaljik (1993), Chomsky (1995 [1993]), Laka (1993)18, Bittner și Hale (1996). Pe scurt, nodul AgrO este obligatoriu în limbile ergative. În propozițiile tranzitive, AgrO atribuie acuzativul (absolutivul) argumentului O, iar AgrS atribuie nominativul (ergativul) argumentului A. În propozițiile intranzitive, AgrO atribuie acuzativul (absolutivul) argumentului S. Levin și Massam (1985) au formulat un Parametru al Cazului, conform căruia relațiile structurale dintre verb și

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
Massam (1985), Bobaljik (1993), Chomsky (1995 [1993]), Laka (1993)18, Bittner și Hale (1996). Pe scurt, nodul AgrO este obligatoriu în limbile ergative. În propozițiile tranzitive, AgrO atribuie acuzativul (absolutivul) argumentului O, iar AgrS atribuie nominativul (ergativul) argumentului A. În propozițiile intranzitive, AgrO atribuie acuzativul (absolutivul) argumentului S. Levin și Massam (1985) au formulat un Parametru al Cazului, conform căruia relațiile structurale dintre verb și argumente sunt identice în limbile acuzative și în cele ergative, dar diferă numai Cazul obligatoriu care

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
absolutivul) argumentului S. Levin și Massam (1985) au formulat un Parametru al Cazului, conform căruia relațiile structurale dintre verb și argumente sunt identice în limbile acuzative și în cele ergative, dar diferă numai Cazul obligatoriu care trebuie atribuit în toate propozițiile finite: în limbile acuzative, I atribuie nominativul, iar V acuzativul; în limbile ergative, I atribuie ergativul, iar V absolutivul (vezi și supra, 2.5.). Laka (1993) încearcă să răspundă la întrebarea de ce nodul Agr cel mai de jos este obligatoriu

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
agentul. În limbile acuzative, trăsătura T e puternică, iar Agentul trebuie să urce pentru a o verifica. În limbile ergative, trăsătura Tranzitivitate, localizată în TrP, mai jos decât T, este mai puternică și atrage Agentul; proiecția TrP este absentă din propozițiile intranzitive, în care T atribuie nominativul argumentului S. În ambele tipuri de limbi, trăsătura mai puternică e verificată de argumentul extern (vezi și supra, 2.5.). Conform lui Ura (2001), verificarea Cazului este permisă în poziții tematice în limbile ergative

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
în care T atribuie nominativul argumentului S. În ambele tipuri de limbi, trăsătura mai puternică e verificată de argumentul extern (vezi și supra, 2.5.). Conform lui Ura (2001), verificarea Cazului este permisă în poziții tematice în limbile ergative. În propozițiile tranzitive, v atribuie acuzativul argumentului A in situ, T atribuie nominativul argumentului O, EPP este satisfăcut de A, iar O avansează dacă trăsătura de Caz a proiecției T este puternică. În propozițiile intranzitive, T atribuie nominativul argumentului S. Bok-Bennema (1991

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]