132,268 matches
-
de serviciu. Odată cu prima mișcare pe verticală a vehiculului, brațul gurii de hidrogen gazos s-a retras de la rezervorul extern dar nu a reușit să revină. Filmul camerelor de pe structura de serviciu arată că brațul nu a refăcut contactul cu vehiculul, fapt ce a fost considerat a fi un factor ce a contribuit la accident. În urmă inspectării, după lansare, a structurii de servicii s-a constatat că lipseau resorturile a patru dintre zăvoare, dar aceasta a fost exclusă drept cauză
Dezastrul navetei spațiale Challenger () [Corola-website/Science/315574_a_316903]
-
din puterea lor maximă nominală, iar coordonarea misiunii a fost predată de centrul de control al lansării de la Kennedy și preluată de centrul de control al misiunii de la centrul spațial Johnson din Houston, Texas. Pentru a preveni supraîncărcarea structurală a vehiculului de forțele aerodinamice, la Ț+28, motoarele principale au început să decelereze pentru a reduce viteza navetei în troposfera, conform procedurii normale. La Ț+35,379, au decelerat până la 65%. După încă cinci secunde, la aproximativ altitudine, "Challenger" a depășit
Dezastrul navetei spațiale Challenger () [Corola-website/Science/315574_a_316903]
-
navetei în troposfera, conform procedurii normale. La Ț+35,379, au decelerat până la 65%. După încă cinci secunde, la aproximativ altitudine, "Challenger" a depășit Mach 1. La Ț+51,860, motoarele principale au început din nou să accelereze până la 104% vehiculul depășind Max Q, perioada de maximă presiune aerodinamică asupra vehiculului. Când naveta s-a apropiat de Max Q, a suferit cea mai bruscă schimbare a direcției vântului întâlnită până atunci în programul Space Shuttle. La Ț+58,788, o cameră
Dezastrul navetei spațiale Challenger () [Corola-website/Science/315574_a_316903]
-
au decelerat până la 65%. După încă cinci secunde, la aproximativ altitudine, "Challenger" a depășit Mach 1. La Ț+51,860, motoarele principale au început din nou să accelereze până la 104% vehiculul depășind Max Q, perioada de maximă presiune aerodinamică asupra vehiculului. Când naveta s-a apropiat de Max Q, a suferit cea mai bruscă schimbare a direcției vântului întâlnită până atunci în programul Space Shuttle. La Ț+58,788, o cameră video a imortalizat începutul unei emisii de gaze de lângă bară
Dezastrul navetei spațiale Challenger () [Corola-website/Science/315574_a_316903]
-
a care a împins rezervorul de hidrogen înspre rezervorul de oxigen lichid din partea din față a rezervorului exterior. În același timp, propulsorul din dreapta a efectuat o rotație în jurul barei de prindere din față, si a lovit structura dintre rezervoare. Dezmembrarea vehiculului a început la Ț+73,162 secunde la o altitudine de ). În condițiile în care rezervorul exterior se dezintergra (și propulsorul din dreapta, semidetașat, contribuia cu puterea sa într-o direcție anormală), "Challenger" a virat de la altitudinea să corectă în raport cu fluxurile
Dezastrul navetei spațiale Challenger () [Corola-website/Science/315574_a_316903]
-
analizează situația cu foarte mare atenție”, a declarat ofițerul de relații publice Steve Nesbitt. „Evident, o defecțiune majoră. Nu mai avem nicio legătură.” După o pauză, Nesbitt a spus: „Avem un raport de la ofițerul de dinamică zborului, care spune că vehiculul a explodat.” Greene a ordonat punerea în aplicare a procedurilor de siguranță la Controlul Misiunii; printre aceste proceduri se numărau încuiera ușilor de la centrul de control, oprirea liniilor telefonice de comunicație cu exteriorul și urmărirea listelor ce asigurau că datele
Dezastrul navetei spațiale Challenger () [Corola-website/Science/315574_a_316903]
-
loc de fapt). Dacă ar fi avut loc o explozie, întreaga naveta ar fi fost distrusă pe loc, aducând în acel moment moartea echipajului. Cabina echipajului, precum și propulsoarele, elemente ce aveau din construcție o constituție mai robustă au supraviețuit dezmembrării vehiculului de lansare; în vreme ce propulsoarele au fost detonate de la distanță, cabina detașata a continuat pe o traiectorie balistică, si a fost văzută ieșind din norul de gaze la Ț+75.237. La douăzeci și cinci de secunde după dezmembrarea vehiculului, ce a avut
Dezastrul navetei spațiale Challenger () [Corola-website/Science/315574_a_316903]
-
au supraviețuit dezmembrării vehiculului de lansare; în vreme ce propulsoarele au fost detonate de la distanță, cabina detașata a continuat pe o traiectorie balistică, si a fost văzută ieșind din norul de gaze la Ț+75.237. La douăzeci și cinci de secunde după dezmembrarea vehiculului, ce a avut loc la (), traiectoria compartimentului echipajului a atins altitudinea maximă la . Naveta a fost proiectată să reziste la o forță de încărcătură a aripii de 3 ori mai mare decât greutatea cu încă 1,5"(G)" factor de
Dezastrul navetei spațiale Challenger () [Corola-website/Science/315574_a_316903]
-
forță de încărcătură a aripii de 3 ori mai mare decât greutatea cu încă 1,5"(G)" factor de siguranță. Cabina echipajului în particular era una dintre secțiunile robuste ale navetei datorită designului sau și a aluminiului ranforsat. În timpul dezmembrării vehiculului, cabina echipajului s-a detașat întreaga și a continuat să descrie un arc balistic. NAȘĂ a estimat forțele de separare la aproximativ 12—20"(G)" pentru o perioadă scurtă; în două secunde, însă, forțele asupra cabinei au scăzut imediat sub
Dezastrul navetei spațiale Challenger () [Corola-website/Science/315574_a_316903]
-
NAȘĂ a luat în considerare mai multe opțiuni, inclusiv scaunele ejectabile, rachetele tractoare și salvarea prin baza orbiterului. Totuși, NAȘĂ a concluzionat și de această dată că toate sistemele de salvare luate în considerație erau nepractice din cauza modificărilor masive ale vehiculului, modificări care ar fi fost necesare și din cauza limitărilor ce ar fi rezultat asupra dimensiunii echipajului. A fost proiectat un sistem de ejectare pentru a da echipajului opțiunea de a ieși din naveta în timpul zborului în planare; totuși, acest sistem
Dezastrul navetei spațiale Challenger () [Corola-website/Science/315574_a_316903]
-
operațiunile majore de recuperare s-au încheiat. Deși au continuat unele eforturi de recuperare la mică adâncime, acestea nu mai aveau legătură cu anchetă; scopul lor era recuperarea de resturi pentru studii efectuate de NAȘĂ asupra proprietăților materialelor utilizate în vehiculele de lansare și în vehiculele spațiale. Operațiunile de recuperare au reușit să extragă 15 tone de resturi din ocean; 55% din naveta "Challenger", 5% din cabină echipajului și 65% din sateliți încă nu au fost găsite. O parte din resturile
Dezastrul navetei spațiale Challenger () [Corola-website/Science/315574_a_316903]
-
au încheiat. Deși au continuat unele eforturi de recuperare la mică adâncime, acestea nu mai aveau legătură cu anchetă; scopul lor era recuperarea de resturi pentru studii efectuate de NAȘĂ asupra proprietăților materialelor utilizate în vehiculele de lansare și în vehiculele spațiale. Operațiunile de recuperare au reușit să extragă 15 tone de resturi din ocean; 55% din naveta "Challenger", 5% din cabină echipajului și 65% din sateliți încă nu au fost găsite. O parte din resturile lipsa încă mai sunt aduse
Dezastrul navetei spațiale Challenger () [Corola-website/Science/315574_a_316903]
-
După accident, NAȘĂ a încercat să planifice mai realist zborurile navetelor: a adăugat un alt orbiter, "Endeavour", la flotă de navete spațiale în locul lui "Challenger", si a colaborat cu Departamentul Apărării pentru a plasa mai mulți sateliți pe orbită cu ajutorul vehiculelor de unică folosință în locul navetelor. În August 1986, Presedintele Reagan a anunțat și că navetele nu vor mai transporta sateliți comerciali. După o pauză de 32 de luni, a fost lansată la 29 septembrie 1988 următoarea misiune a navetelor spațiale
Dezastrul navetei spațiale Challenger () [Corola-website/Science/315574_a_316903]
-
regimente și batalioane. La mijlocul anilor 1990, situația Forțelor Terestre era critică: bugetul militar era de trei ori mai mic decât în 1989 (636 de milioane de dolari), 50% din echipamente erau mai vechi de 30 de ani, iar 60% din vehiculele blindate și 85 % din unitățile de rachete erau neoperaționale. Din cauza lipsei de combustibil și de antrenament, nivelul de pregătire și capacitatea militară erau extrem de reduse (doar aproximativ 30%). Cu toate acestea, după 1996, Guvernul României a luat în serios acțiunea
Forțele Terestre Române () [Corola-website/Science/315713_a_317042]
-
Panzerjäger Tiger Ausf. B "" (inventariat cu denumirea SdKfz 186) a fost un vânător de tancuri ("Jagdpanzer", în limba germană) fabricat și utilizat de către Germania nazistă. A fost cel mai greu vehicul blindat de luptă folosit în al Doilea Război Mondial, având la bază șasiul tancului Tiger II. Deși era excelent protejat și înarmat, vehiculul era afectat des de probleme tehnice și mecanice, din cauza greutății excesive. Fiind fabricat în număr limitat, doar
Jagdtiger () [Corola-website/Science/315840_a_317169]
-
de tancuri ("Jagdpanzer", în limba germană) fabricat și utilizat de către Germania nazistă. A fost cel mai greu vehicul blindat de luptă folosit în al Doilea Război Mondial, având la bază șasiul tancului Tiger II. Deși era excelent protejat și înarmat, vehiculul era afectat des de probleme tehnice și mecanice, din cauza greutății excesive. Fiind fabricat în număr limitat, doar trei vehicule au fost păstrate până în prezent. La începutul anului 1943, Statul Major German a decis montarea unui tun de calibru 128 mm
Jagdtiger () [Corola-website/Science/315840_a_317169]
-
de luptă folosit în al Doilea Război Mondial, având la bază șasiul tancului Tiger II. Deși era excelent protejat și înarmat, vehiculul era afectat des de probleme tehnice și mecanice, din cauza greutății excesive. Fiind fabricat în număr limitat, doar trei vehicule au fost păstrate până în prezent. La începutul anului 1943, Statul Major German a decis montarea unui tun de calibru 128 mm pe șasiul tancului Tiger I sau Panther. Vehiculul urma să fie folosit ca un vânător de tancuri greu. Șasiul
Jagdtiger () [Corola-website/Science/315840_a_317169]
-
mecanice, din cauza greutății excesive. Fiind fabricat în număr limitat, doar trei vehicule au fost păstrate până în prezent. La începutul anului 1943, Statul Major German a decis montarea unui tun de calibru 128 mm pe șasiul tancului Tiger I sau Panther. Vehiculul urma să fie folosit ca un vânător de tancuri greu. Șasiul tancului Panther nu s-a dovedit a fi potrivit pentru conversie. O machetă din lemn a fost construită pe șasiul tancului greu Tiger II și i-a fost prezentată
Jagdtiger () [Corola-website/Science/315840_a_317169]
-
unul cu opt galeți intercalați care foloseau o suspensie Porsche (număr de inventar: 305001) și un prototip cu nouă galeți intercalați care foloseau o suspensie Henschel (număr de inventar: 305002), similară celei folosite de tancurile Tiger II fabricate în serie. Vehiculul a fost denumit inițial "Jagdpanzer VI", însă a fost redenumit "". Numărul SdKfz repartizat era 186. Jagdtiger avea o construcție similară vehiculelor Jagdpanzer construite până atunci de Germania nazistă. O suprastructură de tip cazemată era montată pe șasiul extins al tancului
Jagdtiger () [Corola-website/Science/315840_a_317169]
-
care foloseau o suspensie Henschel (număr de inventar: 305002), similară celei folosite de tancurile Tiger II fabricate în serie. Vehiculul a fost denumit inițial "Jagdpanzer VI", însă a fost redenumit "". Numărul SdKfz repartizat era 186. Jagdtiger avea o construcție similară vehiculelor Jagdpanzer construite până atunci de Germania nazistă. O suprastructură de tip cazemată era montată pe șasiul extins al tancului greu Tiger II. Vehiculul avea un blindaj foarte gros și era dotat cu tunul de calibrul 128 mm PaK 44 L
Jagdtiger () [Corola-website/Science/315840_a_317169]
-
inițial "Jagdpanzer VI", însă a fost redenumit "". Numărul SdKfz repartizat era 186. Jagdtiger avea o construcție similară vehiculelor Jagdpanzer construite până atunci de Germania nazistă. O suprastructură de tip cazemată era montată pe șasiul extins al tancului greu Tiger II. Vehiculul avea un blindaj foarte gros și era dotat cu tunul de calibrul 128 mm PaK 44 L/55, capabil să penetreze blindajul oricărui tanc al Aliaților, chiar și la distanță mare (mai mult de 3,5 kilometri). Suprastructura avea un
Jagdtiger () [Corola-website/Science/315840_a_317169]
-
și la distanță mare (mai mult de 3,5 kilometri). Suprastructura avea un blindaj frontal gros de 250 mm, iar carcasa avea în partea frontală o grosime de 150 mm. Tunul avea un câmp de rotire orizontal de doar 10°. Vehiculul trebuia rotit cu totul pentru a ochi țintele rapide sau cele aflate în afara acestui unghi. Din cauza greutății enorme (76 de tone cu tot cu echipaj și muniție), Jagdtiger avea numeroase probleme de ordin tehnic și mecanic. Motorul folosit nu era suficient de
Jagdtiger () [Corola-website/Science/315840_a_317169]
-
totul pentru a ochi țintele rapide sau cele aflate în afara acestui unghi. Din cauza greutății enorme (76 de tone cu tot cu echipaj și muniție), Jagdtiger avea numeroase probleme de ordin tehnic și mecanic. Motorul folosit nu era suficient de puternic pentru masa vehiculului. Viteza maximă pe teren frământat era de doar 14,5 km/h și era obținută prin exploatarea la maxim a motorului. Autonomia și consumul de combustibil erau afectate. Din cauza mobilității reduse, vânătorii de tancuri Jagdtiger erau deseori folosiți ca niște
Jagdtiger () [Corola-website/Science/315840_a_317169]
-
teren frământat era de doar 14,5 km/h și era obținută prin exploatarea la maxim a motorului. Autonomia și consumul de combustibil erau afectate. Din cauza mobilității reduse, vânătorii de tancuri Jagdtiger erau deseori folosiți ca niște cazemate mobile. Majoritatea vehiculelor au fost pierdute din cauza avariilor mecanice și lipsei de combustibil decât din cauza inamicului. Wehrmachtul a comandat inițial 150 de vehicule, însă puțin peste jumătate din acest număr au fost construite între iulie 1944 și mai 1945. Unsprezece vehicule au fost
Jagdtiger () [Corola-website/Science/315840_a_317169]
-
consumul de combustibil erau afectate. Din cauza mobilității reduse, vânătorii de tancuri Jagdtiger erau deseori folosiți ca niște cazemate mobile. Majoritatea vehiculelor au fost pierdute din cauza avariilor mecanice și lipsei de combustibil decât din cauza inamicului. Wehrmachtul a comandat inițial 150 de vehicule, însă puțin peste jumătate din acest număr au fost construite între iulie 1944 și mai 1945. Unsprezece vehicule au fost construite cu suspensia Porche (cu opt galeți, având seriile 305001 și 305003 - 305012), restul vehiculelor au folosit suspensia Henschel (cu
Jagdtiger () [Corola-website/Science/315840_a_317169]