14,040 matches
-
fost pregătită de către Roger al II-lea încă din 1135, stăpânirile fiind ulterior extinse: Tripoli a fost capturat în 1146, iar Cape Bona în 1148. Aceste cuceriri din Africa nu au fost însă de lungă durată, ele fiind pierdute sub domnia succesorului lui Roger, Guillaume "cel Rău" și nu au format niciodată o parte integrantă a regatului din sudul Italiei. Cruciada a doua (1147-1148) i-a oferit lui Roger o oportunitate de a reînvia atacurile împotriva Bizanțului, inamicul tradițional din răsărit
Roger al II-lea al Siciliei () [Corola-website/Science/328265_a_329594]
-
și 1193, el a condus personal campanii reușite împotriva baronilor din Apulia. Însă moartea sa, la Palermo (20 februarie 1194), la doar câteva zile după cea a tânărului său fiu și co-rege, Roger al III-lea, a deschis calea instaurării domniei Hohenstaufenilor în Regatul Siciliei. Soția sa, Sibila de Acerra a instaurat o regență pentru cel de al doilea său fiu, Guillaume al III-lea, însă împăratul Henric al VI-lea a revenit în Italia la finele aceluiași an. Napoli a
Tancred al Siciliei () [Corola-website/Science/328297_a_329626]
-
sud al Italiei, precum și arhipelagul maltez. Insula a fost divizată în trei regiuni: Val di Mazara, Val Demone și Val di Noto. În 1282, o răscoală izbucnită împotriva dinastiei de Anjou, cunoscută sub numele de "Vecerniile Siciliene", a pus capăt domniei lui Carol de Anjou asupra insulei Sicilia. Angevinii au reușit totuși să își mențină controlul în partea continentală, care a devenit o entitate separată care încă păstra (impropriu) denumirea de "Regatul Siciliei", deși a început să se încetățenească denumirea de
Regatul Siciliei () [Corola-website/Science/328296_a_329625]
-
reprimată de către Guillaume. Domnia sa s-a încheiat în pace (1166), iar fiul său, Guillaume al II-lea era încă minor. Până la sfârșitul perioadei sale minorat (1172), regatul a avut parte de tulburări care aproape au răsturnat de la putere familia domnitoare. Domnia lui Guillaume al II-lea a fost reținută ca o perioadă de două decenii de aproape continuă pace și prosperitate. Din acest motiv el a fost poreclit în epocă "cel Bun". El a murit în 1189 fără a avea moștenitori
Regatul Siciliei () [Corola-website/Science/328296_a_329625]
-
Hohenstaufenilor nu era însă sigură. Contele Valter al III-lea de Brienne se căsătorise cu fiica lui Tancred de Lecce. Aceasta era sora și moștenitoarea regelui depus Guillaume al III-lea al Siciliei. În 1201, Guillaume a hotărât să pretindă domnia asupra regatului. În 1202, o armată comandată de cancelarul Valter de Palearia și de Dipold de Vohburg a fost înfrântă de către Valter de Brienne. Markward a fost ucis, iar Frederic a trecut sub controlul unui n ou regent, Wilhelm de
Regatul Siciliei () [Corola-website/Science/328296_a_329625]
-
care fratele lui Ludovic, Carol de Anjou, să preia tronul Siciiei. În schimb, Carol urma să recunoască autoritatea papală în regat, să achite o parte din datoria papală și să fie de acord cu plata unui tribut față de Statul Papal. Domnia Hohenstaufenilor în Sicilia a luat sfârșit după invazia Angevinilor din 1266 și executarea lui Conradin, ultimul moștenitor masculin al dinastiei, în 1268. În 1266, conflictul dintre Hohenstaufeni și Papalitate a condus la cucerirea Siciliei de către Carol, duce de Anjou. Carol
Regatul Siciliei () [Corola-website/Science/328296_a_329625]
-
Caltabellotta în 1302, prin care vechiul regat al Siciliei era divizat în două părți. Insula Sicilia, numită "Regatul Siciliei de dincolo de Far" sau Regatul de Trinacria, a trecut sub Frederic al III-lea din casa de Aragon, care deja preluase domnia asupra ei. Teritoriile peninsulare (Mezzogiorno), numite de contemporani tot regat al Siciliei, însă reținute de istoriografia modernă drept Regatul Neapolelui, au revenit lui Carol al II-lea de Anjou, care deja domnea asupra lor. Astfel, pacea reprezenta o formală recunoaștere
Regatul Siciliei () [Corola-website/Science/328296_a_329625]
-
între 1138 și 1148 au schimbat lucrurile, deși atunci când tatăl său a murit, Guillaume încă nu era pregătit să îi preia poziția. Odată cu asumarea puterii, Guillaume a menținut sistemul administrativ pe care tatăl său îl impusese în ultimii ani de domnie. Doar englezul Thomas Brun a fost înlăturat, în timp ce cancelarul Maio de Bari a fost promovat. Puterea reală în Regatul Siciliei a fost exercitată la început de acest Maio, un om de origine modestă, al cărui titlu de "ammiratus ammiratorum" era
Guillaume I al Siciliei () [Corola-website/Science/328286_a_329615]
-
guvernarea regatului oamenilor crescuți la "școala" lui Maio, creând un fel de triumvirat: marele protonotar, Matei de Ajello; contele Silvestru de Marsico, care și moștenise proprietățile lui Maio; și episcopul Palmer de Siracusa, ales, dar neconsacrat. Acești din urmă ani domniei au decurs în liniște; Guillaume era acum principalul apărător al cauzei papale împotriva împăratului romano-german, iar Papa Alexandru al III-lea, atunci când a fost instalat în Palatul Lateran în noiembrie 1165, era păzit de o gardă formată din normanzi. Guillaume
Guillaume I al Siciliei () [Corola-website/Science/328286_a_329615]
-
și murit. Este înmormântat în Cimitirul Central din Viena. În anul 1892 românii ortodocși din Viena au înființat o asociație având ca obiect construirea unei biserici româno-greco-orientale, asociație intitulată " Rumänisch-griechisch-orientalische Kaiser-Jubiläums-Kirchenbau- und Kirchengründungsverein in Wien", cu referire la jubileul de domnie al împăratului Franz Joseph I din anul 1908. Alexandru Lupu, pe atunci colonel, ulterior general, a deținut funcția de președinte al acestei asociații. A mai fost inițiator și protector al „Clubului Român” în capitala imperiului, de asemenea membru de onoare
Alexandru Lupu () [Corola-website/Science/328309_a_329638]
-
nutrea o imensă admirație și cu care a întreținut ulterior o lungă relație epistolară până la moartea acestuia. Invitat - încă din timpul studiilor sale - să devină locțiitorul șefului Cancelariei Domnești în Moldova (unde Constantin Mavrocordat a avut o primă perioadă de domnie între 1733 și 1735), Dapontes a refuzat inițial. Totuși, doi ani mai târziu, la întoarcerea lui Mavrocordat pe tronul Țării Românești, el a devenit secretarul personal al principelui, s-a mutat la Curte și și-a început cariera de înalt
Constantin Dapontes () [Corola-website/Science/328317_a_329646]
-
a început cariera de înalt funcționar, în paralel cu continuarea studiilor de filosofie. Prima etapă a carierei lui Constantin Dapontes în cele două principate a fost strâns legată de destinul principelui fanariot Constantin Mavrocordat, pe care l-a urmat în domniile lui de la București (1735-1741) și Iași (1741-1743), ocupând funcția de locțiitor al șefului Cancelariei Domnești, pe care o refuzase inițial. În 1736, la vârsta de 23 de ani, Dapontes a publicat la București prima sa lucrare, intitulată "Carte cuprinzând sfințitele
Constantin Dapontes () [Corola-website/Science/328317_a_329646]
-
cuprinzând sfințitele slujbe ale sfântului sfințit martir Haralambie făcătorul de minuni și a cuvioasei Matrona din orașul Hio, a celui întru sfinți părintelui nostru Spiridon Episcopul Trimitundiei, făcătorul de minuni". Tipărită pe cheltuiala lui Constantin Xipolitos, al doilea logofăt al domniei, cartea conținea textele a trei "acolutii" (slujbe) îngrijite de Dapontes și era semnată de el în calitate de citeț ("anagnost") al Mitropoliei. În același timp, Dapontes și-a început activitatea de cronicar, redactând primele sale texte originale, în care își propunea consemnarea
Constantin Dapontes () [Corola-website/Science/328317_a_329646]
-
personificările Valahiei și Moldovei își dispută între ele dreptul de a-l avea ca domn pe Constantin Mavrocordat. Principele nu a apreciat, însă, acest gest și s-a arătat nemulțumit de lingușirile exagerate ale secretarului său. În ultimul an al domniei lui Constantin Mavrocordat din Moldova (1743), relațiile dintre cei doi au devenit din ce în ce mai încordate. După finalizarea "Efemeridelor dace", Dapontes se aștepta să fie promovat la funcția de șef al Cancelariei Domnești, dar principele a răspuns negativ la demersurile făcute în
Constantin Dapontes () [Corola-website/Science/328317_a_329646]
-
date semnificative despre oamenii care au ocupat dregătoriile pământene în Principate. Cronicarul a relatat - martor ocular fiind în București - de asemenea și despre cutremurul din 31 mai 1738 (7 - 8 grade pe scara Richter), care a provocat mari pagube în timpul domniei lui Constantin Mavrocordat. Cu adevărat semnificativă pentru relația dintre scrierile proprii și perioada moldo-valahă a vieții sale, lucrarea "Efemeride dace" rămâne singura dintre operele lui Dapontes dedicată integral subiectului Principatelor românești. A fost întocmită la cererea domnului Constantin Mavrocordat, în
Constantin Dapontes () [Corola-website/Science/328317_a_329646]
-
român, s-a reîntors în Ungaria în 1044 și la înfrânt pe Aba în bătălia de la Ménfő. Urseolo și-a recăpătat tronul, dar Ungaria încetase să mai fie independentă, ci devenise un stat vasal al Sfanțului Imperiu Român. A doua domnie a lui Petru avea însă să fie mai scurtă decât prima. András Béla și Levente erau fii lui Văzul, vărul primului al primului rege maghiar. În timpul domniei lui Aba, ei au fost nevoiți să fugă din țară: Béla în Polonia
Răscoala lui Vata () [Corola-website/Science/328344_a_329673]
-
fie independentă, ci devenise un stat vasal al Sfanțului Imperiu Român. A doua domnie a lui Petru avea însă să fie mai scurtă decât prima. András Béla și Levente erau fii lui Văzul, vărul primului al primului rege maghiar. În timpul domniei lui Aba, ei au fost nevoiți să fugă din țară: Béla în Polonia, iar András și Levente în Rusia Kieveana. În 1046, András și Béla au revenit în țară la Újvár (azi Abaújvár) și au câștigat rapid sprijinul popular pentru
Răscoala lui Vata () [Corola-website/Science/328344_a_329673]
-
parlamentul a profitat de momentul prielnic din 1526 pentru a-și întări autonomia față de Ungaria prin alegerea lui Ferdinand de Hambsburg și a declarat că „... ne-am alăturat Coroanei Ungariei prin voința noastră liberă la fel cum facem acum față de domnia Maiestății Voastre”. Istoricii croați consideră că lupta pentru ocuparea tronului habsburgic în acele timpuri dovedesc că autonomia Croației a fost de necontestat. Din punctul de vedere al interpretării juridice a uniunii personale din punctul de vedere croat, Ludovic al II
Pacta conventa (Croația) () [Corola-website/Science/328356_a_329685]
-
drept un eșec, iar la primirea veștii Arnulf a adunat o nouă armată, pe care a condus-o personal în Italia, cucerind Pavia câteva luni mai târziu. Ca parte a planurilor de a integra Lotharingia în posesiunile Franciei de est, domnia lui Zwentibold a fost impusă de tatăl său, susținută de arhiepiscopii Herman I de Köln și Ratbod de Trier, împotriva rezistenței nobilimii locale. Dat fiind că el a sprijinit populația de rând prea mult, a început să atragă adversitatea la
Zwentibold () [Corola-website/Science/328383_a_329712]
-
în apropiere de actuala localitate Susteren, în provincia Limburg. Resturile sale au fost înmormântate în abația din Susteren. După moartea lui Zwentibold, fratele său vitreg, regele Ludovic Copilul din Francia răsăriteană a condus și asupra Lotharingiei. Cu toate acestea, sub domnia acestuia, regatul Franciei răsăritene s-a dezintegrat, iar din 903 regatul lui Zwentibold a fost administrat de către contele din Lahngau, Gebhard, un urmaș al dinastiei Conradinilor, care a primit titlul de duce de Lorena. În 897, Zwentibold a fost căsătorit
Zwentibold () [Corola-website/Science/328383_a_329712]
-
884, Balduin s-a căsătorit cu Aelfthryth (Elftrude, Elfrida), fiică a regelui Alfred cel Mare al Wessexului. Scopul imediat al acestei alianțe anglo-flamande era acela al sprijinirii lui Balduin în controlul asupra văii inferioare a râului Canche. Primii ani de domnie ai lui Balduin au fost marcați de o serie de raiduri devastatoare din partea vikingilor asupra Flandrei, într-o vreme în care doar puține teritoriile de la nord de Somme rămâneau nedevastate de aceștia. Către 883, el a fost nevoit să se
Balduin al II-lea de Flandra () [Corola-website/Science/328386_a_329715]
-
a lui Herbert al IV-lea de Vermandois. Unchiul său pe linie paternă era regele Filip I. Prin acesta, Raoul a fost văr de gradul întâi cu regele Ludovic al VI-lea. Raoul a servit ca seneșal de Franța în timpul domniei rudei sale, Ludovic al VII-lea. Sub presiunea reginei Eleonora, Ludovic i-a acordat permisiunea de a o repudia pe soția sa, Eleonora de Blois în favoarea surorii Eleonorei de Aquitania, Petronilla de Aquitania. Acest fapt l-a condus pe Raoul
Raoul I de Vermandois () [Corola-website/Science/328417_a_329746]
-
iar apoi s-a sinucis, nedorind să accepte clemența lui Cezar. După moartea lui Cato, el a fost supranumit Uticensis. Utica a obținut titlul de municipium în anul 36 î.Hr., iar locuitorii săi au devenit membrii ai tribului Quirina. În timpul domniei lui Augustus, capitala provinciei s-a mutat la Cartagina, dar Utica și-a păstrat statutul de municipiu important al provinciei. În timpul domniei lui Hadrian, Utica a solicitat să devină o provincie cu drepturi depline, dar acest lucru nu s-a
Utica () [Corola-website/Science/327517_a_328846]
-
obținut titlul de municipium în anul 36 î.Hr., iar locuitorii săi au devenit membrii ai tribului Quirina. În timpul domniei lui Augustus, capitala provinciei s-a mutat la Cartagina, dar Utica și-a păstrat statutul de municipiu important al provinciei. În timpul domniei lui Hadrian, Utica a solicitat să devină o provincie cu drepturi depline, dar acest lucru nu s-a întâmplat pînă când Septimius Severus, un nativ din nordul Africii, a devenit împărat." În anul 439 vandalii au cucerit Utica, iar în
Utica () [Corola-website/Science/327517_a_328846]
-
macedonean a urcat Filip al II-lea (359 î.Hr.), eveniment care va marca profund cursul ulterior al istoriei, nu numai în această regiune, dar și în întreaga Grecie antică - și chiar dincolo de granițele ei. În primii săi patru ani de domnie, tânărul rege a fost preocupat, pe plan intern, mai ales de eliminarea concurenților la putere și reorganizarea armatei macedonene. Pe plan extern, el a reușit să extindă teritoriul statului macedonean în defavoarea ilirilor (înspre nord-vest) și a paionilor (înspre nord-est). Pe
Filippi () [Corola-website/Science/327523_a_328852]