13,527 matches
-
suferite în timpul războaielor napoleoniene. Guvernele celor trei puteri se aflau de asemenea sub presiunea opiniei publice favorabile intervenției în favoarea grecilor, în special după învazia Peloponezului de către Ibrahim Pașa și trupele sale egiptene, responsabile de comiterea a numeroase atrocități împotriva populației elene. Cele trei puteri europene au semnat Tratatul de la Londra în 1827, prin care se urmărea să oblige guvernul otoman să acorde autonomie grecilor. Pentru aceasta, puterile europene urmau să-și deplaseze forțele navale în Mediterana răsăriteană. Bătălia navală a fost
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
navale în Mediterana răsăriteană. Bătălia navală a fost mai degrabă rezultatul unui accident. Comandatul flotei aliate, amiralul Edward Codrington a încercat să îl oblige pe Ibrahim să se supună somațiilor sale. Distrugerea flotei otomane din Mediterana a salvat Prima Republică Elenă de la pieire. Pentru că se asigure supraviețuirea statului elen a mai fost nevoie de două intervenții militare: a Rusiei în războiul din 1828 - 1829 și a Franței prin campania din Moreea. Prin aceste două intervenții militare, otomanii au fost obligați să
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
mai degrabă rezultatul unui accident. Comandatul flotei aliate, amiralul Edward Codrington a încercat să îl oblige pe Ibrahim să se supună somațiilor sale. Distrugerea flotei otomane din Mediterana a salvat Prima Republică Elenă de la pieire. Pentru că se asigure supraviețuirea statului elen a mai fost nevoie de două intervenții militare: a Rusiei în războiul din 1828 - 1829 și a Franței prin campania din Moreea. Prin aceste două intervenții militare, otomanii au fost obligați să se retragă din sudul Greciei, și a fost
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
Ibrahim a condus o forță expediționar de 16.000 de oameni în Peloponez și în scurtă vreme a cucerit întreaga parte vestică a Peninsulei. El nu a reușit însă să ocupe și zona estică, unde își avea sediul guvernul rebel elen, în Nauplion. Forțele lui Ibrahim și-au continuat atacul spre nord, cucerind Citadela Atenei și, în aprilie 1826, orașul Missolonghi, care controla intrarea în Golful Corint. Ca răspuns la atacurile gherilelor grecești împotriva forțelor sale din Peloponez, Ibrahim a lansat
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
Ibrahim a lansat o campanie de transformare a civililor în sclavi și trimitere a lor în Egipt, cât și de distrugere sistematică a teritoriului, care urmărea înfometarea supraviețuitorilor. El a adus coloniști arabi, care ar fi trebuit să înlocuiască populația elenă. Revoluționarii greci, care aveau ca motto "Ελευθερία ή θάνατος" ("Eleftheria i thanatos": „Libertate sau moarte”), au rămas pe poziții. Mai mult, au numit ofițeri simpatizanți ai cauzei elene la comanda trupelor revoluționare. În acel moment, forțele terestre și navale ale
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
El a adus coloniști arabi, care ar fi trebuit să înlocuiască populația elenă. Revoluționarii greci, care aveau ca motto "Ελευθερία ή θάνατος" ("Eleftheria i thanatos": „Libertate sau moarte”), au rămas pe poziții. Mai mult, au numit ofițeri simpatizanți ai cauzei elene la comanda trupelor revoluționare. În acel moment, forțele terestre și navale ale guvernului provizoriu grec erau mult inferioare celor ale otomanilor (turci, algerieni și egipteni). În 1827, trupele regulate elene numărau mai puțin de 5.000 de soldați, în comparație cu cei
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
soldați, în comparație cu cei 25.000 ai otomanilor din Grecia centrală și cei 15.000 din Peloponez. Guvernul grec era practic falimentar. Cele mai importante fortificații de pe teritoriul pe care grecii îl mai stăpâneau erau de fapt sub controlul otomanilor. Înfrângerea revoluție elene părea doar o chestiune de timp. În acest moment crucial, soarta grecilor a fost salvată de decizia Marilor Puteri (Regatul Unit, Franța și Rusia) de intevenție în conflict. Războiul de Independență al Greciei a izbucnit după încheierea războaielor napoleoniene (1815
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
în constituie cât și în teritoriu. Noua ordine urma să fie apărată de pricipalele puteri europene, care urmau să acționeze împreună, în conformitate cu hotărârile luate în timpul negocierilor și conferințelor periodice. Acest sistem a devenit cunoscut sub numele de „Sistemul Congresului”. Revoluția elenă reprezenta însă o provocare la adresa noii ordini pe care încercau să o impună Marile Puteri. Revolta grecilor reprezenta în primul rând o violare a principiilor stabilite prin revolta împotriva monarhiei „legale” și prin dorința declarată de secesiune. Aceasta era poziția
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
și prin dorința declarată de secesiune. Aceasta era poziția a cel puțin a doi dintre arhitecții și apărătorii sistemului Congresului - secretarul pentru afaceri externe al Regatului Unit, Robert Stewart, și cancelarul Austriei, Metternich. Dar cel mai important opozant al mișcării elene era Imperiul Rus, chiar dacă trebuia să ia atitudine împotriva unei puteri musulmane, asupritoare a creștinilor. Revoluția elenă a complicat și mai mult Chestiunea Orientală. Termenul „Chestiunea Orientală” era folosit în epocă pentru frământările diplomatice legate de continuul declin al Imperiului
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
apărătorii sistemului Congresului - secretarul pentru afaceri externe al Regatului Unit, Robert Stewart, și cancelarul Austriei, Metternich. Dar cel mai important opozant al mișcării elene era Imperiul Rus, chiar dacă trebuia să ia atitudine împotriva unei puteri musulmane, asupritoare a creștinilor. Revoluția elenă a complicat și mai mult Chestiunea Orientală. Termenul „Chestiunea Orientală” era folosit în epocă pentru frământările diplomatice legate de continuul declin al Imperiului Otoman și lupta pentru ocuparea teritoriilor sale. Deși în legătură cu Imperiul Otoman se mai folosește uneori și numele
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
în legătură cu Imperiul Otoman se mai folosește uneori și numele „Turc”, termenul „Otoman”, derivat din numele dinastiei domnitoare este mult mai potrivit. Otomanii au cucerit teritoriile care de-a lungul Evului Mediu au fost sub stăpânirea Imperiului Bizantin controlat de aristocrația elenă. Cucerirea Imperiului Bizantin a fost desăvârșită prin ocuparea capitalei bizantine în 1453. În acest fel, Imperiul Otoman a devenit stat succesor al celui bizantin. În Imperiul Otoman, etnicii turci erau „națiunea stăpânitoare” din imperiu, deținătoarea puterii politice și militare (dar
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
al Rusie, ar fi fost o cale de creștere a influenței rușilor în Europa de Sud-Est. În plus, clanurile aristocratice fanariote bogate, care controlau comerțul rus pe Marea Neagră, aveau o influență politică uriașă în Rusia. Problema principală a sprijinitorilor intereselor elene în Rusia era aceea că problema Greciei era doar una dintre chestiunile în conflict între Sankt Petersburg și Partă. Altele mai importante din punct de vedere diplomatic erau încercările Rusiei de impunere a protectoratului asupra Principatelor Dunărene și a Serbiei
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
din urmă la dezintegrarea Imperiului Otoman. Rezultatul imediat ar fi fost un imens vacuum de putere, pe care rușii, mult mai bine plasați din punct de vedere teritorial, dar și religios, l-ar fi umplut rapid. În momentul izbucnirii revoluției elene în 1821, cabinetul britanic era dominat de facțiunea „High Tory” a partidului de guvernamental Tory. Această facțiune era sprijinitori hotărâți ai integrității teritoriale otomane. Implicarea guvernului francez era datorată unor motive neclare. Înfrângerea Franței în războaiele napoleoniene a dus la
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
unele dintre temerile Londrei cu privire la expansiunea rușilor și sprijinea cel puțin de fațadă integritatea teritorială otomană În ciuda lipsei de entuziasm al miniștrilor englezi și francezi față de rebeliunea grecilor, ei trebuiau să facă față unei uriașe presiuni din partea opiniei publice, favorabilă elenilor. Indiferent de interesele strategice pe care încercau să le apere guvernele lor, grecii erau în ochii celor mai mulți britanici și francezi niște creștini care luptau eroic să se elibereze de sub ocupația coruptă și tiranică islamică. Într-o perioadă în care naționalismul
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
puternic restrânse în țară după restaurația Casei de Bourbon după 1815. Filoelenii aveau comitete puternice atât la Londra, cât și la Paris, care erau sprijinite de personalități influente, așa cum a fost George Gordon Byron (care avea să moară pentru cauza elenă în 1824) în Anglia, François-René de Chateaubriand și Victor Hugo în Franța. Comitetele filoelene au strâns sume mari de bani pentru revoluționarii greci, au sprijinit revoluția în presă și au recrutat și echipat sute de voluntari care să lupte împotriva
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
stăpânirea otomană). Britanicii se puteau opune astfel oricărei intervenții a flotei franceze în Mediterana. Rușii aveau și o alternativă, care nu putea fi influențată de opoziția britanică, aceea a atacului terestru asupra teritoriilor de la sud de Dunăre. De la izbucnirea revoluției elene până în 1826, diplomația britanică și austriacă (sub conducerea lui Castlereagh și Metternich) a avut ca obiectiv nonintervenția marilor puteri în conflict. Obiectivul celor două puteri era împiedicarea intervenției militare a Rusiei în sprijinul grecilor, pentru a acorda un răgaz otomanilor
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
intervenției militare a Rusiei în sprijinul grecilor, pentru a acorda un răgaz otomanilor pentru înfrângerea rebeliunilor . Această abordare a fost la început un succes, datorită faptului că împăratul Alexandru I se opunea oricărei mișcări revoluționare. În ciuda sprijinului fervent al cauzei elene în cercurile naționaliste ruse, Alexandru I nu s-a arătat dornic să îi provoace pe Metternich și Castlereagh și să ofere grecilor mai mult decât un sprijin limitat diplomatic. În timpul Congresului de la Verona din 1822, Castlereagh l-a convins pe
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
provoace pe Metternich și Castlereagh și să ofere grecilor mai mult decât un sprijin limitat diplomatic. În timpul Congresului de la Verona din 1822, Castlereagh l-a convins pe țar să ignore cauza grecilor, până atât încât să refuze să primească delegația elenă la conferință. În același an, Alexandru I l-a forțat pe ministrul său de externe de etnie elenă Ioannis Kapodistrias (care avea să devină primul președinte al Primei Republici Elene) să demisioneze pentru că era un susținător al cauzei independenței Greciei
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
de la Verona din 1822, Castlereagh l-a convins pe țar să ignore cauza grecilor, până atât încât să refuze să primească delegația elenă la conferință. În același an, Alexandru I l-a forțat pe ministrul său de externe de etnie elenă Ioannis Kapodistrias (care avea să devină primul președinte al Primei Republici Elene) să demisioneze pentru că era un susținător al cauzei independenței Greciei. În 1824, țarul a propus puterilor europene un plan pentru autonomia Greciei. Pentru toată lumea a devenit clar că
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
cauza grecilor, până atât încât să refuze să primească delegația elenă la conferință. În același an, Alexandru I l-a forțat pe ministrul său de externe de etnie elenă Ioannis Kapodistrias (care avea să devină primul președinte al Primei Republici Elene) să demisioneze pentru că era un susținător al cauzei independenței Greciei. În 1824, țarul a propus puterilor europene un plan pentru autonomia Greciei. Pentru toată lumea a devenit clar că împăratul Rusiei nu era pregătit să acționeze de unul singur. În 1822
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
armata din Principatele Dunărene și recunoștea autonomia Principatului Serbiei. Poarta a crezut probabil că a reușit să blocheze sprijinul rușilor pentru greci și a neutralizat protocolul anglo-rus din aprilie. Dar țarul Nicolae nu dorea să lase de-o parte problema elenă. Negicierile au continuat pentru semnarea unui tratat oficial, de această dată într-un format lărgit, prin includerea Franței. Metternich a refuzat să participe, păstrând Austria ferm de partea otomanilor. Negocierile băteau însă pasul pe loc, în principal datorită disensiunilor din cadrul
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
să rămână sub suzeranitatea otomană și să plătească un tribut anual sultanului. Tratatul avea și o clauză secretă, care prevedea că, dacă Poarta nu accepta armistițiul într-o lună, fiecare semnatar urma să numească un consul la Nauplion, capitala Republicii Elene, asigurând astfel recunoașterea de facto a unui guvern rebel, ceva ce marile puteri nu mai făcuseră până atunci. Aceeași clauză autoriza părțile semnatare să ordone comandanților lor de nave din Mediterana să „ia orice măsuri pe care le-ar putea
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
devină parte în conflic. Mai presus de orice, deși se dorea ca să fie un document neutru, îi favoriza în mod evident pe greci. Punctul nevralgic al tratatului era acela că puterile europene se angajau militar și garantau implicit succesul revoluției elene. Mai trebuie spus că documentul a fost semnat la momentul potrivit - Canning, arhitectul tratatului a murit doar câteva săptămâni după aceasta. În august 1827, Ibrahim a invadat și a distrus complet regiunea Messinia din sudul Peloponezului. Spyridon Trikoupis în "History
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
inventate deja în 1827, dar introducerea lor în domeniul naval se lovise de împotrivirea puternică a eșaloanelor superioare ale marinei. Marina britanică nu a început să folosească vase cu abur până în deceniul al cincilea. În mod ironic, tânăra forță navală elenă a revoluționarilor greci era mult mai evoluată: dispunea de un mic vas de război propulsat cu motor cu aburi, zbaturi, dar și cu pânze, „Karteria”. Karteria își începuse serviciul activ în 1826 și a fost primul vapor cu aburi din
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
august. Egiptenii au părăsit Peloponezul în octombrie 1828, după un an de la distrugerea flotei. Trupele franceze au acționat în continuare pentru elimnarea garnizoanelor otomane din Peloponez, care de altfel au opus o rezistență mai degrabă simbolică. În același timp, forțele elene au recucerit controlul asupra Greciei centrale printr-o campanie rapidă. Pentru campania din 1829, țarul Nicolae I l-a demis pe și l-a numit în funcția de comandant pe Hans Karl von Diebitsch, care a reușit să cucerească Silistra
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]