KorAP: Find »[drukola/base=credincios & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...525 526 527 ...570 >

14,243 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

de la Ulpia Traiana, Apulum, Potaissa, Porolissum, care, prin vechimea lor, au conservat structura organizatorică și ierarhică anterioară anului 275. Putem vorbi aici, în nordul Dunării (Dacia) de o viață creștină autonomă, fără ierarhie completă și complicată, cu sacerdoți aleși de credincioși ce săvârșeau unele taine. Creștinarea altor locuitori și apariția unor noi comunități a fost opera unui misionarism de contact, direct, "celular" de la un nucleu daco-roman la altul în care erau implicați credincioși și slujitori locali. Acest mod de convertire a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ierarhie completă și complicată, cu sacerdoți aleși de credincioși ce săvârșeau unele taine. Creștinarea altor locuitori și apariția unor noi comunități a fost opera unui misionarism de contact, direct, "celular" de la un nucleu daco-roman la altul în care erau implicați credincioși și slujitori locali. Acest mod de convertire a păgânilor explică conservarea unor elemente antice (precreștine) în creștinismul românesc. Bisericile daco-romane din nordul Dunării nu erau izolate, ele se aflau în contact cu comunitățile din Imperiu, mai ales din eparhiile Moesia

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
condamnarea ultimilor săi susținători. Controversele doctrinare din Imperiu (spațiul sud-dunărean) au avut efecte și în spațiul daco-roman, deoarece episcopii sud-dunăreni ce-și exercitau jurisdicția și în stânga Dunării erau divizați, dar se pare că aceste dispute au atins prea puțin pe credincioșii simpli daco-romani. Însă o influență a venit de la instalarea, după 275, a dacilor liberi, infiltrați din teritoriile de nord-vest și din cele est-carpatice, care prin credința lor tradițională (zalmoxiană) au contribuit la întărirea rezistenței mediului rural autohton în fața penetrației religiei

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Cultul martirilor în spațiul daco-roman a fost impulsionat de practicarea acestuia în bisericile de pe malul drept (sudic) al Dunării. Anul liturgic, marile sărbători, în nordul Dunării, erau: Nașterea, Boboteaza, Paștele, Înălțarea, Cincizecimea. Ritul funerar în Dacia nord-dunăreană, universul funerar al credincioșilor locali erau dominate de numeroase elemente păgâne, pe care ierarhii, sinoadele și Imperiul creștin încercau zadarnic să le elimine din comportamentul supușilor. Dar moștenirea antică (precreștină) era prea puternică pentru a fi ușor eliminată. Prezența în limba română a termenilor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
partizani la oraș și la sat, deci pagani nu putea desemna numai pe rusticii atașați de vechile credințe necreștine. Concluzie: acest termen "păgân" (necreștin) s-a impus în a doua jumătate a secolului al IV-lea, prin echivalența făcută de credincioșii daco-romani între ethnikoi gentes, nationes ("neamuri"), "adoratori ai vechilor divinități", și barbarii păgâni (necreștini) pătrunși pe teritoriul nord-danubian, după mijlocul secolului IV (goți, huni). Prin urmare, în spațiul autohton s-a ajuns la identitatea între romanus și christianus, astfel încât se

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
precum episcopul Teotim I de Tomis. Un alt element de menționat: exilarea în "Scythia" de dincolo de Istru a ereticului Audius, prozelitismul acestuia și viața creștină exemplară a adepților săi au contribuit la difuzarea noii credințe la nordul Dunării. În privința confesiunii, credincioșii extra-carpatici erau, deopotrivă, ortodocși și eretici, arieni și audiani, dar ei conviețuiau în liniște, o particularitate a societății multietnice și religioase (confesionale) din nordul Dunării. Primii creștini din nordul gurilor fluviului erau ortodocși (niceeni): ei erau atât autohtoni din teritoriile

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
din mijlocul lor care au îmbrățișat noua religie a crescut, fiind răspândită de captivii aduși aici în urma expedițiilor din sudul Dunării și de soldații goți din armata romană. Este rezonabil să presupunem că la creștinarea goților au contribuit și unii credincioși din rândul localnicilor. În plus, prin tratatul de pace din 332 impus goților, împăratul Constantin a cerut libertate pentru creștinii din nordul Dunării. Cu toate acestea, în 347-348, regele got Aorich a dezlănțuit o prigoană împotriva creștinilor, silind pe Ulfila

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
el a îndemnat și pe ceilalți creștini să refuze substituirea, ceea ce a provocat nemulțumirea locuitorilor păgâni care l-au alungat din sat pentru un timp. La apropierea Sf. Paști din 372, prigoana s-a întensificat încât unii creștini (preoți și credincioși) s-au refugiat din "Gothia" (nordul Dunării) în "Romania" (sudul ei). Printre cei refugiați se afla și preotul satului, Sansalas. În ce-l privește, Sf. Sava, cf. actului martiric, s-a îndreptat spre un alt oraș, la preotul Guthicas, pentru

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
s-a îndreptat spre un alt oraș, la preotul Guthicas, pentru a prăznui Paștile împreună. Dar sfântul este silit să se întoarcă în satul său, unde îl întâlnește pe Sansala, revenit între timp, și prăznuiește Paștile împreună cu el și alți credincioși. Aflat în sat, în a treia zi după Paști, pe neașteptate, sosește aici Atharid, fiul unui mic rege got, Rhotestheos, cu suita sa. Sansala și Sava sunt prinși, supuși la chinuri și siliți să aducă jertfe idolilor, dar cei doi

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
existat mai multe nuclee ortodoxe în interiorul triburilor de vizigoți, aflate sub ascultarea unor episcopii-unul dintre ele se afla în teritoriile lui Athanarich, în Moldova, pe cele două maluri ale Prutului. Regii vizigoți din Muntenia au luat măsuri severe împotriva credincioșilor creștini. Este menționat, în acest context, un episcop Goddas, de origine gotă, Biserica din "Gothia" era în relații strânse cu cea din Imperiu, cu Biserica din Capadocia (cf. actul de martiraj al Sf. Sava Gotul și scrisoarea Sf. Vasile cel

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în organizarea bisericească, în liturghie și practica religioasă, factori importanți ai progresului religiei creștine aici. Viețuirea în cadrul acelorași așezări a adepților celor trei biserici (comunități) a dus la numeroase celebrări comune, concluzia: în spațiul extra-carpatic nu au existat intoleranțe între credincioșii creștini, premisă importantă a răspândirii rapide a noii credințe. Marea neînțelegere dintre ortodoxie și arianism era de natură teologic doctrinară: aspectul fundamental al naturii persoanelor treimice și raportul dintre ele. Ulfila susținea, în predici și omilii, că, în conformitate cu Tradiția și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sunt deopotrivă latine și grecești, episcopia de Tomis depindea de scaunul de Constantinopol. Aceste episcopii numeroase, fiecare cu teritoriul ei, reprezentau o populație latină foarte densă-ele întruchipau ordinea imperială ca și viața locală, deoarece episcopul era omul locului ales de credincioși și apărătorul locuitorilor din dioceza sa. Viața romană la Dunăre era puternică și înfloritoare, episcopatele numeroase o dovedesc.34 Răspândirea creștinismului printre barbari este opera misionarilor, astfel, Sf. Niceta de Remesiana a contribuit la creștinarea bessilor traci. După apariția ereziei

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
împăratul, arian convins, aflat în drum spre Constantinopol, s-a oprit la Tomis, unde a intrat în basilica episcopală. Vetranion, netulburat, a rostit un cuvânt în care a apărat învățătura celor 318 Părinți de la Niceea, apoi a părăsit biserica cu credincioși săi. Ofensat, Valens a decis exilarea episcopului Vetranion, dar a revenit curând asupra deciziei temându-se de o "revoltă a sciților". În relatarea sa, Sozomen îl înfățișează pe Vetranion ca pe un "bărbat destoinic și renumit prin virtutea vieții sale

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
îl înfățișează pe Vetranion ca pe un "bărbat destoinic și renumit prin virtutea vieții sale", iar episcopul Teodoret al Cirului (392-458) scria despre el că era "plin de credință... a înfruntat stricarea dogmelor și fărădelegile săvârșite de Valens împotriva sfinților (credincioșilor)". Nu știm cât a păstorit, însă după moartea sa, episcopul Vetranion a fost canonizat, fiind pomenit în fiecare an, în ziua de 25 ianuarie. După Vetranion, în anul 381, printre participanții la Sinodul II ecumenic de la Constantinopol, se afla și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
că Teotim I era un localnic, un daco-roman. Sub păstorirea sa au avut loc atacuri ale hunilor, care au pătruns în Scythia Minor, ajungând până în apropierea Tomisului. În această împrejurare, episcopul Teotim s-a dovedit un adevărat părinte sufletesc al credincioșilor, reușind să-i îmblânzească prin daruri și ospețe. La rândul lor, hunii îl respectau ca pe un "zeu al romanilor". Teotim a încercat chiar să facă misionarism printre huni, fiind ajutat de Sf. Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului, care

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
nu a participat nici un ierarh (episcop) din regiunile dunărene. Absența unor informații certe despre episcopi sau horepiscopi în teritoriile românești, în secolele VII-X, nu înseamnă că erau inexistenți. Creștinarea treptată a slavilor așezați aici denotă că exista nu doar masa credincioșilor, ci și o ierarhie alcătuită din episcopi (horepiscopi și periodeuți) și preoți, cei ce săvârșeau predica și botezul. Comunitățile creștine din nordul Dunării puteau rămâne izolate, după secolul al VII-lea, rupte de viața bisericească generală? Schimbările ivite pe plan

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
anumitor persoane, învestite cu funcții și puteri (atribuții), ce constituie începuturile puterii de stat. Până în secolele VI-VII, o asemenea "forță publică" era reprezentată de sfatul adunării obștii, alcătuit din "oameni buni și bătrâni", adică oameni cu experiență, drepți, cinstiți, credincioși. Aceste funcții existau în fiecare uniune teritorială de obști. Gruparea populației și organizarea acesteia este ceva intrinsec, inerent persoanei și societății însăși, izvorât din sentimentul de siguranță, în ceea ce privește munca, apărarea comună în fața stihiilor naturale sau primejdiilor de orice fel. Apărarea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
slavonă, au circulat și în nordul Dunării-să amintim și corespondența dintre Eftimie și Nicodim al Tismanei. Din păcate, în 1393, țaratul bulgar de Târnovo este ocupat de turci și apoi desființat, iar patriarhia sa care oblăduise timp de două secole credincioșii vlahi și bulgari și-a încetat activitatea. În locul acesteia a rămas, după 1393, o simplă mitropolie așezată sub jurisdicția patriarhiei de Constantinopol.31 Viața bisericească în Transilvania și Banat Am arătat mai sus (cap. VI), cum a avut loc instalarea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cu reședințe permanente, instituția horepiscopilor nu mai corespundea noii etape istorice. Astfel, susține Pr. Păcurariu, conducătorii politici ai acestor formațiuni urmăreau să aibă în reședințele (cetățile) lor un episcop în toată puterea cuvântului, care să păstorească duhovnicește peste preoții și credincioșii acestora. Era în în tradiția și specificul rânduielilor ortodoxe ca organizarea bisericească să urmeze îndeaproape pe cea politică. Acceptând această premisă, putem susține că în reședința formațiunii respective se afla și o episcopie, pentru hirotonirea preoților, sfințirea bisericilor și rânduiala

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
se afla și o mitropolie cu ierarhi greci, dependentă de Partriarhia de Constantinopol. Cf. pr. Păcurariu, Mitropolia Vicinei ar fi o continuare a episcopiei de la Dinogetia-Garvăn, aflată tot în nordul Dobrogei. Se pare că ierarhii acesteia aveau jurisdicție și asupra credincioșilor români din nordul Dunării, sudul Moldovei și estul Munteniei. Mitropolia Vicinei a fost înființată în prima jumătate a secolului al XIII-lea, mai precis între 1204-1261, pe vremea Imperiului de la Niceea, concret, s-a descoperit un sigiliu al patriarhului Gherman

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
îmbrățișează diferite rituri și obiceiuri într-o singură credință, săvârșesc fapte ce sunt potrivnice acestui nume. Căci, nesocotind biserica romană, primesc tainele de la niște pseudo-episcopi, care țin de ritul grecilor (ortodox), iar unii, atât unguri cât și germani, împreună cu alți credincioși din regatul Ungariei, trec la dânșii ca să locuiască acolo și, astfel, alcătuiesc un singur popor cu acești români". Având în vedere cele de mai sus, papa îl împuternicește pe episcopul cumanilor să orânduiască un păstor catolic pentru români. Din această

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
învestit cu misiunea de cruciadă împotriva Bulgariei pe regele Ungariei, Bela IV, acordându-i și dreptul de a anexa țara-cu acest act, s-a trecut la aplicarea pe scară mare a transferului de stăpânire de la "schismatici" și "eretici" la credincioșii fideli scaunului roman. Așa începea faza cea mai acută a prozelitismului catolic în rândurile românilor "schismatici" aflați sub dominația regatului ungar. Din 1234, papalitatea va constrânge conducerea regatului ungar să adopte o politică de asimilare confesională a supușilor ei, în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Singura cale de retragere era tăiată cu garduri de mărăcini. Se produce o învălmășeală grozavă acolo: multe capete sunt zdrobite, cavalerii se împrăștie în toate părțile, vicecancelarul este ucis și pecetea regală se pierde, iar regele poate scăpa prin sacrificiul credinciosului său Desideriu, fiul lui Dionisie, care a îmbrăcat veșmintele regești". Lupta s-a dat, cf. "Cronica pictată", de vineri 9 până luni 12 noiembrie 1330. Înfrângerea oastei regești a fost completă, izvoarele, în general, și "Cronica pictată" o confirmă, capturile

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sfințească biserici. Este adevărat, nu cunoaștem nici un nume de ierarh ortodox la est de Carpați, înainte de întemeierea Moldovei, dar aceeași situație o întâlnim și la sud de Carpați. Apoi, știm că Lațcu a înființat o episcopie catolică, la Siret, deși credincioșii ei erau puțini, iar pentru credincioșii ortodocși majoritari să nu fi avut lângă sine nici un ierarh?! Conform practicii istorice medievale, constituirea statului era însoțită de o organizare bisericească corespunzătoare. La est de Carpați, situația bisericească era complexă. Nu știm dacă

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
nici un nume de ierarh ortodox la est de Carpați, înainte de întemeierea Moldovei, dar aceeași situație o întâlnim și la sud de Carpați. Apoi, știm că Lațcu a înființat o episcopie catolică, la Siret, deși credincioșii ei erau puțini, iar pentru credincioșii ortodocși majoritari să nu fi avut lângă sine nici un ierarh?! Conform practicii istorice medievale, constituirea statului era însoțită de o organizare bisericească corespunzătoare. La est de Carpați, situația bisericească era complexă. Nu știm dacă existau scaune episcopale în Moldova, înainte de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]