KorAP: Find »[drukola/base=obraz & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...525 526 527 ...548 >

13,698 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854

rătăcit, își șterge fruntea de sângele ce-l orbește. Să... să buciume, îngână el răgușit, cu fălcile încleștate... Să buciume... Să buciume retragerea la codru!! strigă oștenii porunca Măriei sale... Să buciume!!! Ștefan, rătăcit, orbit, cu ochii în gol... Și pe obrajii mânjiți se preling dâre de sânge îndoit cu apă... "Plânge Măria sa?" "Aiaia Allah!!!Allaaah!!!"... Buciumă... B SIHASTRUL DANIIL ȘI SPOVADA 30 iulie 1476 Fulgeră... Tunetul despică cerul rostogolindu-se în hău, departe... mai departe... O lumânare ce pâlpâie aruncă lumini

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
pe stânci... Sângeram... Plângeam... Urlam... Pe marginea prăpăstiilor priveam în hăul abisului căscat ce-mi răspundea... Ce mă striga... Ce mă chema... Când ai pierdut totul, nu-ți mai pasă nici de viață, nici de moarte... Își cuprinde în palme obrajii ce ard ca focul. Doamne, îngână Daniil înfiorat. Mare trebuie să fi fost întunericul din tine... Nu... nu mai eram! Nu... nu mai sunt Domnul Moldovei, Sihastre! Nu mai sunt! strigă Ștefan răgușit, disperat, plecând capul. Trufie! Numele tău e

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
gângăvește Gheorghiță. Copchiii, muierea și oile le-am băjenit la codru. Tot codru' sireacu'... De mă duc, bădie Toadere... cum îi lăs de mă duc?... Că totu-i scrum și cenușă... O ave grijă Domnul? se întreabă și își cufundă obrajii în palme. Ține-ți firea, Gheorghiță-taică... Nu dăm ortu' popii cu una cu două, suntem neam tare al dracului, ducem la tăvăleală. Gheorghiță cu gândurile duse, murmură: Să vezi cum o fost... O vin't poruncă de la Vodă, ca tătă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
unchiul lui Ștefan frate al mamei sale, un bătrân alb, înțelept și blajin, un adevărat tată pentru nepotul Ștefan. Ce spui? face Ștefan pe miratul, deși prea bine știe. Chiar așa a spus Slăvitul? De barbă? întreabă și își mângâie obrazul, cu un zâmbet șăgalnic. Regret: barba-rade... de musteață, poate... Boierii pufnesc în râs, o dată cu bubuitul pușcilor pe metereze. De nu era "Ghiaurul ista spurcat", nu știu, zău, dracu' ne lua, mărturisește Duma, fiul lui Vlaicu și văr bun cu Ștefan

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
cu amar: Constantinopolul e în noi ca amintirea unui mort drag. Trăiește în noi... Era o noapte de mai... În anul acela, liliacul înflorise nebun... Îți amintești, unchiule, tufele acelea de liliac alb de lângă poarta palatului Blacherne? Mi-am cufundat obrajii în buchetele albe, îmbătată de parfumul lor suav și... și l-am blestemat pe Dumnezeu, întrebându-l cum îngăduie mârșăvia asta, atâta frumusețe, alături de atâta moarte?! Eram o adolescentă romantică... Visam dragostea absolută, eternă, dincolo de mormânt... Ce proastă eram! râde

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
cu dangătul clopotelor ce parcă înnebuniseră. Fiecare bolborosea sau își striga păcatele, spovedindu-se Cerului, căci moartea era atât de aproape, ne despărțea un zid. Femeile își smulgeau părul, își striveau la sân pruncii ce țipau... Și lacrimile șiroiau pe obraji: "Fecioară!! Nu ne lăsa!! Nu ne părăsi!! Mântuiește-ne!! Apără-ne!! Salvează Orașul Sfânt!! Nu!! Nu se poate ca Minunea Lumii să moară!!" Țamblac, istovit, cu tristețe, răpit amintirilor: Și, iată că s-a putut! După săptămâni de asediu, de

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
animale curioase, exotice, nemaivăzute?... Ești nedreaptă. Au fost și oameni buni. Mai sunt oameni buni? Asta-i soarta pribeagului, amarul și dorul. Ce puteam face? Trebuia să trăim, totuși... Pentru tine, filozofule stoic, a fost mai ușor, îl mângâie pe obraz. Pentru tine, butoiul lui Diogene e aproape un palat. Pesemne mie așa mi-a fost dat să sufăr... Pe buzele lui Țamblac flutură un zâmbet trist: Butoiul acesta e un refugiu ca să mă apăr de săgețile Sorții. Există o noblețe

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
a tămâie cale de-o poștă! Aruncă straiele cernite de parcă numai morți prohodești! Ești tânără! Uite-te în oglindă! Ești frumoasă! Ești inteligentă! Ești cultă! Ce mândrețe de femeie ești! Nu-i păcat de tinerețea ta? Trăiește! Puțin chinoroz pe obraji, nu vezi că te-ai gălbejit de tot? O rochiță mai acătării! O pieptănătură mai dichisită! Păcat de părul tău. Un zâmbet! O vorbă dulce, chiar puțin alintată! O căutătură pe sub genele astea lungi!... Toate "fleacurile" astea sunt ale femeii

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
înfricoșătoarea veste, se înclină și iese. Au rămas singuri... Ștefan ia de pe farfurie un fagure de miere. Își linge degetele: Numai lucruri dulci se află în iatacul ista, spune el privind-o pe Maria, care, repede, își ascunde roșeața din obraz printr-un hohot de râs. Ștefane, îți mulțumesc pentru ajutorul ce-l dai lui Alexandru! se avântă Maria cu multă căldură, recunoscătoare. N-aveți de ce-mi mulțumi, Maria, bălmăjește Ștefan. Îmi închipui cât de greu ți-a fost. Trei

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
mint: Am făcut-o pentru Moldova!" Aista-i adevărul! Mulțumirile nu le merit. Da! Da! Și eu trebuie să vă mulțumesc că luptăm împreună. Nu, nu m-ai înțeles, șoptește el cu tristețe privind lung la Maria pe ai cărei obraji se preling lacrimi mute. Trebuia să ți-o spun... Și, de ți-am greșit, te rog să mă ierți. Altfel... altfel n-am putut face. Dacă turcii... Maria zvâcnește capul, își șterge brutal lacrimile cu palmele, aproape pălmuindu-se, cu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
stă pe o banchetă joasă și mângâie ușor strunele unei alăute, fredonând un vechi și delicat madrigal. Nu-i pentru mine această cale, principe, grăiește ea cu o voce mică și un zâmbet fermecător, împreună cu o gropiță mai adâncită pe obrazul din stânga. La Mangop te așteaptă cununa de aur a împărăteselor Vizanțului! o ispitește Alexandru oferindu-i galant, cu un genunchi în pământ, floarea. Dar, în elanul său înfocat, dă peste o vârtelniță, peste o măsuță pe care se află frumos

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
tăcere. Îngăduie soaței mele să se retragă, ni-s pruncii cam bolnăviori... Desigur, desigur... Lucrăm mâine dimineață. Sănătate copiilor. Sora se înclină: Prea bine, Maria... Și se retrag. Isaia ăsta se poartă urât cu Sora. O să i-o spun de la obraz. Nu te amesteca. Am încercat și eu. Sora se uită la bărbatu-su ca la un soare. N-ai ce-i face... Inima are legile ei, absurde uneori, zîmbește trist Maria. Mie-mi spui? Nu o dată, m-am ars, mărturisește

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
zboare? Oare se simte în robie la Curtea lui Ștefan Vodă? Dat-am poruncă să fiți cinstite ca oaspeții noștri cei mai de seamă. Călcat-a careva porunca?! E vreo pricină pentru care... Voichița, cu inima-n dinți, își șterge obrajii cu palmele: Nu... dar... dar pasărea... și-n colivie de aur, tot cu aripile frânte se cheamă... De doi ani, eu și maica adăstăm la mila Măriei tale... Am auzit vorbe, precum că părintele nostru ar fi bolnav, aproape, peste

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
voievod al Transilvaniei, Iancu Corvin de Hunedoara... Cronicarii mărturisesc că în vechime chiar am fost "o singură țară". Voichițo, te-ai lămurit? Să mă privești ca pe un frate și nu ca pe un căpcăun fioros... Voichița, înseninată, își șterge obrajii cu palmele: Mă... Măria ta... n-am știut aiasta... "Aiasta"! Ați auzit "moldovanca" din ea? Iaca, v-ați aflat și rubedenii, spune Maria nu fără ironie. A șaptea spiță de la roată. După Adam și Eva, Mușatinii și Basarabii se înrudesc

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Dunărea cât îi lumea și pământul! Că Dunărea-i bună stavilă, și gând să sece n-are". Ne-o strâns în brațele lui de urs de ne-au trosnit oasele, ne-o "țucat" cum zicea el de ne-a blescăit obrajii. În Noaptea aceea de Crăciun, ne-am făcut pulbere. Câte n-am visat în Noaptea aceea de Crăciun în care am eliberat țările noastre, am eliberat și Constantinopolul, și Sfântul Mormânt... Lumea toată am eliberat-o... Ștefan tace, își șterge

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
plânge. Păcat de ochii tăi frumoși. Să lăsăm timpul... Poate, cu timpul... Poate... dacă... Cu bine, Maria... Se înclină, îi sărută mâna întinsă care parcă voia să se agațe de ceva nevăzut și iese. Maria rămâne împietrită în mijlocul încăperii. Pe obraji i se rostogolesc boabe de lacrimi. Ștefane, șoptesc surd buzele sale, Ștefane...  5 Voichița de Sânziene Stefan, în odaia Domnului, se sprijină de căminul căptușit cu faianță închipuind zodiacul și îngână răgușit: Și cu diavolul aș fi semnat tractat... "Vin

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Ștefan. Așa-i datina, se scuză el, sărutând-o pe frunte. Voichița se aprinde ca para focului până-n lobii urechilor. Clipește cu genele prelungi ce-i adumbresc ochii de cicoare, dându-le un aer de mister, îndulcit de gropițele din obraz. Te-am văzut, călărești pe deșălate, ca un tatar. Voichița, îmbujorată, cu ochi strălucitori, tremurând, zice cu mândrie: Taica m-a-nvățat. E un călăreț neîntrecut. În Poiana Zânelor, erau florile precum un covor. Și chiar sunt zâne, acolo, în

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
la turci, spune Ștefan prompt, neîndurător. Voichița, rănită, pleacă ochii și tace. Adică... adică, pe celălalt mal și înapoi, desigur, o drege el. Voichița îl iartă și chicotește, dezvelind un șirag de dințișori ca perlele între cele două gropițe din obraji și un zâmbet fermecător. Sunt o zvăpăiată! Nu?!... Ce gândește Măria ta despre Voichița? Gândesc că ești o zână... O zână... Nu cumva ești chiar o zână adevărată? Pasă-mi-te, te-ai dat de trei ori peste cap și

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
fermecată ce mă face nevăzută și te-aș ocroti în luptă. Scut m-aș face, să nu te atingă sabie, nici săgeată, nici pumnal să nu te-atingă... Ștefan râde încetișor, freacă în palme un smoc de busuioc, își cufundă obrajii și-i respiră adânc aroma de sfântă buruiană. Chiar m-ai vrăjit. Trebuie să mă descânt singur, altfel e cu primejdie mare, spune pe un ton serios și stupește de trei ori în vânt să nu-i fie de deochi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Voichița râde și presară flori. Ștefan își trage o palmă să alunge fermecătura. "Turcii bat la hotară și bătrânul Ștefan se pierde în adâncul a doi ochi albaștri ca marea!" continuă Ștefan să se certe. Voichița râde și gropița din obrazul stâng se adâncește făcând-o și mai fermecătoare. Îți amintești? Prima oară... Nu... Ce anume? întreabă Ștefan. Acu doi ani și mai bine. Era într-o miercuri... Fulguia... Clopotele Bucureștiului băteau să se spargă, amestecându-se cu bubuitul pușcilor ce

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
jefuit chervanele unui neguțător brașovean... Ceee?!?! sare mânios Ștefan împroșcând cu clăbuci. Tâlharii?!... Iar?!... Unde-i spătarul Mihail?! Adastă afară... Să dea socoteală! Chiribuță, ce stătea "turcește" pe perinuța lui, a și zbughit-o pe ușă. Ștefan, cu jumătate de obraz ras, gonește cu pași mari, stropind cu clăbuci. Don Batista după el, cu briciul: Barba! Illustrissimi!... Barba! Serenissimi! Ștefan, mânios, își smulge șervetul de la gât și-l aruncă cât colo: Am dat al treilea salvconduct cu privilegii neguțătorilor brașoveni: "Liberi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
cu privilegii neguțătorilor brașoveni: "Liberi sunt să facă negoț bun, cu câștig. Pot veni în Moldova cu inima ușoară, că n-au a se teme de vreo sminteală: drumurile-s sigure, vămile după pravilă, și negoțul cinstit"! Mi-am pus obrazul!... Și iată! Măria ta! intră Mihail spăsit, ploconit. Poruncit-am să fie stârpiți tâlharii din Țara Moldovei?!?! Da au ba?! exclamă sever Ștefan. Și când se încruntă Măria sa... Tăutu îi sare în ajutor, cu glas moale: În vreme de zurbă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
comun, cad la pace și-și unesc forțele ca să bată în retragere. Pun turbanul pe capul câinelui și tustrei spală putina cu răcnete: "La luptă!! Pentru Moldova și Ștefan!!" Ștefan, în râsetele boierilor, se ridică în capul oaselor, își șterge obrajii mozoliți, râde: Să mă ucidă tatarii, nu alta... Numai tu ești de vină! îl atacă Sora. Îi prea răsfeți! Își fac de cap! Sufletu' mi l-au scos! Copii, Sora, spune Ștefan cu îngăduință. Am ceva mai de preț?... Am

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
de înțepătură. Noi, boierii, boierimea cea mare avem o durere... Apăi, unde-i buba? Poate i-om găsi leacul... Domnia ta, boier Stanciule, "Marele cârcotaș", stai mărturie; mă judeci ca pe hoții de cai când greșesc și mi-o spui de la obraz: "Aiasta nu se poate, Măria ta"!... Hapul e amar. Îl înghit și-ți mulțămesc că m-ai ferit de greșeală. Iaca pentru ce te-am înălțat al meu prim-sfetnic. Haide! Curaj! Sparge buboiul! Apăi, se șușotește că Măria ta

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
se întâlnește cu pământul, sclipește ceva, ca și cum soarele s-ar răsfrânge într-o oglindă uriașă. E chiar Marea cea mare! Îți vine să crezi? Mândru Ceahlăul aista! De aceea i se spune Craiul munților? Privind în zare, Ștefan își mângâie obrazul. Ce barbă-i crescuse!... La un han, se privise într-un ciob de oglindă și i se păruse că nu arată prea rău. "Ce-ar fi să-mi las barbă? gândi el. Mi-ar da mai multă maiestate... Aș părea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]