14,128 matches
-
ca pantalonii îl făceau sa arate copilăresc așa că a suflecat o parte a lor pentru a-și corecta greșeala. În versiunea japoneză a lui "Naruto", el își termina de obicei propozițiile cu sufixul ""-ttebayo"" (care dă același efect ca terminarea propozițiilor cu "stii tu?"). Kishimoto voia să-i dea lui Naruto o vorbire copilăreasca, iar ""dattebayo"" i-a venit in minte. Acest lucru îl completează pe Naruto și folosește ca un tic verbal pentru a-l arăta ca un fel de
Naruto Uzumaki () [Corola-website/Science/309647_a_310976]
-
pantalonii portocalii, sandalele albastre și o bandană pe frunte care ia fost dată de Iruka după ce a absolvit la Academie. Naruto este exuberant, obraznic, neatent și nepăsător la clasamentul de formalitate sau socialitate. El a moștenit felul de a termina propozițiile cu "Dattebayo!" de la mama sa, care spunea "(da) ttebane", atunci când era entuziasmată sau frustrată. Naruto are o serie de trăsături copilărești, cum ar fi păstrarea banilor într-un portofel sub formă de broască verde, dolofană și ca semn de afecțiune
Naruto Uzumaki () [Corola-website/Science/309647_a_310976]
-
la bordul distrugătorului britanic "HMS Blackmore". Mai înainte de declanșarea debarcării din Normandia că și în timpul desfășurării Operațiunii Overlord, luptătorii rezistenței franceze au lansat o serie de operațiuni complicate în sprijinul Aliaților. Pe 5 iunie, BBC a difuzat o serie de propoziții neobișnuite, pe care contraspionajul german le consideră ca fiind nume de coduri, care ar fi putut fi dovada decalșării debarcării aliate în Franța. BBC transmitea cu regularitate sute de mesaje personale, dintre care doar o mică parte avea aveau importantă
Mișcările de rezistență în timpul celui de-al Doilea Război Mondial () [Corola-website/Science/310340_a_311669]
-
timp Drona să fie convins că fiul său a murit. La întebarea lui Drona, Yudhisthira a răspuns "Ashwathama a murit dar nu știe dacă este vorba despre fiul lui Drona sau de un elefant." Dar odată ce Yudhisthira a pronunțat prima propoziție, armata Pandava, sub conducerea lui Krishna a început să celebreze bătând din tobe și sunând din scoici, motiv pentru care Drona nu a putut să mai audă și restul declarației lui Yuidhisthira, crezând astfel că fiul său a murit. Copleșit
Krishna () [Corola-website/Science/309088_a_310417]
-
(EVP) este un presupus proces prin care vocile spiritelor sau fantomelor se fac auzite în zgomotul alb al aparatelor de radio. Conform parapsihologului Konstantin Raudive, care a popularizat ideea, "vocile" auzite sunt relativ scurte, un singur cuvânt sau o propoziție scurtă. Alți autori au susținut că au auzit aceste voci pe diverse aparate, inclusiv aparate radio, televizoare, casetofoane, videocasetofoane și aparate digitale de înregistrare și uneori sunt răspunsuri la întrebări formulate în timpul unei discuții. Comunitatea științifică ignoră femomenul de voce
Fenomenul de voce electronică () [Corola-website/Science/310577_a_311906]
-
număr, dar motivul pentru care el folosea vocale în notații este necunoscut. Nu este probabil ca Euler să fi ales "e" pentru că este inițiala numelui său, deoarece el era un om modest care avea grijă să acorde credit muncii altora. "Propoziție". Fie șirul definit prin: formula 2 Atunci formula 3 este strict crescător și majorat, deci este convergent; limita sa se notează cu "e" și există relația: formula 4 "Demonstrație". Se consideră șirul formula 5 Inegalitatea lui Bernoulli furnizează relația: Rezultă: deci formula 9 și deci
E (constantă matematică) () [Corola-website/Science/309772_a_311101]
-
doar cunoașterea științifică. Este vorba mai degrabă de cunoașterea de care dispunem fiecare în viața cotidiană. Știința este doar una dintre formele cunoașterii. Cum am putea însă afla ce crede o persoană că știe? Una dintre idei este să examinăm propozițiile față de care persoana respectivă adoptă o atitudine: le socotește, de pildă, adevărate sau nu, le asertează, fie pentru că le crede adevărate, fie pentru că ar vrea ca alții să creadă că sunt adevărate și așa mai departe. Putem încerca să vedem
Herbert Schnädelbach () [Corola-website/Science/309876_a_311205]
-
nu, le asertează, fie pentru că le crede adevărate, fie pentru că ar vrea ca alții să creadă că sunt adevărate și așa mai departe. Putem încerca să vedem, mai departe, care sunt temeiurile în virtutea cărora o persoană susține că o anume propoziție este adevărată. O astfel de abordare capătă într-o scriere filosofică forma analizei limbajului—o metodă care este bine reprezentată și‑n cartea lui Herbert Schnädelbach despre teoria cunoașterii, îndeosebi în cel de-al doilea capitol. Schnädelbach, în pofida criticilor mai
Herbert Schnädelbach () [Corola-website/Science/309876_a_311205]
-
cel de-al doilea capitol. Schnädelbach, în pofida criticilor mai vechi și mai noi, subscrie la o formulă a cunoașterii pe care o găsim încă la Platon. Conform acestei formule, a ști înseamnă a da crezare în baza unor temeiuri unei propoziții adevărate. A da crezare unei propoziții adevărate nu este suficient, pentru că s-ar putea ca în mod întâmplător să dăm crezare unei propoziții adevărate. În capitolul masiv despre formele de a ști din "Introducere în teoria cunoașterii" Schnädelbach se bazează
Herbert Schnädelbach () [Corola-website/Science/309876_a_311205]
-
în pofida criticilor mai vechi și mai noi, subscrie la o formulă a cunoașterii pe care o găsim încă la Platon. Conform acestei formule, a ști înseamnă a da crezare în baza unor temeiuri unei propoziții adevărate. A da crezare unei propoziții adevărate nu este suficient, pentru că s-ar putea ca în mod întâmplător să dăm crezare unei propoziții adevărate. În capitolul masiv despre formele de a ști din "Introducere în teoria cunoașterii" Schnädelbach se bazează mai degrabă pe filosofia lui Platon
Herbert Schnädelbach () [Corola-website/Science/309876_a_311205]
-
încă la Platon. Conform acestei formule, a ști înseamnă a da crezare în baza unor temeiuri unei propoziții adevărate. A da crezare unei propoziții adevărate nu este suficient, pentru că s-ar putea ca în mod întâmplător să dăm crezare unei propoziții adevărate. În capitolul masiv despre formele de a ști din "Introducere în teoria cunoașterii" Schnädelbach se bazează mai degrabă pe filosofia lui Platon, Aristotel, Bacon, Descartes, Locke sau mai ales Kant decât pe filosofia analitică. În finalul capitolului despre formele
Herbert Schnädelbach () [Corola-website/Science/309876_a_311205]
-
de obicei exclamativ, care exprimă o senzație, un sentiment, o stare fizică sau sufletească, o manifestare de voință, un îndemn, o chemare etc.. Se caracterizează în general prin lipsa conținutului noțional, și prin posibilitatea limitată de a se integra în propoziție. Interjecția este specifică limbii vorbite, în special registrului de limbă familiar. Sensul ei pragmatic se precizează adesea în vorbire cu ajutorul intonației, al gesturilor și al mimicii. Există diferențe între gramatici ale diferitelor limbi și între diferiți lingviști privitor la ce
Interjecție () [Corola-website/Science/309903_a_311232]
-
într-un subcapitol interjecția, în care nu amintește de onomatopee, și în alt subcapitol cuvintele (verbe, substantive) onomatopeice, în care pomenește în treacăt de „interjecții onomatopeice”. A. Jászó 2007 tratează separat interjecția și onomatopeea ca pe două categorii de cuvinte propoziții. Într-un dicționar de lingvistică precum Bussmann 1998, se afirmă că „interjecțiile au adesea caracteristici onomatopeice”, dar onomatopeea nu este definită ca o categorie a interjecției. Nici la Dubois 2002 onomatopeea nu apare ca o categorie a interjecției, dar în
Interjecție () [Corola-website/Science/309903_a_311232]
-
interjection"” se afirmă că unele interjecții provin din onomatopee. Crystal 2008 nu are articol despre onomatopee și nu o amintește în articolul despre interjecție. Nu este clarificat nici dacă sunt sau nu interjecții manifestările sonore omenești nearticulate sinonime cu cuvinte propoziții din alte clase lexico-gramaticale, de exemplu cea transcrisă în maghiară "ühüm", iar în română „îhî”, având funcția lui „da”. A. Jászó 2007 le consideră „înrudite cu interjecțiile”, iar pentru Balogh 1971 sunt onomatopee. Tot de problema delimitării ține și statutul
Interjecție () [Corola-website/Science/309903_a_311232]
-
Acestea sunt considerate interjecții, de exemplu de către Grevisse 1964 ("ciel" „cerule”, "courage" „curaj”), Dubois 2002 ("ciel", "encore" „mai”), Barić 1997 ("naprijed" „înainte”, "živio" „trăiască”) și Bărbuță 2000 ("ajutor", "rușine"). Acesta include aici și sintagme ("Doamne sfinte și părinte"), și chiar propoziții ("Acu-i acu!"). Pentru Avram 1997 cuvintele de acest fel sunt doar alte părți de vorbire folosite exclamativ, însă sintagme și propoziții ca "pe naiba" sau "Doamne ferește" sunt pentru ea locuțiuni interjecționale. În gramatici ale limbii maghiare nu apar astfel
Interjecție () [Corola-website/Science/309903_a_311232]
-
živio" „trăiască”) și Bărbuță 2000 ("ajutor", "rușine"). Acesta include aici și sintagme ("Doamne sfinte și părinte"), și chiar propoziții ("Acu-i acu!"). Pentru Avram 1997 cuvintele de acest fel sunt doar alte părți de vorbire folosite exclamativ, însă sintagme și propoziții ca "pe naiba" sau "Doamne ferește" sunt pentru ea locuțiuni interjecționale. În gramatici ale limbii maghiare nu apar astfel de entități ca interjecții. Interjecțiile sunt la origine reacții sonore involuntare, instinctive, nearticulate, la factori externi cu influență asupra fizicului sau psihicului
Interjecție () [Corola-website/Science/309903_a_311232]
-
și de aici în română "alo". Unele interjecții împrumutate sunt cuvinte cu conținut noțional în limba de origine, de exemplu "aport" < "apporte!" „adu!”, altele - interjecții și în acea limbă: "na", "haide". Cel mai adesea interjecția nu are funcție sintactică în propoziție, dar poate constitui singură o propoziție independentă neanalizabilă, adică este cuvânt propoziție. Tot fără funcție sintactică sunt interjecții care apar în propoziții analizabile, de exemplu Ia să vedem!". Într-o astfel de poziție pot apărea și interjecțiile de adresare ("măi
Interjecție () [Corola-website/Science/309903_a_311232]
-
Unele interjecții împrumutate sunt cuvinte cu conținut noțional în limba de origine, de exemplu "aport" < "apporte!" „adu!”, altele - interjecții și în acea limbă: "na", "haide". Cel mai adesea interjecția nu are funcție sintactică în propoziție, dar poate constitui singură o propoziție independentă neanalizabilă, adică este cuvânt propoziție. Tot fără funcție sintactică sunt interjecții care apar în propoziții analizabile, de exemplu Ia să vedem!". Într-o astfel de poziție pot apărea și interjecțiile de adresare ("măi, mă, fă, bre"), singure sau însoțite
Interjecție () [Corola-website/Science/309903_a_311232]
-
conținut noțional în limba de origine, de exemplu "aport" < "apporte!" „adu!”, altele - interjecții și în acea limbă: "na", "haide". Cel mai adesea interjecția nu are funcție sintactică în propoziție, dar poate constitui singură o propoziție independentă neanalizabilă, adică este cuvânt propoziție. Tot fără funcție sintactică sunt interjecții care apar în propoziții analizabile, de exemplu Ia să vedem!". Într-o astfel de poziție pot apărea și interjecțiile de adresare ("măi, mă, fă, bre"), singure sau însoțite de un substantiv la cazul vocativ
Interjecție () [Corola-website/Science/309903_a_311232]
-
adu!”, altele - interjecții și în acea limbă: "na", "haide". Cel mai adesea interjecția nu are funcție sintactică în propoziție, dar poate constitui singură o propoziție independentă neanalizabilă, adică este cuvânt propoziție. Tot fără funcție sintactică sunt interjecții care apar în propoziții analizabile, de exemplu Ia să vedem!". Într-o astfel de poziție pot apărea și interjecțiile de adresare ("măi, mă, fă, bre"), singure sau însoțite de un substantiv la cazul vocativ: Măi Zaharie, nu mai ai tu vreo poștă de cele
Interjecție () [Corola-website/Science/309903_a_311232]
-
interjecțiile de adresare ("măi, mă, fă, bre"), singure sau însoțite de un substantiv la cazul vocativ: Măi Zaharie, nu mai ai tu vreo poștă de cele pe undeva?" (Ion Creangă). După unii lingviști, interjecțiile voliționale folosite independent pot fi considerate propoziții simple constituite numai din predicat. În mod excepțional, există și interjecții părți de propoziție simplă cu subiect și predicat, sau dezvoltată. În principal, interjecția poate fi predicatul unei asemenea propoziții: "Na-ți cartea!", Zatrčao se i hop preko plota" „Și-
Interjecție () [Corola-website/Science/309903_a_311232]
-
cazul vocativ: Măi Zaharie, nu mai ai tu vreo poștă de cele pe undeva?" (Ion Creangă). După unii lingviști, interjecțiile voliționale folosite independent pot fi considerate propoziții simple constituite numai din predicat. În mod excepțional, există și interjecții părți de propoziție simplă cu subiect și predicat, sau dezvoltată. În principal, interjecția poate fi predicatul unei asemenea propoziții: "Na-ți cartea!", Zatrčao se i hop preko plota" „Și-a luat avânt și hop peste gard”. În română există o interjecție predicativă care
Interjecție () [Corola-website/Science/309903_a_311232]
-
După unii lingviști, interjecțiile voliționale folosite independent pot fi considerate propoziții simple constituite numai din predicat. În mod excepțional, există și interjecții părți de propoziție simplă cu subiect și predicat, sau dezvoltată. În principal, interjecția poate fi predicatul unei asemenea propoziții: "Na-ți cartea!", Zatrčao se i hop preko plota" „Și-a luat avânt și hop peste gard”. În română există o interjecție predicativă care are două forme cu desinență verbală: "haide/haidem/haideți", considerată interjecție devenită verb. Are corespondent exact
Interjecție () [Corola-website/Science/309903_a_311232]
-
prevede ca majoritatea interjecțiilor compuse și a celor repetate să se scrie cu cratimă între elemente: "haida-de", "cuțu-cuțu". Unele din cele repetate se pot scrie și cu virgulă: "nani, nani", iar unele compuse se scriu într-un cuvânt: "iacătă". Interjecțiile propoziții independente sunt urmate de semnul exclamării ca semn de punctuație final. Dacă sunt exclamative, și cele folosite în interiorul propozițiilor, fie că au sau nu funcție sintactică, sunt urmate de semnul exclamării, fără ca acesta să fie final: "Eu atunci haț! de
Interjecție () [Corola-website/Science/309903_a_311232]
-
din cele repetate se pot scrie și cu virgulă: "nani, nani", iar unele compuse se scriu într-un cuvânt: "iacătă". Interjecțiile propoziții independente sunt urmate de semnul exclamării ca semn de punctuație final. Dacă sunt exclamative, și cele folosite în interiorul propozițiilor, fie că au sau nu funcție sintactică, sunt urmate de semnul exclamării, fără ca acesta să fie final: "Eu atunci haț! de sumanul moșneagului"; "Vai! am greșit!" Dacă nu sunt exclamative, majoritatea interjecțiilor folosite fără funcție sintactică în propoziție sunt despărțite
Interjecție () [Corola-website/Science/309903_a_311232]