2,517 matches
-
analizat în afara contextului, așa cum se întâmplă la Peerbolte. Faptul că întâlnim cele patru tradiții fundamentale nu ni se pare foarte semnificativ. Esențială este înțelegerea semnificației reale - teologice și istorice - a personajului în discuție. Isaia profețește ca ultimă etapă premergătoare parusiei întruparea lui Beliar într‑un rege însetat de sânge. Portretul tiranului trimite la figura lui Nero, prin următoarele aspecte: este vorba de un matricid; sub domnia sa, unul dintre Apostoli este condamnat și ucis (martiriul lui Petru); îi sunt ridicate statui în
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
el constituie și o trimitere la regele Manase, stăpânit de același Beliar. Autorul denunță astfel orice formă de autoritarism instituțional ca având origine satanică (Beliar confundându‑se cu Satan). Lucrul cel mai interesant, din punct de vedere teologic, este însă întruparea lui Beliar. Anticristul creștin - așa cum îl prefigurează Apocalipsa și cum va apărea pentru prima dată la Irineu - se prezintă sub forma unei ființe umane, înzestrată cu o harismă negativă, manipulată de diavol, fără însă a se confunda cu acesta. Pentru
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
devenind lumească, instituțională, se înscrie așadar într‑o tradiție stigmatizată, la originea căreia se află Beliar și acoliții săi. Respingând cristologia, teologia radicală a grupului profeților sirieni respinge în ultimă instanță anticristologia. Cristos nu se face om în mod deplin. „Întruparea” îl ascunde, în loc să îl descopere. În consecință, el nu se poate face cunoscut la nivelul limbajului rațional uman, ci numai la nivelul viziunii extatice, dumnezeiești. Tot astfel, cel ce se pretinde Cristos înaintea parusiei nu este decât un avatar al
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ƒ< ϑ⎝ ΟΔ4Φϑ⎝, ϑ ƒΒℜ ϑ≅℘Η ≅⇔Δ∀<≅℘Η 6∀ℜ ϑ ƒΒℜ ϑ↑Η (↑Η)”. E. Scharl distinge trei momente în teologia recapitulării lui Irineu: proiectul recapitulatio, prezent deja în creația originară; împlinirea acestui proiect în centrul istoriei prin întruparea lui Dumnezeu în persoana lui Cristos; încheierea lui la finele istoriei. Acest proiect va fi imitat sau, mai bine zis, contrafăcut de diavol, a cărui principală ocupație constă în a împiedica prin orice mijloace împlinirea iconomiei mântuirii. „În păcatul lui
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de interpretare creștină, potrivit căreia Ierusalimul pământesc este blestemat, căci nu l‑a recunoscut pe Mesia, iar Ierusalimul ceresc este Biserica însăși, locuită de uerus Israel, poporul sfinților. Pentru Irineu, ca și pentru predecesorul său, Iustin, creștinii au devenit după întrupare uerus Israel. Israel și‑a încheiat misiunea istorică. Mai grav este că a făcut‑o lamentabil, trădând‑o. Iudeii nu păstrează deci nici o legătură cu propriul trecut. Refuzul de a recunoaște caracterul mesianic al lui Isus transformă existența lor într
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
eum Joseph); celei de‑a doua, căci Isus va sfărâma atunci, cu o singură lovitură, stăpânirea răului. Pentru a fi mai clari, trebuie să spunem că, în cadrul primei profeții, segmentul „o piatră s‑a desprins, neazvârlită de vreo mână” anunță întruparea, în timp ce al doilea: „și a lovit statuia peste picioarele de fier și de lut și a sfărâmat‑o”, se referă la parusia finală. Anticristul și Roma Deși episcop al unei comunități creștine greu încercate, Irineu manifestă o atitudine conciliantă față de
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
sa de a rivaliza cu apostolii și de a deveni cunoscut la rândul său, el se apleacă și mai mult asupra tuturor practicilor magice (universam magiam scrutans), vrând ca mulțimea să amuțească de uimire” (I, 23, 1). Simon se pretindea întruparea Tatălui, coborât pe pământ pentru a salva Gândirea sa, care a fost închisă în trupul unei desfrânate din Tyr. Cum s‑a întâmplat aceasta? Magul afirmă că, după ce a creat îngerii și arhanghelii, Gândirea a fost luată prizonieră de aceștia
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
teologiei sale, ideea recapitulării (<∀6γν∀8∀∴ΤΦ4Η). Anticristul - ca oponentul prin excelență al lui Cristos - va recapitula, printr‑o imitație perversă, tot răul „săvârșit de‑a lungul a șase mii de ani” scurși de la crearea lumii. El va fi deci întruparea însăși, simbolul viu al imperfecțiunii creaturale. 2) Paragrafele 3 și 4 ale capitolului 28 necesită o analiză unitară. Irineu face apel la tradiția „săptămânii milenare”, pe care o folosește în manieră originală, conferindu‑i, pentru prima dată, o expresie cu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
pentru a ne ocupa de semnificația și funcția sa teologică. Funcția teologică a mitului la Irineu Între 26, 2 și 28, 2, capitole rămase până în prezent în afara analizei noastre, Irineu face o lungă și semnificativă digresiune în legătură cu activitatea diavolului după întrupare și Judecata de Apoi. Figura Anticristului dobândește o dimensiune explicit teologică, proprie episcopului Lyonului. Altfel spus, acesta ne furnizează cheia înțelegerii prezenței acestui motiv în cartea a V‑a a tratatului său. Referatul demonologic debutează cu un citat din Matei
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
el îndrăznește să rostească blasfemii împotriva Creatorului său, făcând din eretici instrumentele sale. Iustin, pe care Irineu susține că îl urmează (26, 2), este cel dintâi care propune o teorie demonologică, pentru a explica proliferarea ereziilor și intensificarea persecuțiilor după întrupare. Din păcate, nici un text al lui Iustin referitor la dezlănțuirea furiei diavolului post incarnationem Christi nu a ajuns până la noi. Trebuie deci să presupunem că această teorie a fost dezvoltată într‑unul dintre tratatele sale pierdute. Antonio Orbe crede că
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Nimic nu este totuși sigur. Tot ceea ce putem spune este că aceeași teorie, atribuită lui Iustin (probabil sub influența lui Irineu), apare de asemenea la alți autori creștini, de pildă, la Eusebiu al Cezareii și Ioan din Antiohia. În momentul întrupării lui Cristos, diavolul devine conștient de soarta care i‑a fost rânduită. Până în acel moment, el a fost protejat de ignoranța sa vanitoasă. Această ignoranță a fost de altfel întreținută de „codul”, greu descifrabil, întrebuințat de profeți în transmiterea mesajelor
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
exegeza spiritualistă a Scripturilor. Firul roșu al demonstrației sale este constituit de ideea armoniei celor două Testamente, armonie respinsă de eretici, îndeosebi de Marcion și discipolii lui. Această idee este reliefată în cartea a V‑a, pornind de la trei evenimente: întruparea, viața lui Cristos și răstignirea sa; parusia. Anticristul va recapitula întreaga istorie a apostaziei, de la căderea îngerilor răi, până la ultimii apostați, ereticii. Aducând ca temei principal capitolele 2 și 7 din Daniel (coroborate cu alte mărturii ale Vechiului Testament), Irineu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
captează atenția și bunăvoința cititorilor (auditori) și afirmă perenitatea și în același timp actualitatea mesajului profetic. Această perenitate, am văzut deja, decurge din teoria Logosului ca vector integrator, a cărui manifestare este spirituală, în cazul profeților veterotestamentari, sau materială, în Întrupare. Misiunea exegetului se reduce la reperarea și ordonarea pasajelor din Scripturi care au legătură evidentă cu venirea Anticristului. Fiind cel care structurează trama hermeneutică a discursului pe baza materiei prime oferite de textele sfinte, exegetul are permanent grija de a
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
pe care le‑a cunoscut istoria nu sunt decât încarnări imperfecte, caricaturi efemere ale unei realități sacralizate, aparținând unei ordini ontologice superioare. În același timp, aceste patru imperii configurează trama unei istorii înlăuntrul căreia s‑a petrecut evenimentul unic al Întrupării. Tocmai din acest motiv, Hipolit evită să proclame caracterul în întregime diabolic al instituțiilor umane, în general, și al puterilor politice, în special. Intenția spuselor sale nu este de a nega acestor structuri „lumești” orice valoare, cum făcuse odinioară Iustin
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
sale teologice. Într‑adevăr, „pentru că [Isus] a venit și pentru că în el s‑a împlinit Evanghelia, a făcut din toate o Evanghelie”. Așadar, toate Scripturile, atât Noul, cât și Vechiul Testament, nu vorbesc decât de această bucurie evanghelică dăruită tuturor prin Întrupare. Dar care este conținutul Evangheliei, în sensul larg al termenului, de „veste bună”, transmisă de Scripturi? Conținutul său nu este altul decât Isus, Logosul veșnic. Isus continuă să se întrupeze în sufletul fiecărui creștin care se apleacă asupra Scripturilor, în
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
tradiției apocaliptice iudaice - și îl va arunca pe uzurpator în gheenă. Urcarea la cer a lui Isaia ridică o problemă teologică delicată, pe care o vom reîntâlni la Chiril al Ierusalimului și la Pseudo‑Hipolit (De consummatione mundi), legată de întruparea diavolului. În calitate de creatură, el nu poate realiza decât o pseudoîntrupare. Religiile dualiste admit în mod natural o asemenea idee, nu însă și creștinismul monoteist. A crede în întruparea diavolului înseamnă, implicit, a crede în egalitatea acestuia cu Dumnezeu, ca principiu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Chiril al Ierusalimului și la Pseudo‑Hipolit (De consummatione mundi), legată de întruparea diavolului. În calitate de creatură, el nu poate realiza decât o pseudoîntrupare. Religiile dualiste admit în mod natural o asemenea idee, nu însă și creștinismul monoteist. A crede în întruparea diavolului înseamnă, implicit, a crede în egalitatea acestuia cu Dumnezeu, ca principiu ontologic autonom. În Urcarea la cer..., Nero devine, așadar, nici mai mult nici mai puțin decât întruparea principiului răului absolut. Comentariul la Apocalipsă al lui Victorin de Poetovio
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
o asemenea idee, nu însă și creștinismul monoteist. A crede în întruparea diavolului înseamnă, implicit, a crede în egalitatea acestuia cu Dumnezeu, ca principiu ontologic autonom. În Urcarea la cer..., Nero devine, așadar, nici mai mult nici mai puțin decât întruparea principiului răului absolut. Comentariul la Apocalipsă al lui Victorin de Poetovio Introducere Victorin, episcop de Poetovio, a trăit în cea de‑a două jumătate a secolului al III‑lea și a murit ca martir, se pare, în timpul persecuției lui Dioclețian
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
din Fecioară, la prima sa venire. După Înviere s‑a ridicat la cer și din cer va veni pe pământ să judece viii și morții. Credința că Mântuitorul va veni de pe pământ, ca muritor, lasă loc posibilității unei a doua întrupări. - Dacă în momentul întrupării sale Isus a venit singur și neștiut de marea majoritate a oamenilor, în momentul parusiei el va fi însoțit de „miriade de îngeri”. - Dacă cea dintâi venire s‑a petrecut „în ascuns”, în liniște, ca „ploaia
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
sa venire. După Înviere s‑a ridicat la cer și din cer va veni pe pământ să judece viii și morții. Credința că Mântuitorul va veni de pe pământ, ca muritor, lasă loc posibilității unei a doua întrupări. - Dacă în momentul întrupării sale Isus a venit singur și neștiut de marea majoritate a oamenilor, în momentul parusiei el va fi însoțit de „miriade de îngeri”. - Dacă cea dintâi venire s‑a petrecut „în ascuns”, în liniște, ca „ploaia pe lână”, a doua
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
2Tes. rămâne, ca să spunem așa, în aer. Cu alte cuvinte, speculația teologică nu se află decât într‑un acord parțial cu sensul citatului paulin. În capitolul 14 este prezentă credința, foarte rară în tradiția creștină, potrivit căreia Anticristul va fi „întruparea” diavolului. Aceasta apare numai la câțiva autori, ca de pildă, Ieronim, Pseudo‑Hipolit și autorul Apocalipsei lui Daniel (apocrifă din secolul al IX‑lea). Am întâlnit‑o de asemenea în Urcarea la cer a lui Isaia, unde Nero apare ca
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
diavolului. Aceasta apare numai la câțiva autori, ca de pildă, Ieronim, Pseudo‑Hipolit și autorul Apocalipsei lui Daniel (apocrifă din secolul al IX‑lea). Am întâlnit‑o de asemenea în Urcarea la cer a lui Isaia, unde Nero apare ca întruparea lui Beliar. Considerăm deci justificat să ne întrebăm din ce motiv exegetul nostru face apel la o astfel de versiune a mitului și care sunt consecințele în plan teologic ale unui asemenea demers. În general, cercetătorii care au examinat această
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
răspundem la întrebarea fundamentală: care sunt motivele ce îl determină pe Chiril să propună această învățătură - foarte periculoasă, de altfel, la nivel dogmatic - a cvasiidentității diavolului cu Anticrist? O învățătură primejdioasă, întrucât diavolul ar deveni, în acest caz, protagonistul unei întrupări, concurând astfel cu Cristos. Credința într‑o întrupare integrală a diavolului nu numai că relativizează întruparea lui Dumnezeu, ci o și devalorizează, făcând din adversarul acestuia un principiu divin autonom. O lectură atentă a fragmentului din capitolul 14 înlătură o
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
îl determină pe Chiril să propună această învățătură - foarte periculoasă, de altfel, la nivel dogmatic - a cvasiidentității diavolului cu Anticrist? O învățătură primejdioasă, întrucât diavolul ar deveni, în acest caz, protagonistul unei întrupări, concurând astfel cu Cristos. Credința într‑o întrupare integrală a diavolului nu numai că relativizează întruparea lui Dumnezeu, ci o și devalorizează, făcând din adversarul acestuia un principiu divin autonom. O lectură atentă a fragmentului din capitolul 14 înlătură o asemenea concepție ultraradicală, vecină cu maniheismul. Anticristul nu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
foarte periculoasă, de altfel, la nivel dogmatic - a cvasiidentității diavolului cu Anticrist? O învățătură primejdioasă, întrucât diavolul ar deveni, în acest caz, protagonistul unei întrupări, concurând astfel cu Cristos. Credința într‑o întrupare integrală a diavolului nu numai că relativizează întruparea lui Dumnezeu, ci o și devalorizează, făcând din adversarul acestuia un principiu divin autonom. O lectură atentă a fragmentului din capitolul 14 înlătură o asemenea concepție ultraradicală, vecină cu maniheismul. Anticristul nu este decât o „parte” a „corpului diavolului”, un
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]