2,436 matches
-
Faptul că apoi își spune „Rușine și disperare. Vai de cel care nu și-a învins numele” (idem) este tocmai consecința disperării că nu se poate elibera de fantasmele vanității. Altundeva precizează: „Oricât ar fi de puternică dorința noastră de anonimat, nu ne place totuși să nu se mai vorbească despre noi deloc. Visăm la o uitare desăvârșită, dar dacă aceasta s-ar petrece într-adevăr, ne-ar veni tare greu să ne-mpăcăm cu ea” (I, 185). De altfel, pornind
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
mine ce e aceea furie disperată. O, explozii ale decăderii mele!” (I, 13). În plus, așa cum am văzut deja, exploziile de furie îi dau lui Cioran măcar sentimentul că trăiește, îi aproprie senzația vieții. Dar, dincolo de neputința de a suporta anonimatul, Cioran e conștient că în spatele violenților stă lipsa de încredere în ei înșiși. Fragilitatea aceasta, de nebănuit poate la acel Cioran al tinereții care-i ataca pe toți, cu o artă studiată a scandalului și insolenței, e unul dintre resorturile
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
dureroase a sinelui sau sensul unei întemeieri a lui. Dar, altfel, e limpede: visul energiilor elementare îl obsedează pe Cioran până într-atât, încât se neagă pe sine pentru a supraviețui. Și neputința e chiar neputință. Păcatele eului și extazul anonimatului sau viceversatc "P\catele eului [i extazul anonimatului sau viceversa" În efortul continuu de a-și construi identitatea, Cioran găsește o soluție în negarea de sine. Altfel spus, se construiește negându-se, sau, mai exact, cultivând indiferența de sine. Indiferența
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
lui. Dar, altfel, e limpede: visul energiilor elementare îl obsedează pe Cioran până într-atât, încât se neagă pe sine pentru a supraviețui. Și neputința e chiar neputință. Păcatele eului și extazul anonimatului sau viceversatc "P\catele eului [i extazul anonimatului sau viceversa" În efortul continuu de a-și construi identitatea, Cioran găsește o soluție în negarea de sine. Altfel spus, se construiește negându-se, sau, mai exact, cultivând indiferența de sine. Indiferența? E un cuvânt pe care Cioran îl scrie
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
vis vechi ce nu m-a părăsit chiar de tot. În mod inconștient, întotdeauna am dorit să devin cineva. Cât timp voi simți această dorință, voi fi mereu sfâșiat, măcinat, nemulțumit. Pacea presupune să învingi ambiția, să dorești cu patimă anonimatul” (II, 177). Ceilalți, de a căror prezență Cioran nu se poate, de fapt, rupe, îl îndepărtează de esențial și-i dau sentimentul căderii. Iată: „A rămâne necunoscut e un avantaj care, ca să-l poți suporta, cere o mare forță morală
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
exist pentru nimeni, mă simt ușurat dar nu împlinit Ă ceea ce dovedește că omul vechi e departe de a fi adormit” (III, 48). Pe de altă parte, absența celorlalți e calea întâlnirii cu Dumnezeu. Lipsa de glorie și intrarea în anonimat echivalează cu prezența lui Dumnezeu. Spune Cioran: „A fi necunoscut de oameni înseamnă să nu ai obligații față de ei, să trăiești fără responsabilități, adică să fii gata să dispari în esențial” (III, 308). Anterior, însă, precizase: „Doar un necunoscut poate
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
să trăiești fără responsabilități, adică să fii gata să dispari în esențial” (III, 308). Anterior, însă, precizase: „Doar un necunoscut poate să comunice într-adevăr cu Dumnezeu. Oamenii nu se interpun între el și obiectul rugăciunilor sale. Avantajele metafizice ale anonimatului sunt imense...” (idem). În fine, ce este și până unde se poate merge cu Indiferența? Răspunsul îl dă Cioran însuși atunci când notează: „M-am culcat după ora 3 noaptea. La trezire, m-am gândit iarăși că în unele țări din
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
că există un oarecare avantaj în faptul de a deveni pururi indiferent” (I, 313). Crede, oricum, că “împăcarea cu moartea” ar trebui să fie „țelul suprem al omului” (I, 327) din moment ce este marele atribut al înțelepților. Cât despre opțiunea pentru anonimat, ea se naște din prezența morții, care relativizează totul. Dincolo de această confruntare frenetică în vederea atingerii indiferenței (întemeiată, cum am văzut, pe un paradox: drumul către ea instituie vitalitatea), o altă indiferență face obiectul explorărilor cioraniene. E vorba despre indiferența față de
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
o singură ecuație, fie ea oricât de complicată. Mărturisește: „De teamă să nu fiu un oarecare, am sfârșit prin a nu fi nimic” (I, 122). Nu discutăm acum această consecutivitate, ci doar, invocată adesea, teama Ă stimulativa teamă Ă de anonimat din tinerețe. Și nu numai din tinerețe. Prin noiembrie 1970, Cioran recunoaște: „Nu mă pot resemna să nu fiu nimic. Cu toate astea, n-am fost niciodată ceva. Lucru adevărat, cu rezerva că multă vreme am vrut să fiu, și
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
potrivi mai degrabă reversul ei, indiferența, dar iată-l pe Cioran răzvrătit împotriva propriului sine: „Nu sunt nici indiferent, nici detașat Ă sunt abulic Ă iar abulia nu e detașare” (I, 100). Abulic pentru că ezită între tentația gloriei și extazul anonimatului. Or, gloria se dovedește deșartă, iar anonimatul, dureros. Cum în jurul său vede doar inși care caută gloria sau, ține să precizeze, „cel puțin renumele”, Cioran comentează: „Pasiune dezgustătoare și totuși de înțeles, ba chiar inevitabilă” (I, 150). Mai mult: „Dacă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
iată-l pe Cioran răzvrătit împotriva propriului sine: „Nu sunt nici indiferent, nici detașat Ă sunt abulic Ă iar abulia nu e detașare” (I, 100). Abulic pentru că ezită între tentația gloriei și extazul anonimatului. Or, gloria se dovedește deșartă, iar anonimatul, dureros. Cum în jurul său vede doar inși care caută gloria sau, ține să precizeze, „cel puțin renumele”, Cioran comentează: „Pasiune dezgustătoare și totuși de înțeles, ba chiar inevitabilă” (I, 150). Mai mult: „Dacă tu însuți ai dorit aceeași glorie, te
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
fi „fascinat de orgoliu, pe care-l urăște în același timp” (III, 283). Despre Cioran s-ar putea spune exact același lucru, deși ura e mai degrabă dispreț. În schimb, la fel de bine am putea spune că Cioran e sedus de anonimat, chiar dacă anonimatul îi produce neliniști. Orgoliul umilește, anonimatul sperie. „Mi-am dorit întotdeauna în chip superficial succesul și în chip profund eșecul” (II, 283) e o afirmație care trebuie citită și prin prisma orgoliului care însoțește orice eșec. Dar până
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de orgoliu, pe care-l urăște în același timp” (III, 283). Despre Cioran s-ar putea spune exact același lucru, deși ura e mai degrabă dispreț. În schimb, la fel de bine am putea spune că Cioran e sedus de anonimat, chiar dacă anonimatul îi produce neliniști. Orgoliul umilește, anonimatul sperie. „Mi-am dorit întotdeauna în chip superficial succesul și în chip profund eșecul” (II, 283) e o afirmație care trebuie citită și prin prisma orgoliului care însoțește orice eșec. Dar până unde merge
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
în același timp” (III, 283). Despre Cioran s-ar putea spune exact același lucru, deși ura e mai degrabă dispreț. În schimb, la fel de bine am putea spune că Cioran e sedus de anonimat, chiar dacă anonimatul îi produce neliniști. Orgoliul umilește, anonimatul sperie. „Mi-am dorit întotdeauna în chip superficial succesul și în chip profund eșecul” (II, 283) e o afirmație care trebuie citită și prin prisma orgoliului care însoțește orice eșec. Dar până unde merge acest orgoliu, născut poate din neputință
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
se afirma pe sine ca voce apocaliptică? Mai mult: oare nu cumva întreg spectacolul e consecința nevoii imperioase de a se institui în lume? „Stă în firea orgoliosului să-și exerseze nenorocirile” (I, 73), mărturisește într-un loc. Iar clamarea anonimatului nu face decât să confirme sau să instituie un exces de orgoliu. Vorbind despre Ignațiu de Loyola, Cioran mărturisește că simte la el „o voință îndârjită de a rezista «gloriei deșarte»”. Apoi comentează: „I-a rezistat, într-adevăr, dar a
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
la lume și să predici renunțarea, fiindcă trebuie să suferi, să îmbătrânești și să mori Ă nu înseamnă să refuzi însăși condiția omului? Condiția în sine?” (III, 282). În fond, e aceasta o mărturisire din momentele în care Cioran propăvăduiește anonimatul, retragerea din lume, cucerirea Indiferenței. Poate că afirmația cea mai elocventă pentru această ieșire din sine și identificare orgolioasă cu ființa e următoarea: „Doamne, aș vrea să fiu mai necunoscut decât tine, să mă ascund în esența esenței prin care
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
singurul progres adevărat cu care pot să mă laud după atâția ani de bâjbâieli, de eșecuri și de dorință” (I, 73). Pagina aceasta e un moment cheie pentru mutația radicală din opțiunile lui Cioran. Căci continuă: „Să mă străduiesc întru anonimat, să fac eforturi de a nu ieși în față, să rămân în umbră și obscuritate Ă e singurul meu țel. Înapoi la sihaștri! Să-mi inventez o singurătate, să clădesc în suflet un schit cu resturile de ambiție și de
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
să clădesc în suflet un schit cu resturile de ambiție și de orgoliu ce mi-au rămas” (idem). Numai că sfaturile acestea imperative, exprimând voința disperată a lui Cioran, nu devin foarte ușor fapt. Oricum, a trecut în etapa căutării anonimatului și a repudierii celebrității. Transcrie din Cocteau, pe care recunoaște că l-a disprețuit, următoarea cugetare: „Să nu aspirăm niciodată la glorie, care nu e decât o farsă. (Nu ne putem imagina o floare ce ar visa să sfârșească într-
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
semenilor săi, în loc să aspire la Dumnezeu și, asemenea Lui, să se îngroape în sine, să refuze să se manifeste, să se cufunde în fericirea de a nu lăsa nici o urmă, să adopte condiția de necunoscut, să se piardă în extazul anonimatului” (III, 44). În aceste condiții, este limpede ce caută Cioran în momentele lui de înțelepciune. Cât de surprinzătoar, în fond, cât de neașteptat reproșul că oamenii nu aspiră la Dumnezeu și nu refuză să se manifeste. Finalmente, el însuși va
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
o vindecare, într-o întoarcere la orgoliul său nelimitat. „Ființele nu mai sunt pasiunea mea. Dar dacă această pasiune e doar ațipită? Sper că-i așa. Dar cine știe? / Alunecare funestă către înțelepciune...” (I, 85). Și, deși-și dorește înțelepciunea anonimatului, simte cum în el zvâcnesc încă patimile eului. Iar fericirea ieșirii din lume și din istorie nu-l satisface: Cel care-a cucerit Indiferența tânjește în taină după beneficiile la care a visat, ale energetismului. Cioran n-a putut fi
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
pesemne se află cu adevărat în mine” (III, 265). Iar la un moment dat, punându-și clar balanța în față, ezită: „Aș vrea, în același timp, să fiu cunoscut și necunoscut; iar dacă ar trebui neapărat să aleg, aș prefera anonimatul (cred)” (II, 179). Paranteza aceasta din urmă spune mult despre ezitările lui Cioran. Disprețuiește gloria, îi găsește cauzele în golul interior, crede eventual în orgolioșii care sunt damnați și infirmi, dar în același timp nu-și poate anula cu totul
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Abel Hermant și la alții. Au fost dați afară. Poate o să ai și tu prilejul să comiți vreun act de trădare.» Ă El: «Mai rămâne deci o speranță.»” (III, 155). Oricum, cine s-ar fi așteptat ca Cioran să cultive anonimatul chiliei și rugăciunea?! Dar, cum am constatat, preferința lui se îndreaptă către aceia care au învins nevoia de glorie, trăind orgoliul apropierii de esențial: „Nu în glorie, ci în noroi ești mai aproape de esențial” (II, 30). Nu știm prea bine
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
sunt lecuit de toate delirurile și, în ascuns, regret amarnic. Pizmuiesc nebunia lumii întregi” (III, 132). Avantajele pozitive Ă ale grandomaniei, gloriei, orgoliului, celebrității, în fine, ale sănătății Ă sunt substituite de Cioran cu avantajele negativității, ale bolii, absenței, morții, anonimatului. Dar poate el să nege până la capăt orgoliul și să facă apologia retragerii? Deocamdată, alte ipostaze ale admirației pentru cei care au reușit în acest exercițiu de retragere din fața vanității. „E mai multă noblețe în anonimat decât în larma, în
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ale bolii, absenței, morții, anonimatului. Dar poate el să nege până la capăt orgoliul și să facă apologia retragerii? Deocamdată, alte ipostaze ale admirației pentru cei care au reușit în acest exercițiu de retragere din fața vanității. „E mai multă noblețe în anonimat decât în larma, în tapajul ce se face în jurul unui nume”, spune Cioran la un moment dat. Și continuă: „Merită dispreț oricine aderă la celebritatea sa, oricine nu se simte umilit și ofensat de ea” (I, 47). În plus, „Preferința
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
se simte umilit și ofensat de ea” (I, 47). În plus, „Preferința mea se îndreaptă clar spre cei care-au scăpat de Faimă” (I, 171). De ce? În fond, la Cioran toate valorile sunt reprezentate de reversul lor. Cât despre chemarea anonimatului, Cioran, omul care știe să urască, o pune uneori pe seama generozității față de ceilalți. „Mă micșorez în ochii lumii, îmi bat chiar joc de mine, pentru a-i cruța pe ceilalți” (I, 280). Or, el caută marginea mai degrabă pentru a
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]