4,707 matches
-
sus) se dovedește mai vechi decât ecclesia, frecvent în limbile apusene. O caracteristică a terminologiei noastre religioase este aceea că limba română a conservat termeni latini creștini, diferiți de cei ai limbilor romanice apusene: românii spun biserică (basilica) față de ecclesia apusenilor, sărbătoare-faste, crăciun (creatio)-dies natalis, rugăciune (rogatio)-prière, credință-foi. Însă, din limba română, lipsesc unele cuvinte, precum religio (în limba română, avem lege, din latinescul lex). Deosebirea dintre cei doi termeni se explică prin ruperea legăturilor dintre romanitatea apuseană și
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
ecclesia apusenilor, sărbătoare-faste, crăciun (creatio)-dies natalis, rugăciune (rogatio)-prière, credință-foi. Însă, din limba română, lipsesc unele cuvinte, precum religio (în limba română, avem lege, din latinescul lex). Deosebirea dintre cei doi termeni se explică prin ruperea legăturilor dintre romanitatea apuseană și cea răsăriteană, în secolul al VII-lea, de aceea creștinismul nostru a păstrat forme latine mai vechi, arhaice, din secolele IV-VI. 56 Respectivele cuvinte românești nu s-au născut într-un mediu izolat, în Dacia romană, ci sunt
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
dovadă conservarea în scrierile bisericii medievale a expresiei liturghice "Doamne meserere" (cf. Petre Ș. Năsturel). Pe de altă parte, de la o anumită dată, secolele VIII-IX, unele momente ale liturghiei (predica) se desfășurau în română. Ca și în alte limbi neoromanice apusene, la începutul secolului al IX-lea, conținutul predicilor, omiliilor, nu mai era înțeles în latină, iar autoritățile bisericești și seculare (statale) îndemnau la transmiterea credinței în limba vernaculară (populară), la fel s-a întâmplat și în nordul Dunării. Deducem că
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
au afirmat în sinod că la venirea în sudului Dunării au găsit aici preoți greci (bizantini), nu latini. Dar, la rândul lor, solii Papei au arătat că, înaintea venirii slavilor și bulgarilor, aceste teritorii din sudul Dunării aparțineau Romei, bisericii apusene (latine). În momentul creștinării din secolul al IX-lea, mai dăinuiau urme ale latinității dunărene și ale unui creștinism de limbă latină. În cele din urmă, instituirea definitivă a bisericii slavo-bulgare, ca parte a creștinătății răsăritene, s-a făcut prin
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
autohtonii de veacuri. După înfrângerea hunilor, în 454, în Dacia au pătruns gepizii, însă dominația lor (454-567) a fost mai mult nominală, ei trăiau printre autohtoni, de la care încasau dări. Cele mai multe urme gepide s-au aflat la vest de Munții Apuseni. În timpul lui Justinian (527-565), Imperiul și-a restaurat puterea la Dunăre, au fost refăcute castrele pe ambele maluri, prin contribuția populației romanizate din zonă. 2 După această introducere asupra naturii raporturilor dintre autohtoni și alogeni, să urmărim în continuare, în
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
hunii. Un control direct și exclusiv ar putea fi admis numai pentru zona în care hunii acționează ca mercenari sau foederati. După anii 420-425, este plauzibilă (posibilă) dominația hunilor prin interpuși, goți, alani și gepizi, prezenți la est de Munții Apuseni, în Transilvania. Realitățile istorice ne impun o tratare mai nuanțată a naturii puterii hunice. Astfel, stăpânirea hunilor dobândește forme mai organizate sub conducerea lui Rua, dar mai ales sub cea a nepoților și urmașilor săi, Bleda și Attila. Cei doi
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
unor populații migratoare (alogene), slavii, avarii, bulgarii, unguri. În secolele VII-VIII, avarii își întăresc puterea militară și trec la reorganizarea teritoriilor intrate sub dominația lor politică. În acest context, o parte a Transilvaniei precum și regiunile aflate la vest de Munții Apuseni au cunoscut o serie de schimbări demografice, prin pătrunderea și stabilirea unor grupuri de avari asociați uneori cu slavii. Astfel, descoperirile arheologice din localitățile aflate în bazinul Mureșului mijlociu (Teiuș, Brateiu ș.a.) arată că avarii au preluat de la localnici salinele
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
au preluat de la localnici salinele de la Ocna Mureș, Ocna Dejului, Sic, Turda, saline necesare unui popor de păstori (crescători de vite). Ca urmare a politicii de dominație avară, în cursul acelorași secole (VII-VIII), se infiltrează în Transilvania grupuri de slavi apuseni, ca detașamente militare și de pază, în cadrul alianței lor cu avarii. Astfel, conform descoperirilor arheologice de la Cluj-Cordoș, Dăbâca, Țaga, Noșlac ș.a., grupuri de slavi s-au așezat mai ales în centrul și nord-vestul Transilvaniei. Grupuri mai mici de slavi, legate
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
doua jumătate a secolului al X-lea, care a favorizat elementul etnic autohton (românii) și asimilarea completă a slavilor de către aceștia. O estimare numerică a locuitorilor spațiului carpato-dunăreano-pontic, în a doua jumătate a mileniului I d. H., este dificilă. În Europa apuseană, pe baza registrelor parohiale, s-a putut aprecia că, în jurul anului 600, existau 14,7 milioane locuitori. La noi, în estul Europei, nu s-a putut stabili numărul locuitorilor, dar s-a apreciat că, în secolele VI-VII, existau 400
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
singur tezaur ce cuprindea o monedă de argint și 33 piese de bronz, din secolul X (945), în localitatea Cleja (jud. Bacău). În Banat, la Orșova și Jamu Mare (jud. Timiș), s-au descoperit monede de argint provenind din Europa apuseană, dinari ale unor regi carolingieni din secolul al IX-lea. Datele oferite de descoperirile monetare duc la concluzia că viața societății locale, carpato-dunăreano-pontice, s-a desfășurat, în secolele VII-X, în cadrul unei economii de tip rural, bazată pe schimbul în natură
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
aceste secole, o funcție socială individualizată. Diferitele atribuții avute în obște, sociale, juridice și militare-inclusiv reglementarea raporturilor dintre comunitate (obște) și migratori (alogeni)-ale funcției respective sunt încredințate acelor "mai mari ai satelor" (seniores villerum), conform documentelor latine ale slavilor apuseni, identificați cu jupanii elemente dominante ale viitoarei societăți medievale. Astfel, în cadrul așezării de la Udești (jud. Suceava), din secolul al VII-lea, o locuință este mai deosebită prin construcție, inventar bogat și variat monede de aur ce aparținea unui fruntaș al
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
și responsabilitatea fiscală a satului.16 Conducerea obștilor era, în general, colectivă-adunările satelor aveau loc în câmp deschis, cu participarea a sute de oameni din satele vecine, care făceau judecată și dădeau sentințe, ele corespund adunărilor (mallum) din evul mediu apusean. Din rândul acestor adunări, ce cuprind pe toți membrii obștei, se diferențiază sfatul, alcătuit din "oameni buni și bătrâni", care preiau atribuțiile adunărilor, fenomen ce contribuie la diferențierea socială în sânul obștilor și apoi la destrămarea acestora. Prin sintagma "oameni
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
se mai văd și azi), iar o altă parte mai mică a bulgarilor s-a îndreptat din stepele nord-pontice spre apus, sub presiunea chazarilor. Dar, în a doua jumătate a secolului al VII-lea, pe la 670, Asparuch (Isperich), căpetenia bulgarilor apuseni sau a "cutrigurilor", după ce trece Niprul și Nistrul, se instalează cu oștenii, carele și familiile lor în regiunea cu bălți și lacuri sărate, aflată la nord de gurile Dunării.6 După vechea cronică a bulgarilor turanieni, căpetenia uniunii tribale, Asparuch
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
fel în pustă. Profitând de neînțelegerile dintre suveranii germani și cnejii moravi, ungurii au ocupat treptat întreaga câmpie panonică, practic, în câțiva ani. După ce și-au consolidat stăpânirea în Panonia, ei au organizat expediții (atacuri) de pradă în Europa centrală, apuseană și sud-estică. La instigarea lui Arnulf, o primă expediție a avut loc în 899, în Lombardia (Italia). După alte incursiuni în Austria și Bavaria, la începutul secolului al X-lea, ungurii au atacat Moravia Mare, aflată în imediata lor vecinătate
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
nu s-a putut închega un regat barbar, iar slavii s-au așezat în sud. Colonizarea slavilor în sudul Dunării a avut urmări însemnate pentru soarta romanității răsăritene. În primul rând, s-a produs despărțirea romanicilor răsăriteni de masa romanității apusene, care au devenit în acest fel o insulă în mijlocul mării slave. Romanitatea aflată la câmpie, din sudul Dunării, în urma pătrunderii masive slave a fost asimilată treptat (slavizată). Numai elementele romanice din regiunile de deal și de munte (Munții Haemus, Pind
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
-lea și prima jumătate a secolului al VII-lea, când sinteza daco-romană era deja încheiată. Contribuția slavilor la desăvârșirea formării poporului român și îmbogățirea vocabularului limbii românești a fost însemnată, fiind asemănătoare celei a popoarelor germanice la nașterea etniilor neolatine apusene. Cu toate acestea, componenta slavă n-a modificat structura de bază daco-romană a poporului român. Însă, în urma contactului (conviețuirii) prelungit cu slavii (secolele VII-X), în cursul căruia aceștia au fost asimilați de autohtoni, limba română a primit numeroase cuvinte și
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
bază daco-romană a poporului român. Însă, în urma contactului (conviețuirii) prelungit cu slavii (secolele VII-X), în cursul căruia aceștia au fost asimilați de autohtoni, limba română a primit numeroase cuvinte și a dobândit o coloratură ce o deosebește de limbile romanice apusene.30 Procesul de etnogeneză românească a durat aproximativ zece secole: început prin secolul I d. H., el s-a încheiat, în linii generale, în secolul X d. H. Etapa I (secolele I-VII). Aceasta începe cu procesul de asimilare, adică de
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
de cuvinte, până la cel dintâi puternic amestec cu un grai străin, slavii. Învățatul lingvist Diefenbach, citat de Iorga, afirma: "trebuie să se admită că, odinioară, limba românească a fost tot așa de complet romană ca oricare alta din surorile ei (apusene), până ce un val slav a luat cu el, poate în scurtă vreme, o mulțime din cuvintele latine și le-a înlocuit, în cea mai mare parte, prin cuvinte slave, fără a putea (totuși) să deromanizeze limba". Ca epocă de închegare
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
și în epoca aceasta, care ține până în secolele VII-VIII, contactul cu regiunile romanice de la sudul Dunării nu s-a întrerupt. Se pare, după cum rezultă din istoria cuvântului "pedestru", că au existat puncte de contact direct între nucleul românesc din Munții Apuseni și cel al romanicilor de pe valea Timocului (sudul Dunării). Căci numai în felul acesta se poate explica pătrunderea cuvântului respectiv (pedestru) la populația bilingvă care folosea atât albaneza cât și latina, precum și existența unor nume albaneze în zona Munților Apuseni
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Apuseni și cel al romanicilor de pe valea Timocului (sudul Dunării). Căci numai în felul acesta se poate explica pătrunderea cuvântului respectiv (pedestru) la populația bilingvă care folosea atât albaneza cât și latina, precum și existența unor nume albaneze în zona Munților Apuseni, fapt remarcat în special de Weigand" (E. Gamillscheg, Originea românilor, în "Cetatea Moldovei ", II, 1941). În sfârșit, nu trebuie să neglijăm nici factorul invaziei ungurilor cu influența lor asupra populării Europei danubiene, în prima jumătate a secolului al X-lea
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
conservator al părții vestice din Dacia traiană, unde colonizarea romană a fost intensă și de lungă durată, cu așezări populate și înfloritoare, ca și cele din Dobrogea. E. Gamillscheg opina: "Nucleele românești din provincia Dacia găsite de noi în Munții Apuseni și Munții Făgăraș, în Muntenia de sud, poate și cele din unele regiuni din sudul Olteniei, reprezintă continuarea firească a unor așezări romane". Brătianu susține, sprijinit pe observațiile romanistului Gamillscheg, ideea întâlnirii a două curente, unul transcarpatic, mai vechi și
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
persoană în onomastica românească: Dan, Radu, Vlad, Stan, Vâlcu, Voicu, Dragomir, Tihomir, Vladislav, Miroslav, Stanislav, Dragoslav-nume purtate la început de năvălitorii slavi, apoi de strămoșii românilor. Influența slavă asupra autohtonilor daco-romani a fost mai puternică decât influența germană asupra locuitorilor apuseni (galo-romani). Influența slavă este minimă în fonetică, dar este mult mai însemnată în morfologie, în domeniul derivărilor, prin sufixe și prefixe, aceasta este considerabilă. Astfel, ca prefixe, slv. nea înlocuit pe lat. in-, ceea ce a dus la numeroși compuși: neadevăr
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
ale poporului român: "păstorii romanilor", originari din regiunile carpatice și dunărene, și blachii-"valahii" sud-dunăreni, de-aici două dialecte ale limbii române. E. Gamillscheg, în "Originea românilor", presupune că, sub aspect lingvistic, au existat două valuri: unul pornit din Munții Apuseni spre sud și est, iar celălalt din valea Timocului (în sud) spre nordul Dunării, care s-au întâlnit (contopit), în secolul al X-lea, pe teritoriul românesc. Aurel Decei, în lucrarea "Românii în secolul al IX-lea", vorbește despre textul
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
aflat sub influență slavă, a păstrat, singurul, numele Romei ! Ei (românii) au păstrat numele vechi al Imperiului, atât cei din nordul Dunării, cât și cei din sud. Numele roman a fost păstrat de întreaga romanitate răsăriteană, nu și de cea apuseană. Romanii din Dacia, despărțiți cei dintâi de Imperiu, au păstrat intactă icoana ideală a Imperiului, ca întreg. Romanitatea răsăriteană singură a rămas legată de Imperiu și, de aceea, a păstrat în chip firesc numele lui. Acest nume s-a păstrat
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
din secolul al X-lea, așadar cu patru veacuri înainte de constituirea statelor medievale. Prin urmare, a existat o clasă feudală (nobilime-boierime) anterioară întemeierii statului medieval și domniei românești independente, aceasta nu s-a născut după întemeiere. În general, în Europa apuseană și răsăriteană, nobilimea, stăpână pe pământul și pe munca țăranilor, se bazează în evul mediu pe privilegiul de stăpânire acordat de domnul țării, care o garantează cu oastea și autoritatea sa, recunoscută (sprijinită) de biserică. În consecință, trebuie să admitem
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]