KorAP: Find »[drukola/base=atare & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...52 53 54 ...1216 >

30,381 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813

viața. În rest: nu putem cunoaște în esența ei Ființa, astfel că, de la Parmenide la Heidegger, ontologia este o disciplină filozofică a supozițiilor mereu reluate, și cu atât mai mult, metafizica; iar estetica este o filozofie a subiectivității umane. Ca atare, gnoseologia nu descoperă adevăruri absolute, ci fabrică propriile sale adevăruri fenomenologice pe fondul a ceea ce ne apare și afectează. Prin urmare, dacă etica și juridicul sunt științe, creații specific umane, ontologia, estetica, metafizica aparțin domeniului imaginației, la capătul înalt al

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
armonii, armonia fiind acea alcătuire a finitudinii care, excluzând informul, dispersia, face cu putință existențialul și, în modul acesta, conferă certitudine onticității în ordine umană. Din acest motiv, nevoia omului de armonie este vitală: ea însemnează nevoia de existență. Ca atare, conform acestui apriorism sine qua non, într-o poezie, într-o operă de artă în general, omul receptează coerența sau incoerența, armonia sau dizarmonia, adică factorul care îi induce certitudinea vieții sau incertitudinea. Într-o poezie care este un heteroclit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
artă în general, omul receptează coerența sau incoerența, armonia sau dizarmonia, adică factorul care îi induce certitudinea vieții sau incertitudinea. Într-o poezie care este un heteroclit lax, sfărâmicios, cuvintele se risipesc fără a lăsa amprentă în memoria cititorului. Ca atare, preocuparea poetului este tocmai această alcătuire armonioasă a liricii sale: Și eu, eu sunt copilul nefericitei secte Cuprins de-adânca sete a formelor perfecte scrie Eminescu. În ce privește apriorismul secundar, el este, pe de o parte, cel al originilor modulând o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
geam/ Și se cutremur plopii,/ E ca în minte să te am/ Și-ncet să te apropii." "Sublinierea incompatibilității dizarmoniei cu existențialul este viguros exprimată de Eminescu printr-un alt sistem de ritmicitate, și anume acela al ritmicei antinomice. Ca atare, dacă de cele mai multe ori ritmica sensurilor în lirica eminesciană este armonizantă, reflectând comuniunea universală, alteori ea este disonantă sau chiar antagonică, relevând latura inarmonică a lucrurilor, a lumii. Așa se naște "tristețea metafizică" din poezia eminesciană de iubire, conștiința dureroasă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
transmundană, pentru ca în Povestea magului călător în stele (titlu mai adecvat Lume și geniu), față în față cu el însuși, Eminescu definește natura geniului ca fiind o entitate în afara planului Creației, încât nici Dumnezeu nu-i poate dezlega cifrul. Ca atare, tensiunea metafizică suie într-un transorizont extrem al gândirii, de unde începe "ne-lumea", netimpul, nespațiul și încetează diada ființă/neființă în radicala anterioritate. Eminescu dezvoltă cel mai înalt simț axiologic din literatura noastră, așa încât, chiar când este apofatic, neagă pentru că

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
unitară. Tensiunile ideatice și formale ale organizării interne într-un poem, tablou, piesă muzicală realizează un microcosmos perfect, condensând și iradiind totodată macrocosmosul. Organizarea cosmică a operei de artă constituie forma ideală pentru receptarea sa și persistența în anamneză. Ca atare, într-un poem, alături de deschiderea și vibrația cosmică, la această organizare contribuie: pe de o parte, logica internă a ideației, condusă conclusiv, iar pe de altă parte, metrica, știința rimelor și expresivitatea fonică a vocalelor, inducând lumină, suiș, durere, cădere

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
un întreg, o totalitate "rotundă", izvorăște mereu din el însuși); la fel și în ce privește desfășurarea temporală din neînceputuri până în momentul de față. Mai mult, cosmosul este mereu în devenire, nimeni nu poate ști vreodată încotro se îndreaptă evoluția sa. Ca atare, Joseph Arthur Gobineau avea dreptate să afirme: "Ignoramus et ignorabimus". Kant formulează concepția conform căreia ceea ce noi cunoaștem este creația aparatului nostru cognitiv subiectiv sensibilitate și intelect de care dispunem. Lucrul în sine" (das Ding an sich) rămâne incognoscibil. Și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
Seine zum Tode ca să reluăm formula lui Heidegger, care nu face decât să repete un adevăr știut de întotdeauna și dese ori repetat, de Heraclit la modul profund tragic: "Noi toți trăim moartea, și toți ne trăim propria moarte". Ca atare, Heidegger, după Heraclit, voia să spună că ne naștem anume pentru a muri. Or, acest lucru arată tocmai caducitatea, inconsistența substanței ontologice întruchipată într-o formă definită, într-un tipar determinat, oricare ar fi acela. Dar, la drept vorbind, la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
pe om în lume pentru a o afirma, pentru a o "păstori", dar tot el recunoaște că omul este condamnat să moară, deci tot nu poate salva Ființa... Avea dreptate Heraclit să conchidă: "gândurile omului sunt jocuri de copii". * Ca atare, tragic este faptul că, chiar dacă omul ar găsi mijloacele de a-și prelungi indefinit viața, el tot va fi egolatru, tot va provoca suferință și moarte. O mutație morală nu pare posibilă. Atunci, ce îi rămâne omului pentru "salvare", și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
anume, de ce formă de "salvare" dispune ? Ființa umană are conștiință. Conștiința de sine: conștiința destinului său în lume viață amenințată de suferință și rău, și ineluctabil aruncat în neant. Or, dându-și seama de injustețea acestei sortiri față de Ființa ca atare, conștiința omului este axiologică. Pentru conștiința umană există vreo ieșire, măcar iluzorie din acest destin ? Da, există un dar excepțional imaginația, "regina facultăților". Este conștiința imaginativă un "dar" al naturii, pentru a încerca o compensație, o reparație la nereușita vieții

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
acestei materii pentru altceva, și anume, pentru ceva ce depășește natura".. Kant numește aceste reprezentări ale puterii de imaginare idei, pentru că ele "năzuiesc spre ceva care se află dincolo de limitele experienței empirice", ceea ce "le dă aparența unei realități obiective". Ca atare, puterea de imaginație este creatoare, accentuează Kant, în sensul că ea depășește conceptele intelectului: "Ea pune în mișcare facultatea ideilor intelectuale spre a gândi anume, cu prilejul unei reprezentări mai mult decât se poate cuprinde și concepe în ea în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
putea să creeze o nouă ontologie în absolut axiologic ? Nu va fi posibil vreodată ca, în acest scop, să aibă loc acea mutație axiologică proclamată de finalul Simfoniei a IX-a a lui Beethoven "Seid umschlungen, Millionen..."? Dar poezia ca atare poate înfăptui și un alt absolut, care este al său propriu, acest lucru ca realizare, pe de o parte, în sensul perfectei logici interne a ideaticei, valoarea acestui absolut crescând cu altitudinea gândirii, cu nivelul spiritual; pe de altă parte

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
noi. Opera de artă autentică nu este autofania autorului, ci epifania unei voci care te-a ales. O altă formă a justiției poetice constă în recunoașterea a posteriori a valorii unei opere, ignorată de contemporaneitate, fie în perspectiva timpului. Ca atare, justiție poetică i s-a făcut lui Jan Vermeer după ce a fost uitat două secole în patria sa, precum și lui Shakespeare uitat și el aproape două secole de englezi, pentru a fi redat conștiinței spirituale europene de Voltaire și romantismul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
eliberarea prin imaginar din diversele forme de condiționare finitudine, zilnic, profan, nesemnificativ, eliberare mergând până la depășirea radicală în inexprimabil. Poezia are o singură definiție: aruncă în minți și inimi cuvântul care purifică și sămânța ce rodește aripi spre înălțare. Ca atare, poezia este suflu, fior și deschidere cosmică. Este vizionară. Aceasta este justiția ei. Restul e literatură. Poetul este justițiarul axiologic al Ființei. Experiența poetică nu este pur estetică, nu doar celebrează existența, ci prin faptul că transformă poetul, lumea, cititorul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
loc din spațiu și timp, constituie rezultatul "algebric" al interacțiunii a nenumărate linii energetice venind din aproape și din departe, de acum și din totdeauna, așa încât aici în acest moment nu putea avea loc decât înscrierea acestui adevăr fundamental. Ca atare, nu este o întâmplare că un poet a scris un anumit gen de poezie, cu o anumită deschidere sufletească sau spirituală, că într-o anumită zi, la un anumit ceas a creat un anume poem. Întreg universul prin undele sale

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
gen de poezie, cu o anumită deschidere sufletească sau spirituală, că într-o anumită zi, la un anumit ceas a creat un anume poem. Întreg universul prin undele sale vectoriale conlucrează cu o anumită structura genetică rezultând acel poem. Ca atare, nu a fost un hazard că omul ancestral a scris o poezie sublimă: era necesitatea singurătății omului de a se deschide spre divinitate ca supremă complementaritate, astfel că poezia s-a născut cu necesitate din rugăciune; nu a fost întâmplător

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
prin hazard, ci cu perfectă logică în Faust, erotica domină în bună parte acțiunea, sacrul apărând în final ca o licență poetică, și nu ca o suiș firesc al întregii piese, terestrul îmbinându-se cu chemarea la munca materială; ca atare, așa cum s-a observat, tragedia goetheană marchează, începutul decăderii spirituale a Europei. Și iată că, nu prin hazard, ci dincolo de Watteau și Boucher, de "poeziile condamnate" din Florile răului, ajungem la absolutizarea sexo-obsesiei de către psihanaliza freudistă, urmând infestarea consecutivă a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
un ritual magic cu rolul de a conjura zeii și stihiile, iar pe de altă parte, de a se insera în ritmurile cosmice, adresându-se esențialelor necunoscute: moartea (Ghilgameș, Miorița), nașterea lumilor (Rigveda), teleologia faptei umane (Bhagavad Gita) etc. Ca atare, poezia era sacră, sens care se va regăsi la poeți precum Pindar, Hölderlin, Eminescu. Iar sacrul însemnează elanul ascensional către divin, către o translume cerească a preacuratului și a veșniciei. O patrie și o divinitate care se află în cerul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
cumva "junghiem ființa pe-altarul omenirii", Eminescu opune pesimismului și revoltei din Mortua est! întrebarea fundamentală: dar dacă viața omenească are o solie pe care noi nu o cunoaștem? Din acest motiv nu suntem datori să binecuvântăm poetic viața? Ca atare, soluția cea mai "înțeleaptă", formulată după îndelungul periplu prin civilizațiile lumii, rând pe rând pradă morții, din postuma Memento mori, este Poezia, chiar dacă este numai o picătură de nemurire: Din aghiazima din lacul ce te-nchină nemuririi, E o picătură

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
atât în Mortua est !, cât mai ales în postuma Bolnav în al meu suflet. Filozofic vorbind, ambiguitatea este definitorie pentru formula ontologică umană, viața purtând în ea germenul pieirii. Pe de altă parte, și capacitatea de cunoaștere este ambiguă. Ca atare, cuvintele, instrumentul nostru cognitiv de numire, suferă de două ori: necunoașterea esenței lucrului numit, care rămâne un mister, și faptul că, din acest motiv, numirea este convențională, o haină pusă arbitrar pe acea taină, veșmânt confecționat de colaborarea dintre simțuri

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
acest titlu: Oamenii în această lume întâlnesc viața, Cum sunt anii, cum timpii năzuiesc spre mai înalt, Astfel, deși schimbarea există, Un prisos de mulți ani rămâne să fie lăcaș, Căci durata se petrece în feluriții ani. Desăvârșirea atinge o atare unitate în această viață Că nobila năzuință a omului consimte la viață. În primul vers Hölderlin afirmă că în lumea unde este oaspete, omul se întâlnește cu viața, deci viața nu este una și aceeași cu entitatea umană. În acest

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
diversificate la nesfârșit, mai ales ale acumulării, ale consumului care obnubilează deschiderea spre problemele esențiale privind sensul vieții. Neliniștea omului modern nu este a lui a fi, ci a lui a avea. Egipteanul trăia in ideea consubstanțialității cu divinitatea. Ca atare, răgazul pământesc trebuia să fie o pregătire pentru a merita viața cerească lângă zeul luminii, Re, al căror fiu se proclama. În acest sens, el trebuia să ducă o viață în cultivarea "infinității valorilor" bine, frumos, adevăr, dreptate, simțire, măiestrie

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
va afla unde se află acel tărâm fabulos al vieții fără pieire, dar până la urmă pierde această șansă pentru o eroare de ordin moral: uciderea unei făpturi. Prin urmare, răul intrinsec omului este vinovat a priori de perisabilitatea sa. Ca atare, omul se naște cu condamnarea sa la moarte. Nu merită nemoartea pentru că, în mod originar, ucide. De ce este rău? Legenda biblică imaginează un păcat adamic, iar alte scenarii, printre care cel din gândirea heideggeriană, împrumutată de la Empedocle, cred că odată ce

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
cu Spiritul Suprem. Și cea ce îl cheamă mereu spre aceasta comuniune este tocmai neliniștea. Poetul este intermediarul dintre Dumnezeu și oameni pentru că numai el se află mereu în acea tensiune sacră a necesității de a-i fi aproape. Ca atare, pentru poet neliniștea este un impuls ontologic fundamental: poetul există atât timp cât se află nemijlocit în prezența, invocată de liră, a lui Dumnezeu. Doar poetul este liber, în timp ce restul oamenilor sunt supuși destinului capricios; neliniștea este prețul libertății sale vindecată prin

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
care însoțesc trezirea geniului la conștiința de sine: un străin într-o lume străină, străin și lui Dumnezeu însuși, astfel încât, așa cum am mai discutat și în altă parte, titlul mai adecvat al poemului ar putea fi Lume și geniu. Ca atare, o altă hipostază a neliniștii eminesciene este cea din poezia Dintre sute de catarge, care semnează lipsa de înțelegere a geniului de către lumea comună: "Nențeles rămâne gândul/ Ce-ți străbate cânturile,/ Zboară vecinic îngânându-l,/ Valurile, vânturile." Cea mai tulburătoare

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]